ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 298/2006

Asupra recursului penal de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 446 din 17 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalului Vaslui s-a dispus condamnarea inculpatului Z.F.I., la pedeapsa de un an închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin. (1) și (4) C. pen. În baza art. 81 C. pen., s-a suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani. Inculpatul a fost obligat să achite părții civile M.N.I., prin reprezentant legal suma de 15 milioane lei cu titlu de despăgubiri civile, iar părții civile C.J.A.S. Vaslui suma de 4.428.306 lei, cu titlu de cheltuieli de spitalizare. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarea situației de fapt: Inculpatul Z.F.I.

s-a deplasat, în ziua de 18 iunie 2003, în municipiul Iași, conducând autoturismul Dacia 1310, fiind însoțit de martorii V.I. și I.I. Inculpatul era agent de poliție la acea dată în cadrul Biroului de Ordine Publică al Poliției municipiului Vaslui. Când reveneau spre Vaslui, pe raza localității Galați inculpatul s-a angajat în depășirea unui autoturism care circula, în același sens, cu viteză mare. Sesizând că din sens opus venea alt autoturism, inculpatul nu a efectuat depășirea și pentru a evita coliziunea cu acesta a frânat brusc, a pierdut controlul volanului, autoturismul a părăsit carosabilul pe partea stângă a șoselei, izbindu-se de parapetul unui podeț, a ricoșat într-o cișmea și s-a răsturnat.

Minorul M.N.I. se afla la cișmea și în aceste împrejurări a fost accidentat, suferind leziuni traumatice de tipul plăgii contuze gambă dreaptă, cu pierdere de substanță pentru a căror vindecare a necesitat 14-15 zile conform certificatului medico-legal nr. 381 din 3 iulie 2003, eliberat de S.M.L. județean Vaslui. În termen legal, hotărârea a fost apelată de inculpat. Prin decizia penală nr. 22 din 7 aprilie 2005, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat cu motivarea că instanța de fond a dat o rezolvare corectă atât acțiunii penale cât și celei civile adiacentă cu care a fost investită. Împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul, care prin motivele scrise, a susținut în esență următoarele: - omisiunea instanței de fond de a cita, în calitate de pate civilă, pe V.I.

și de a-l interpela asupra pretențiilor formulate în faza urmăririi penale; - omisiunea instanței de a cita în cauză societatea de asigurare care era obligatorie în cauză și care atrage anularea hotărârii pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 136/95. În raport de aceste motive au fost invocate dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen., solicitându-se casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Criticile formulate vor fi examinate în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 și 21 C. proc. pen., constatându-se recursul nefondat pentru cele ce urmează: Într-adevăr, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 21 C. proc.

pen., hotărârile sunt supuse casării și atunci când judecata în primă instanță sau apel a avut loc fără citarea legală a unei părți. Dar încălcarea normelor legale privind citarea părților este sancționată cu o nulitate relativă potrivit art. 197 alin. (1) C. proc. pen., ceea ce impune ca persoana vătămată în drepturi să invoce, în termen, această nelegalitate. Din conținutul art. 197 alin. (1) C. proc. pen., rezultă evident că nulitatea nu poate fi invocată decât de persoana ale cărei drepturi au fost vătămate, situație în care inculpatul nu are calitatea să invoce omisiunea citării în cauză atât a părții civile V.I. și nici a societății de asigurare. Pe de altă parte, neinterpelarea părții civile cu privire la pretențiile sale, sau omisiunea instanțelor de a se pronunța asupra acțiunii civile introdusă de V.I.

sunt aspecte care puteau fi examinate doar în cadrul unei căi de atac exercitată de această parte și nu de inculpat. Afirmația are în vedere că, exercitarea acțiunii civile, adiacentă celei penale, se face din oficiu numai în cadrul strict al dispozițiilor art. 17 C. proc. pen., ceea ce nu era cazul pentru V.I.; dincolo de acest cadru funcționează principiul disponibilității acțiunii civile care permite părții vătămate să acționeze (sau nu) în limita propriului interes. Tot astfel, omisiunea introducerii în cauză a societății de asigurare nu se face în beneficiul inculpatului, ci al părții civile în scopul unei totale și sigure desdăunări. În fine, criticile vizând omisiunea soluționării acțiunii civile privind pe partea civilă V.I.

și a introducerii în cauză a societății de asigurare, chiar în situația în care ar fi fondate, nu ar putea fi valorificate în recursul inculpatului, deoarece ar constitui o înrăutățire a situației în propria cale de atac, ceea ce legea interzice expres prin art. 385 8 C. proc. pen. Examinând și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., hotărârile atacate, nu se constată alte motive, care luate în considerare din oficiu, să conducă la casare, așa încât în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.F.I. împotriva deciziei penale nr. 22 din 7 aprilie 2005 a Curții de Apel Iași. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 ianuarie 2006.