ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 298/2006

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 446 din 17

noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalului Vaslui s-a dispus condamnarea

inculpatului Z.F.I., la pedeapsa de un an închisoare, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 184 alin. (1) și (4) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a

suspendat condiționat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani.

Inculpatul a fost obligat să achite

părții civile M.N.I., prin reprezentant legal suma de 15 milioane lei cu titlu

de despăgubiri civile, iar părții civile C.J.A.S. Vaslui suma de 4.428.306 lei,

cu titlu de cheltuieli de spitalizare.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a reținut următoarea situației de fapt:

Inculpatul Z.F.I. s-a deplasat, în

ziua de 18 iunie 2003, în municipiul Iași, conducând autoturismul Dacia 1310,

fiind însoțit de martorii V.I. și I.I.

Inculpatul era agent de poliție la

acea dată în cadrul Biroului de Ordine Publică al Poliției municipiului Vaslui.

Când reveneau spre Vaslui, pe raza

localității Galați inculpatul s-a angajat în depășirea unui autoturism care

circula, în același sens, cu viteză mare.

Sesizând că din sens opus venea alt

autoturism, inculpatul nu a efectuat depășirea și pentru a evita coliziunea cu

acesta a frânat brusc, a pierdut controlul volanului, autoturismul a părăsit carosabilul

pe partea stângă a șoselei, izbindu-se de parapetul unui podeț, a ricoșat

într-o cișmea și s-a răsturnat.

Minorul M.N.I. se afla la cișmea și

în aceste împrejurări a fost accidentat, suferind leziuni traumatice de tipul

plăgii contuze gambă dreaptă, cu pierdere de substanță pentru a căror vindecare

a necesitat 14-15 zile conform certificatului medico-legal nr. 381 din 3 iulie 2003,

eliberat de S.M.L. județean Vaslui.

În termen legal, hotărârea a fost

apelată de inculpat.

Prin decizia penală nr. 22 din 7

aprilie 2005, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondat, apelul declarat de

inculpat cu motivarea că instanța de fond a dat o rezolvare corectă atât

acțiunii penale cât și celei civile adiacentă cu care a fost investită.

Împotriva acestor hotărâri a

declarat recurs inculpatul, care prin motivele scrise, a susținut în esență

următoarele:

- omisiunea instanței de fond de a

cita, în calitate de pate civilă, pe V.I. și de a-l interpela asupra

pretențiilor formulate în faza urmăririi penale;

- omisiunea instanței de a cita în

cauză societatea de asigurare care era obligatorie în cauză și care atrage

anularea hotărârii pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 54 din Legea nr.

136/95.

În raport de aceste motive au fost

invocate dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C.

proc. pen., solicitându-se casarea cu trimitere a cauzei spre rejudecare la

instanța de fond.

Criticile formulate vor fi examinate

în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

17

1

și 21 C. proc. pen., constatându-se recursul nefondat pentru

cele ce urmează:

Într-adevăr, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării și atunci când

judecata în primă instanță sau apel a avut loc fără citarea legală a unei

părți.

Dar încălcarea normelor legale

privind citarea părților este sancționată cu o nulitate relativă potrivit art. 197

alin. (1) C. proc. pen., ceea ce impune ca persoana vătămată în drepturi să

invoce, în termen, această nelegalitate.

Din conținutul art. 197 alin. (1) C.

proc. pen., rezultă evident că nulitatea nu poate fi invocată decât de persoana

ale cărei drepturi au fost vătămate, situație în care inculpatul nu are

calitatea să invoce omisiunea citării în cauză atât a părții civile V.I. și

nici a societății de asigurare.

Pe de altă parte, neinterpelarea

părții civile cu privire la pretențiile sale, sau omisiunea instanțelor de a se

pronunța asupra acțiunii civile introdusă de V.I. sunt aspecte care puteau fi

examinate doar în cadrul unei căi de atac exercitată de această parte și nu de

inculpat.

Afirmația are în vedere că,

exercitarea acțiunii civile, adiacentă celei penale, se face din oficiu numai

în cadrul strict al dispozițiilor art. 17 C. proc. pen., ceea ce nu era cazul

pentru V.I.; dincolo de acest cadru funcționează principiul disponibilității

acțiunii civile care permite părții vătămate să acționeze (sau nu) în limita

propriului interes.

Tot astfel, omisiunea introducerii

în cauză a societății de asigurare nu se face în beneficiul inculpatului, ci al

părții civile în scopul unei totale și sigure desdăunări.

În fine, criticile vizând omisiunea

soluționării acțiunii civile privind pe partea civilă V.I. și a introducerii în

cauză a societății de asigurare, chiar în situația în care ar fi fondate, nu ar

putea fi valorificate în recursul inculpatului, deoarece ar constitui o

înrăutățire a situației în propria cale de atac, ceea ce legea interzice expres

prin art. 385

8

C. proc. pen.

Examinând și din oficiu, potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen., hotărârile atacate, nu se constată

alte motive, care luate în considerare din oficiu, să conducă la casare, așa

încât în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul

declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul Z.F.I. împotriva deciziei penale nr. 22 din 7 aprilie 2005

a Curții de Apel Iași.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

18 ianuarie 2006.