ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3325/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2138 din 7

aprilie 2000 a Tribunalului București, secția comercială, a fost respinsă

acțiunea SC E.B.A. SRL București prin care solicitase excluderea asociatei R.O.

din societate, fiind admisă în parte cererea reconvențională formulată de

pârâtă în sensul obligării reclamantei la înregistrarea actului adițional

autentificat sub nr. 31354 din 19 iulie 1993 la O.R.C., act prin care pârâta

reclamantă se retrăsese din societate.

Cererea pârâtei de a fi obligată

reclamanta la daune moratorii și daune morale a fost respinsă.

Apelul declarat de pârâta reclamantă

împotriva acestei sentințe pe aspectul neacordării daunelor solicitate a fost

respins, ca nefondat, prin decizia nr. 16/ A din 21 ianuarie 2002 a Curții de

Apel București, secția a VI-a comercială, reținându-se că apelanta nu a făcut

dovada unui prejudiciu cert și real pentru acordarea daunelor morale, neprobând

că i-a fost pusă în pericol cariera profesională.

În ce privesc daunele moratorii,

instanța a reținut că ele nu pot fi acordate decât în situația întârzierii

debitorului în executarea unei obligații de „a da” nu și pentru obligația de „a

face”, care atrage daune cominatorii, necerute de apelantă.

Nemulțumită de această decizie

pârâta reclamantă R.O. a declarat recurs numai în ceea ce privește daunele

morale neacordate, solicitând modificarea hotărârilor pronunțate pe acest

aspect, invocând motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs

recurenta apreciază că motivarea instanței de apel este laconică pe aspectul

respingerii daunelor morale și în același timp, făcută cu aplicarea greșită a

legii, atunci când apreciază că nu a făcut dovada unui prejudiciu cert și real

în cazul daunelor morale, cerințe impuse pentru prejudiciul material ce nu formează

obiectul litigiului, confuzia instanței fiind evidentă.

În argumentarea cererii sale pentru

acordarea daunelor morale, recurenta face precizări legate de profesia sa,

agent de valori mobiliare, și cerințele impuse de Legea nr. 52/1994, lege ce

impune condiții stricte profesionale, existând incompatibilități între

calitatea de administrator al unei societăți și această profesie, fiind expusă

de reclamantă sancționării sale fie cu amendă de 50 milioane lei, fie cu

suspendarea sau retragerea autorizației, toate implicând pierderea bunului său

renume.

De asemenea, recurenta critică

decizia din apel pentru omisiunea de a-i fi analizată critica privind acordarea

cheltuielilor de judecată la fond, prea mici în raport de cuantumul real

suportat și de complexitatea și durata procesului.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În speță, chiar recurenta recunoaște

că decizia din apel este motivată pe aspectul ce formează obiectul recursului,

dar laconic, neacordarea daunelor morale fiind motivată în doar două fraze.

Este adevărat că prin formularea

unei fraze instanța de apel face referire la realitatea și certitudinea

prejudiciului, ceea ce ar crea confuzia cu daunele materiale, ce nu formează

obiectul litigiului, dar în ansamblul său, motivarea pe aspectul daunelor

morale este corectă, instanța reținând că pârâta nu a dovedit că i-a fost pusă

în pericol cariera profesională, prejudiciul pretins fiind doar ipotetic,

cuantumul său fiind modificat pe parcursul fazelor procesuale, fără a se

justifica această modificare (60.000.000 lei la 11 noiembrie 1997, 150.000.000

lei la 24 septembrie 1999 și apoi 180.000.000 lei la 6 aprilie 2000).

Nejustificată este și critica

privind greșita aplicare a legii, deoarece recurenta nu precizează ce norme de

drept au fost încălcate, invocarea unor criterii stabilite într-o altă speță de

o altă instanță în evaluarea unui prejudiciu nepatrimonial, neacoperind

cerințele impuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește cea de-a treia

critică, din încheierea din 14 ianuarie 2002, a instanței de apel, când apelul

a fost dezbătut în fond, nu rezultă că apelanta și-a mai susținut și această

critică, iar din actele dosarului, rezultă că pârâta nu a probat decât plata

taxei de timbru, nu și onorariul avocatului la fond, așa încât instanța de fond

s-a pronunțat în limita probelor pe acest aspect, existente în dosar.

În consecință, recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta R.O. împotriva deciziei nr. 16/ A din 21

ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 iunie 2005.