AFFAIRE PETRINI c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

24.02.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE PETRINI c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA PETERINI c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 3320/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 februarie 2009 DEFINIF 24/05/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Petrini c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Bošjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 3 februarie 2009, încuviințat la această dată, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 3320/05) îndreptată împotriva României și dintre care trei reclamanți din acest stat, domnul Cristian Petrini și doamna Anca Maria Petrini și Ecaterina Doina Petrini (adică, în cazul în care au fost introduse în fața Curții la data de 27 octombrie 2004, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în cazul în care se face trimitere la Convenția privind drepturile omului). Instanțele sunt reprezentate în fața Curții de către societatea de avocatură Mușat și Asociaþii din București. La 16 februarie 2007, președintele secțiunii a decis să comunice petiția guvernului. După cum permite art. 293 din Convenție, s-a decis, de asemenea, să se examineze, în același timp, admisibilitatea și fondul cauzei. Reclamanții s-au născut în 1951, 1947 și, respectiv, 1971, și locuiesc în București. În urma morții lui Cristian Petrini, care a avut loc la 21 mai 2007, fiica sa, dna Alina Diaconu, în calitate de moștenitoare, și-a exprimat dorința de a-și continua activitatea. În 1936, tatăl reclamanților a construit o casă pe teren situat la n B, strada Orzari, la București. La o dată nespecificată, statul a luat în posesie terenul și casa, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950. În 1997, în calitate de moștenitori, reclamanții și alte patru persoane au revendicat o acțiune civilă, introdusă în fața Tribunalului de Primă Instanță din București, terenul și casa menționate anterior. Ei au solicitat, de asemenea, anularea celor două contracte din 8 octombrie 1998 și 17 februarie 1997 prin care statul a vândut apartamentele nr. 3 și 5 ale casei chiriașilor. Într-o hotărâre din 29 februarie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din București a considerat că din greșeală casa și terenul fuseseră naționalizate în conformitate cu decretul nr. 92/1950, deoarece tatăl reclamanților făcea parte dintr-o categorie de persoane pe care acest decret o excludea din naționalizare. Prin urmare, instanța a ordonat autorităților administrative, și anume primăria București și întreprinderea de stat Foișor. , manager de locuințe de stat, de a returna casa și terenul pentru reclamanți și alți patru co-moștenitori, cu excepția apartamentului nr. 5. El a decis, de asemenea, anularea contractului de vânzare a apartamentului n 3, întrucât era imposibil ca statul să vândă apartamentul atâta timp cât acțiunea în revendicare a reclamanților era pendinte în fața instanțelor. În schimb, el a refuzat anularea contractului de vânzare a apartamentului nr 5, deoarece cumpărătorul acționase în bună credință, în conformitate cu dreptul civil român. Această hotărâre a fost confirmată în ultimă instanță de Curtea din București, la 19 octombrie 2001. 10. La o dată nespecificată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță din București, din 29 iunie 2001. februarie 2000, pe motiv că judecătorii au încălcat legea. El a afirmat că chiriașul apartamentului nr. 3 a cumpărat acest apartament cu bună-credință și, prin urmare, partea din sentința din 29 februarie 2000 de anulare a contractului de vânzare din 8 octombrie 1998 trebuia să fie ruptă. 11. Prin hotărârea din aceeași zi, Înalta Curte de Casație și Justiție a primit acțiunea în anulare, a pronunțat parțial hotărârea din 29 februarie 2000 și, pe fond, a respins cererea de anulare a contractului de vânzare privind apartamentul nr. (3) Pentru a ajunge la această concluzie, Comisia a constatat că chiriașul apartamentului la apartamentului achiziționat cu bună credință, fără să știe că reclamanții au solicitat restituirea casei. Înaltul Curte a confirmat restul sistemului de judecată din 29 februarie 2000 al Tribunalului de Primă Instanță din București. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 13. Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârea Mașinexportimport Industrial Group SA c. România (n 22687/03, § 22, 1 e decembrie 2005), Străin și altele România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 Curtea constată că, în urma decesului dlui Cristian Petrini, care a avut loc la 21 mai 2007, moștenitoarea sa, dna Alina Diaconu, și-a exprimat, printr-o scrisoare din 30 iulie 2007, dorința de a continua procesul. Cristian Petrini poate pretinde că are un interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și, prin urmare, îi recunoaște calitatea pentru a se substitui acum în speță (a se vedea Hodoș și alții c. România, nr 29968/96, § 43, 21 mai 2002 16. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să îi numească pe dl Cristian Petrini și pe dna Anca Maria Petrini și pe dna Ecaterina Doina Petrini, deși în prezent nu este suficient să atribuie această calitate, în ceea ce privește primul reclamant, moștenitorului său (a se vedea Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 1, CEDH 1999-VI). II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 17. Reclamanții susțin că contestarea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 29 februarie 2000, prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 11 mai 2004, a încălcat principiul securității rapoartelor juridice și, prin urmare, au invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) cu privire la admisibilitate 18. