Petrini împotriva României

El a decis, de asemenea, anularea contractului de vânzare a apartamentului n 3, întrucât era imposibil ca statul să vândă apartamentul atâta timp cât acțiunea în revendicare a reclamanților era pendinte în fața instanțelor. În schimb, el a refuzat anularea contractului de vânzare a apartamentului nr 5, deoarece cumpărătorul acționase în bună credință, în conformitate cu dreptul civil român. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanță de Curtea din București, la 19 octombrie 2001.

La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din București, din 29 iunie 2001. februarie 2000, pe motiv că judecătorii au încălcat legea. El a afirmat că chiriașul apartamentului nr. 3 a cumpărat acest apartament cu bună-credință și, prin urmare, partea din sentința din 29 februarie 2000 de anulare a contractului de vânzare din 8 octombrie 1998 trebuia să fie ruptă.

Prin hotărârea din aceeași zi, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit acțiunea în anulare, a pronunțat parțial hotărârea din 29 februarie 2000 și, pe fond, a respins cererea de anulare a contractului de vânzare privind apartamentul nr. (3) Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a constatat că chiriașul apartamentului la apartamentului achiziționat cu bună credință, fără să știe că reclamanții au solicitat restituirea casei. Înaltul Curte a confirmat restul sistemului de judecată din 29 februarie 2000 al Tribunalului de Primă Instanță din București. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT

Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârea Mașinexportimport Industrial Group SA c. România (n 22687/03, § 22, 1 e decembrie 2005), Străin și altele România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 Curtea constată că, în urma decesului dlui Cristian Petrini, care a avut loc la 21 mai 2007, moștenitoarea sa, dna Alina Diaconu, și-a exprimat, printr-o scrisoare din 30 iulie 2007, dorința de a continua procesul. Cristian Petrini poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și, prin urmare, îi recunoaște calitatea pentru a se substitui acum în speță (a se vedea Hodoș și alții c. România, nr 29968/96, § 43, 21 mai 2002

Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să îi numească pe dl Cristian Petrini și pe dna Anca Maria Petrini și pe dna Ecaterina Doina Petrini, deși în prezent nu este suficient să atribuie această calitate, în ceea ce privește primul reclamant, moștenitorului său (a se vedea Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI). II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA

Reclamanții susțin că contestarea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 29 februarie 2000, prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 11 mai 2004, a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, au invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) cu privire la admisibilitate

Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond Teze ale părților

Guvernul face trimitere la cauza Brumãrescu. , în cazul în care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a rejudecării unei hotărâri definitive ca urmare a introducerii unei acțiuni în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreționară (Brumăescu c. România, [GC], 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII. Cu toate acestea, guvernul subliniază că, în speță, spre deosebire de cauza … În plus, guvernul reamintește că Codul de procedură civilă a fost modificat, iar calea extraordinară de acțiune în anulare în materie civilă a fost eliminată. Reclamanții contestă argumentele guvernului și susțin că anularea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 29 februarie 2000 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice.Evaluarea Curții

Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se înțeleagă în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, menționat anterior, § 61). În conformitate cu acest principiu, nicio parte nu are dreptul de a solicita o hotărâre definitivă și executorie numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Instanțele superioare trebuie să-și folosească puterea de supraveghere doar pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a efectua o nouă examinare. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat. Acest principiu nu poate fi deturnat decât atunci când există motive substanțiale și impetuoase la: (Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003 IX

Curtea observă că anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu a fost motivată, în speță, de existența unor dovezi noi care nu erau disponibile în prealabil părților și care erau de natură să influențeze rezultatul procedurii (Pravednaya c. Russia, nr. 6592/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Această anulare a fost întemeiată în speță numai pe presupusa apreciere greșită a probelor de către instanțele inferioare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei decizii definitive, în ciuda faptului că particularii au fost, de asemenea, parte la procedură (a se vedea, printre multe altele, Raicu c. România, n 28104/03, § 25, 19 octombrie 2006 și Popea România, n 6248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006).

Curtea arată că în prezenta cauză se regăsesc celelalte două elemente care au condus Curtea, în cauza Brumărescu, la constatarea necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice și, prin urmare, a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție. și anume acțiunea într-un litigiu civil al procurorului general care nu a fost parte la procedură și contestarea unei hotărâri definitive care a dobândit autoritatea de lucru judecat.

Aceste elemente sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că: anularea parțială a hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instană din București din 29 iunie În februarie 2000 a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil.

În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ART. 1 DIN PROTOCOLUL nr.

Reclamanții susțin încălcarea dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza faptului că nu se pot bucura de apartamentele nr. 3 și 5 din imobilul situat la n B, rue Orzari, la București, pe care le-au moștenit, imposibilitatea care decurge din vânzarea acestor bunuri prin intermediul . Ei Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond

Guvernul consideră că ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților, care rezultă din primirea acțiunii în anulare, era, la momentul respectiv, prevăzută de lege și avea un scop legitim, și anume protecția drepturilor de autor. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul constată că hotărârea Curții Supreme de Casație și Justiție nu a anulat decât o parte din hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 În plus, guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare, susținând că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor este proporțională, având în vedere că aceștia au posibilitatea de a primi despăgubiri în conformitate cu procedura prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005.

Reclamanții consideră că refuzul de a returna apartamentele în sine într-o interferență în dreptul lor de proprietate care nu este justificată de nicio cerință de interes public. Ei consideră că trebuie să suporte o sarcină specială și exorbitantă ca urmare a nerestituirii apartamentelor menționate anterior. De asemenea, reclamanții susțin că legea nr. 10/2001 nu li se aplică. În subsidiar, reclamanții susțin că Fondul Proprietata, despre care se menționează guvernul, nu este încă operațional.

Curtea arată că Tribunalul de Primă Instanță de la București a stabilit că este vorba despre naționalizarea bunurilor în hotărârea sa din februarie 2000. În plus, Curtea constată că acest drept nu a fost revocabil și nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent (a se vedea printre multe altele). § 38 Sebastian Taub c. România, n 58612/00, § 37, 12 octombrie 2006 Gabriel c. România, 35951/02, § 25 - 26, 8 martie 2007 Aldea c. România, n 3692/03, § 24, 24 ianuarie 2008). Curtea apreciază prin urmare că reclamanții aveau bunuri în sensul articolului 1 din Protocolul nr.

Comisia reamintește că a abordat în mod repetat cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, n 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie) 2006). Aceasta reafirmă în special faptul că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea prin intermediul unui stat membru al UE a unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate asupra unei proprietăți ( O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain menționat anterior, § 39, 43 și 59).

Curtea reamintește că, la momentul respectiv, el nu avea în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere reclamanților o despăgubire pentru această privare ( § 39, 43 și 59). 34. Curtea reamintește că, la momentul respectiv, el nu avea în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere o despăgubire pentru această privare (§ 23, 26 Portanu menționat anterior, §§ 23 Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelelor lor combinate cu absența totală a despăgubirii, le-a cauzat acestora o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor garantat prin art. 1 din Protocolul

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. IV privind violarea de la art. 13 din Convenția

Reclamanții consideră că contestarea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 29 februarie 2000, prin hotărârea Curții Supreme de Casație și Justiție din 11 mai 2004, constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 13 din convenție, care dispune astfel: art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărei garanții sunt absorbite de aceasta. Întrucât a examinat obiecțiile reclamanților de pe teren la art. 6 alineatul (1) menționat anterior, Comisia consideră că nu este necesar să se pună mai mult pe teren la art. 13 din Convenție (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 146, CEDH 2000 XI). art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât este posibil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, pentru daune materiale, restituirea apartamentele nr. 3 și 5 din imobilul situat la n B, rue Orzari, la București, care au fost vândute de la . În lipsa unei astfel de restituiri, ei solicită 380 000 EUR, corespunzătoare valorii locale a apartamentelor și lipsei de câștig. Ei nu solicită despăgubiri pentru eventuala lor prejudiciu moral.

Guvernul susține că valoarea de piață a bunurilor în cauză este de 67 783 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. (satisfacere echitabilă), nr. 34642/97, 27 ianuarie 2005).

Curtea reamintește că o hotărâre în constatarea unei încălcări antrenează pentru statul membru în cauză obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI. Aceasta arată că baza care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă, în speță, în anularea unei hotărâri definitive, în necunoașterea principiului securității juridice și în vânzarea de către statul membru a bunurilor reclamanților, combinată cu absența totală a despăgubirii.

Curtea arată că din dosar reiese că reclamanții erau coproprietari ai apartamentelelor cu alte patru persoane (a se vedea punctul 8) În măsura în care nu reiese din documentele și informațiile furnizate de părți că reclamanții au împărtășit apartamentele în cauză sau cotele lor respective, Curtea nu poate ordona guvernului să restituie reclamanților integral sau parțial apartamentele menționate anterior (a se vedea, în același sens, Nistorescu c. România, n 15517/03, § 24, 17 iunie 2008).