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Pe de altă parte, Curtea constată că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond Teze ale părților 19. Guvernul face trimitere la cauza Brumãrescu. , în cazul în care Curtea a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție ca urmare a rejudecării unei hotărâri definitive ca urmare a introducerii unei acțiuni în anulare de către procurorul general care dispunea în acest scop de o putere discreționară (Brumăescu c. România, [GC], 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII. Cu toate acestea, guvernul subliniază că, în speță, spre deosebire de cauza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, guvernul reamintește că Codul de procedură civilă a fost modificat, iar calea extraordinară de acțiune în anulare în materie civilă a fost eliminată. Reclamanții contestă argumentele guvernului și susțin că anularea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 29 februarie 2000 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice.Evaluarea Curții 22. Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie să se înțeleagă în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. 23. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, menționat anterior, § 61). În conformitate cu acest principiu, nicio parte nu are dreptul de a solicita o hotărâre definitivă și executorie numai în scopul de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Instanțele superioare trebuie să-și folosească puterea de supraveghere doar pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare și nu pentru a efectua o nouă examinare. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat. Acest principiu nu poate fi deturnat decât atunci când există motive substanțiale și impetuoase la: (Riabykh c. Rusia 52854/99, § 52, CEDH 2003 IX 24. Curtea observă că anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu a fost motivată, în speță, de existența unor dovezi noi care nu erau disponibile în prealabil părților și care erau de natură să influențeze rezultatul procedurii (Pravednaya c. Russia, nr. 6592/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Această anulare a fost întemeiată în speță numai pe presupusa apreciere greșită a probelor de către instanțele inferioare. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei decizii definitive, în ciuda faptului că particularii au fost, de asemenea, parte la procedură (a se vedea, printre multe altele, Raicu c. România, n 28104/03, § 25, 19 octombrie 2006 și Popea România, n 6248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006). 25. Curtea arată că în prezenta cauză se regăsesc celelalte două elemente care au condus Curtea, în cauza Brumărescu, la constatarea necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice și, prin urmare, a încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție. și anume acțiunea într-un litigiu civil al procurorului general care nu a fost parte la procedură și contestarea unei hotărâri definitive care a dobândit autoritatea de lucru judecat. 26. Aceste elemente sunt suficiente pentru a ajunge la concluzia că: anularea parțială a hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instană din București din 29 iunie În februarie 2000 a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil. 27. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ART. 1 DIN PROTOCOLUL nr. 28. Reclamanții susțin încălcarea dreptului lor de a-și respecta bunurile din cauza faptului că nu se pot bucura de apartamentele nr. 3 și 5 din imobilul situat la n B, rue Orzari, la București, pe care le-au moștenit, imposibilitatea care decurge din vânzarea acestor bunuri prin intermediul . Ei Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că nu există niciun motiv clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 30. Guvernul consideră că ingerința în dreptul de proprietate al reclamanților, care rezultă din primirea acțiunii în anulare, era, la momentul respectiv, prevăzută de lege și avea un scop legitim, și anume protecția drepturilor de autor. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul constată că hotărârea Curții Supreme de Casație și Justiție nu a anulat decât o parte din hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 29 În plus, guvernul își reiterează argumentele prezentate anterior în cauze similare, susținând că ingerința în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor este proporțională, având în vedere că aceștia au posibilitatea de a primi despăgubiri în conformitate cu procedura prevăzută de legile nr. 10/2001 și 247/2005. 31. Reclamanții consideră că refuzul de a returna apartamentele în sine într-o interferență în dreptul lor de proprietate care nu este justificată de nicio cerință de interes public. Ei consideră că trebuie să suporte o sarcină specială și exorbitantă ca urmare a nerestituirii apartamentelor menționate anterior. De asemenea, reclamanții susțin că legea nr. 10/2001 nu li se aplică. În subsidiar, reclamanții susțin că Fondul Proprietata, despre care se menționează guvernul, nu este încă operațional. 