Curtea decide că guvernul va trebui să plătească în schimb doamnei Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini și Alinei Diaconu, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și care acționează în mod echitabil, Curtea estimează valoarea de piață actuală a apartamentelor în litigiu la 68 000 EUR. Această despăgubire este acordată sub responsabilitatea respondenților cu privire la drepturile altor eventuali moștenitori. Taxa și cheltuielile de judecată

De asemenea, reclamanții solicită 6 611,86 RON pentru cheltuielile și cheltuielile suportate de Curte și prezintă documentele aferente.

Guvernul nu se referă la rambursarea cheltuielilor suportate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și rezonabile.

Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 700 EUR pentru procedura în fața Curții și la Õ acordă dnei Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini și Alina Diaconu. Interese moratorii

Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Déclare mai degrabă nu se aplică în cazul de față și din unghiul articolului 13; A declarat că statul pârât trebuie să plătească doamnei Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini și Alina Diaconu, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 000 EUR (68 000 EUR) pentru daune materiale, sub responsabilitatea respondenților față de drepturile altor eventuali moștenitori (ii. 1 700 EUR (o mie șapte sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate (b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda landului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză și comunicat în scris la 24 februarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 3320/05) dirigée contre la Roumanie et dont trois requérants de cet Etat, M. Cristian Petrini et Mmes Anca Maria Petrini et Ecaterina Doina Petrini (« les requérants ») ont saisi la Cour le 27 octobre 2004, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés devant la Cour par la société d’avocats « Mușat și Asociații » sise à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 16 février 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

En 1936, le père des requérants construisit une maison sur le terrain sis au n o 58 B, rue Orzari, à Bucarest.

A une date non précisée, l’État prit possession du terrain et de la maison, en invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950.

En 1997, en tant qu’héritiers, les requérants et quatre autres personnes revendiquèrent par une action civile, introduite devant le tribunal de première instance de Bucarest, le terrain et la maison susmentionnés. Ils demandèrent également l’annulation des deux contrats des 8 octobre 1998 et 17 février 1997 par lesquels l’État avait vendu les appartements n os 3 et 5 de la maison aux locataires.

Par un jugement du 29 février 2000, le tribunal de première instance de Bucarest releva que c’était par erreur que la maison et le terrain avaient été nationalisés en application du décret n o 92/1950, car le père des requérants faisait partie d’une catégorie de personnes que ce décret excluait de la nationalisation. Le tribunal ordonna dès lors aux autorités administratives, à savoir la mairie de Bucarest et l’entreprise d’État Foișor , gérante de logements d’État, de restituer la maison et le terrain afférent aux requérants et à quatre autres cohéritiers, à l’exception de l’appartement n o 5. Il décida également l’annulation du contrat de vente de l’appartement n o 3, considérant qu’il était impossible à l’État de vendre l’appartement aussi longtemps que l’action en revendication des requérants était pendante devant les tribunaux. En revanche, il refusa l’annulation du contrat de vente de l’appartement n o 5, car l’acheteur avait agi en toute bonne foi, conformément au droit civil roumain.

Ce jugement fut confirmé en dernière ressort par la cour d’appel de Bucarest, le 19 octobre 2001.

A une date non précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation devant la Haute Cour de Cassation et de Justice contre le jugement du tribunal de première instance de Bucarest du 29 février 2000, au motif que les juges avaient méconnu la loi. Il fit valoir que le locataire de l’appartement n o 3 avait acheté cet appartement en bonne foi et, dès lors, la partie du jugement du 29 février 2000 portant annulation du contrat de vente du 8 octobre 1998 devait être cassée.

L’audience devant la Haute Cour de cassation et de justice fut fixée au 11 mai 2004. La troisième requérante y participa.

Par un arrêt du même jour, la Haute Cour de cassation et de justice accueillit le recours en annulation, cassa en partie le jugement du 29 février 2000 et, sur le fond, rejeta la demande d’annulation du contrat de vente portant sur l’appartement n o 3. Pour arriver à cette conclusion, elle constata que le locataire de l’appartement l’avait acheté en toute bonne foi, sans savoir que les requérants avaient demandé la restitution de la maison. La Haute Cour confirma le restant du dispositif du jugement du 29 février 2000 du tribunal de première instance de Bucarest. II.

La Cour estime, eu égard à l’objet de la présente affaire et à l’ensemble des éléments qui sont en sa possession, que l’héritière de M. Cristian Petrini peut prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et lui reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais à lui en l’espèce (voir Hodoș et autres c. Roumanie , n o 29968/96, § 43, 21 mai 2002).

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M. Cristian Petrini et Mmes Anca Maria Petrini et Ecaterina Doina Petrini « les requérants » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité, en ce qui concerne le premier requérant, à son héritière (voir Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI). II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement renvoie à l’affaire Brumărescu , où la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la remise en cause d’un jugement définitif à la suite de l’introduction d’un recours en annulation par le procureur général qui disposait à cette fin d’un pouvoir discrétionnaire ( Brumărescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII). Toutefois, le Gouvernement souligne qu’en l’espèce, à la différence de l’affaire précitée, le recours en annulation n’a pas effacé irrévocablement la procédure antérieure puisque l’arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice n’a annulé qu’une partie du jugement du tribunal de première instance de Bucarest du 29 février 2000.

En outre, le Gouvernement rappelle que le code de procédure civile a été modifié et la voie extraordinaire du recours en annulation en matière civile a été supprimée.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement et maintiennent que l’annulation du jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest du 29 février 2000 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, doit s’interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des États contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu , précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n’est habilitée à solliciter la supervision d’un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d’obtenir un réexamen de l’affaire et une nouvelle décision à son sujet. Les juridictions supérieures ne doivent utiliser leur pouvoir de supervision que pour corriger les erreurs de fait ou de droit et les erreurs judiciaires et non pour procéder à un nouvel examen. La supervision ne doit pas devenir un appel déguisé. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l’exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

La Cour remarque que l’annulation d’une décision judiciaire définitive n’a pas été motivée, en l’occurrence, par l’existence de preuves nouvelles qui n’étaient pas antérieurement disponibles aux parties et qui étaient de nature à influencer l’issue de la procédure ( Pravednaya c. Russia , n o 69529/01, § 27, 18 novembre 2004). Cette annulation était fondée en l’espèce uniquement sur la prétendue mauvaise appréciation des preuves par les tribunaux inférieurs. Or, cet argument n’est pas suffisant pour justifier l’annulation d’une décision définitive, malgré le fait que des particuliers étaient également partie à la procédure (voir, parmi beaucoup d’autres, Raicu c. Roumanie , n o 28104/03, § 25, 19 octobre 2006 et Popea c. Roumanie , n o 6248/03, §§ 33-37, 5 octobre 2006).

La Cour relève par ailleurs qu’on retrouve dans la présente affaire les deux autres éléments qui ont conduit la Cour, dans l’affaire Brumărescu, au constat de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques et, par conséquent, de la violation de l’article 6 § 1 de la Convention , à savoir l’intervention dans un litige civil du procureur général qui n’était pas partie à la procédure et la remise en cause d’un jugement définitif ayant acquis l’autorité de la chose jugée.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l’annulation partielle du jugement définitif du tribunal de première instance de Bucarest du 29 février 2000 a porté atteinte au droit des requérants à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Les requérants allèguent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l’impossibilité de jouir des appartements n os 3 et 5 de l’immeuble sis au n o 58 B, rue Orzari, à Bucarest, dont ils ont hérité, impossibilité découlant de la vente de ces biens par l’Etat. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève également que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que l’ingérence dans le droit de propriété des requérants, résultant de l’accueil du recours en annulation, était, à l’époque des faits, prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection des droits d’autrui. Pour ce qui est de la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement note que l’arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice n’a annulé qu’une partie du jugement du tribunal de première instance du 29 février 2000, confirmant en revanche le restant du dispositif. En outre, le Gouvernement réitère ses arguments présentés précédemment dans des affaires similaires, soutenant que l’ingérence dans le droit des requérants au respect de leurs biens est proportionnée, vu qu’ils ont la possibilité de se voir octroyer des dédommagements selon la procédure prévue par les lois n os 10/2001 et 247/2005.

Les requérants estiment que le refus de restituer les appartements litigieux s’analyse en une ingérence dans leur droit de propriété qui n’est justifiée par aucune exigence d’utilité publique. Ils estiment devoir supporter une charge spéciale et exorbitante du fait de la non-restitution des appartements susmentionnés. Les requérants font valoir également que la loi n o 10/2001 ne leur est pas applicable. A titre subsidiaire, les requérants arguent que le fonds Proprietatea, dont le Gouvernement fait mention, n’est toujours pas opérationnel.

La Cour relève que le tribunal de première instance de Bucarest a établi l’illégalité de la nationalisation des biens dans son jugement du 29 février 2000. Elle estime dès lors que ce constat d’illégalité qui, par ailleurs, n’a pas été infirmé par une juridiction supérieure, a eu pour effet de reconnaître, indirectement et avec effet rétroactif, le droit de propriété des requérants sur les biens en question. De plus, la Cour constate que ce droit n’était pas révocable et n’a été ni contesté ni infirmé à ce jour (voir parmi beaucoup d’autres Străin et autres précité, § 38 ; Sebastian Taub c. Roumanie , n o 58612/00, § 37, 12 octobre 2006 ; Gabriel c. Roumanie, n o 35951/02, §§ 25 - 26, 8 mars 2007 ; Aldea c. Roumanie , n o 36992/03, § 24, 24 janvier 2008). La Cour estime dès lors que les requérants avaient des biens au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

Elle rappelle qu’elle a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et qu’elle a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, entre autres, Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32-35, 16 février 2006). Elle réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien ( Porteanu précité, § 32). Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin précité, §§ 39, 43 et 59).

La Cour rappelle qu’à l’époque des faits il n’y avait pas en droit interne de voie de recours efficace susceptible d’offrir aux requérants une indemnisation pour cette privation ( Străin , précité, §§ 23, 26–27, 55–56; Porteanu , précité, §§ 23–24 et 34–35). De surcroît, elle observe qu’à ce jour, le Gouvernement n’a pas démontré que le système d’indemnisation mis en place par la loi n o 247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisibles, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leurs appartements combinée avec l’absence totale d’indemnisation, a fait subir à ceux-ci une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leur bien garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. IV.

Le Gouvernement n’a pas présenté d’observations à cet égard.

La Cour rappelle que, lorsque le droit revendiqué est un droit de caractère civil, l’article 6 § 1 constitue une lex specialis par rapport à l’article 13, dont les garanties se trouvent absorbées par celle-ci. Dès lors qu’elle a examiné les griefs des requérants sur le terrain de l’article 6 § 1 précité, elle n’estime pas nécessaire de se placer de surcroît sur le terrain de l’article 13 de la Convention (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 146, CEDH 2000 ‑ XI). V.

Les requérants réclament, au titre de dommage matériel, la restitution des appartements n os 3 et 5 de l’immeuble sis au n o 58 B, rue Orzari, à Bucarest, qui ont été vendus par l’Etat. A défaut d’une telle restitution, ils réclament 380 000 EUR, correspondant à la valeur vénale des appartements et au manque à gagner. Ils ne demandent pas de réparation pour leur éventuel préjudice moral.

Le Gouvernement fait valoir que la valeur marchande des biens en cause est de 67 783 EUR, et il soumet un rapport d’expertise en ce sens. S’agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande son rejet, renvoyant à la jurisprudence la Cour où elle a jugé qu’elle ne saurait spéculer sur la question d’estimer la valeur des loyers non perçus ( Buzatu c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 34642/97, 27 janvier 2005).

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). Elle relève que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside, en l’espèce, dans l’annulation d’un jugement définitif, en méconnaissance du principe de la sécurité juridique, et dans la vente par l’Etat des biens des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation.

La Cour relève qu’il ressort du dossier que les requérants étaient copropriétaires des appartements avec quatre autres personnes (voir le paragraphe 8 ci-dessus). Dans la mesure où il ne ressort pas des documents et informations fournis par les parties que les requérants ont partagé les appartements en cause ou leurs quotas respectifs, la Cour ne saurait ordonner au Gouvernement de restituer aux requérants tout ou partie des appartements précités (voir, dans le même sens, Nistorescu c. Roumanie , n o 15517/03, § 24, 17 juin 2008).

La Cour décide que le Gouvernement devra verser en revanche à Mmes Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini et Alina Diaconu, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des biens. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et statuant en équité, la Cour estime la valeur marchande actuelle des appartements litigieux à 68 000 EUR. Cette réparation est octroyée sous la responsabilité des réquerants à l’égard des droits d’autres éventuels héritiers. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 6 611,86 RON pour les frais et dépens encourus la Cour et produisent les justificatifs afférents.

Le Gouvernement ne s’oppose pas au remboursement des frais encourus, sous condition qu’ils soient prouvés, nécessaires et raisonnables.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 700 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde Mmes Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini et Alina Diaconu. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit qu’il ne s’impose pas d’examiner aussi l’affaire sous l’angle de l’article 13 ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à Mmes Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini et Alina Diaconu, conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 68 000 EUR (soixante-huit mille euros) pour dommage matériel, sous la responsabilité des réquerants à l’égard des droits d’autres éventuels héritiers ; ii. 1 700 EUR (mille sept cent euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 février 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président