32. Curtea arată că Tribunalul de Primă Instanță de la București a stabilit că este vorba despre naționalizarea bunurilor în hotărârea sa din februarie 2000. În plus, Curtea constată că acest drept nu a fost revocabil și nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent (a se vedea printre multe altele). § 38 Sebastian Taub c. România, n 58612/00, § 37, 12 octombrie 2006 Gabriel c. România, 35951/02, § 25 - 26, 8 martie 2007 Aldea c. România, n 3692/03, § 24, 24 ianuarie 2008). Curtea apreciază prin urmare că reclamanții aveau bunuri în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 33. Comisia reamintește că a abordat în mod repetat cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, n 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie) 2006). Aceasta reafirmă în special faptul că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea prin intermediul unui stat membru al UE a unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate asupra unei proprietăți ( O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain menționat anterior, § 39, 43 și 59). 34. Curtea reamintește că, la momentul respectiv, el nu avea în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere reclamanților o despăgubire pentru această privare ( § 39, 43 și 59). 34. Curtea reamintește că, la momentul respectiv, el nu avea în dreptul intern o cale de atac eficientă care să le ofere o despăgubire pentru această privare (§ 23, 26 Portanu menționat anterior, §§ 23 Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra apartamentelelor lor combinate cu absența totală a despăgubirii, le-a cauzat acestora o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor garantat prin art. 1 din Protocolul 36. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. IV privind violarea de la art. 13 din Convenția 37. Reclamanții consideră că contestarea hotărârii definitive a Tribunalului de Primă Instanță din București din 29 februarie 2000, prin hotărârea Curții Supreme de Casație și Justiție din 11 mai 2004, constituie, de asemenea, o încălcare a dreptului lor la o cale de atac efectivă, în sensul articolului 13 din convenție, care dispune astfel: art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care își desfășoară activitatea în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărei garanții sunt absorbite de aceasta. Întrucât a examinat obiecțiile reclamanților de pe teren la art. 6 alineatul (1) menționat anterior, Comisia consideră că nu este necesar să se pună mai mult pe teren la art. 13 din Convenție (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 146, CEDH 2000 XI). art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât este posibil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită, pentru daune materiale, restituirea apartamentele nr. 3 și 5 din imobilul situat la n B, rue Orzari, la București, care au fost vândute de la . În lipsa unei astfel de restituiri, ei solicită 380 000 EUR, corespunzătoare valorii locale a apartamentelor și lipsei de câștig. Ei nu solicită despăgubiri pentru eventuala lor prejudiciu moral. 42. Guvernul susține că valoarea de piață a bunurilor în cauză este de 67 783 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. (satisfacere echitabilă), nr. 34642/97, 27 ianuarie 2005). 43. Curtea reamintește că o hotărâre în constatarea unei încălcări antrenează pentru statul membru în cauză obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a anula consecințele astfel încât să restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI. Aceasta arată că baza care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă, în speță, în anularea unei hotărâri definitive, în necunoașterea principiului securității juridice și în vânzarea de către statul membru a bunurilor reclamanților, combinată cu absența totală a despăgubirii. 44. Curtea arată că din dosar reiese că reclamanții erau coproprietari ai apartamentelelor cu alte patru persoane (a se vedea punctul 8) În măsura în care nu reiese din documentele și informațiile furnizate de părți că reclamanții au împărtășit apartamentele în cauză sau cotele lor respective, Curtea nu poate ordona guvernului să restituie reclamanților integral sau parțial apartamentele menționate anterior (a se vedea, în același sens, Nistorescu c. România, n 15517/03, § 24, 17 iunie 2008). 45. Curtea decide că guvernul va trebui să plătească în schimb doamnei Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini și Alinei Diaconu, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunurilor. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și care acționează în mod echitabil, Curtea estimează valoarea de piață actuală a apartamentelor în litigiu la 68 000 EUR. Această despăgubire este acordată sub responsabilitatea respondenților cu privire la drepturile altor eventuali moștenitori. Taxa și cheltuielile de judecată 46. De asemenea, reclamanții solicită 6 611,86 RON pentru cheltuielile și cheltuielile suportate de Curte și prezintă documentele aferente. 47. Guvernul nu se referă la rambursarea cheltuielilor suportate, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și rezonabile. 48. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 700 EUR pentru procedura în fața Curții și la Õ acordă dnei Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini și Alina Diaconu. Interese moratorii 49. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Déclare mai degrabă nu se aplică în cazul de față și din unghiul articolului 13; A declarat că statul pârât trebuie să plătească doamnei Anca Maria Petrini, Ecaterina Doina Petrini și Alina Diaconu, în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 000 EUR (68 000 EUR) pentru daune materiale, sub responsabilitatea respondenților față de drepturile altor eventuali moștenitori (ii. 1 700 EUR (o mie șapte sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele menționate (b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda landului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Înmânat în limba franceză și comunicat în scris la 24 februarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte