ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5357/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 15 ianuarie 2003, reclamanta SC R.S.E. SRL Oradea a cerut obligarea pârâtei SC V.B. SA Oradea a-i restitui suma de 14.459 dolari S.U.A., reprezentând plată nedatorată, cu cheltuieli de judecată. La 25 februarie 2003 reclamanta își precizează acțiunea în sensul că cere obligarea pârâtei la a-i achita și suma de 1234 dolari S.U.A., reprezentând dobânda legală de 6 % pe an, calculată, în temeiul O.G.

nr. 9/2000, asupra sumei datorate de la data încheierii contractului de leasing și până la data de 24 februarie 2003. În susținerea acțiunii sale, reclamanta arată că potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 133/1999, era îndrituită, ca întreprindere mică, la transformarea contractului său de închiriere încheiat cu pârâta în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, transformare care ar fi urmat să opereze la 4 noiembrie 1999, numai că pârâta a acceptat transformarea cu data de 20 septembrie 2001, astfel că plățile făcute cu titlu de chirie între 4 noiembrie 1999 și 20 septembrie 2001, reprezintă pentru pârâtă îmbogățire fără just temei, ele trebuind să fi reprezentat rate de leasing.

Prin sentința comercială nr. 1918 din 23 septembrie 2003, Tribunalul Bihor, secția comercială și de contencios administrativ, respinge acțiunea precizată formulată de reclamantă, reținând în acest sens că, pe perioada îndeplinirii formalităților de transformare a contractului de închiriere în contract de leasing, reclamanta a folosit spațiul, încheindu-se între părți un act adițional la contractul de închiriere care s-a prelungit, astfel, până la data realizării efective a prevederilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, respectiv până la 20 septembrie 2001, chiria încasată de pârâtă până la această dată neputând reprezenta o îmbogățire fără just temei întrucât reclamanta nu a dovedit că a plătit concomitent chirie și rată de leasing.

Prin decizia nr. 22 din 4 decembrie 2003, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă, împotriva sentinței instanței de fond, reținând că apelanta a semnat actul adițional din 20 aprilie 2001 la contractul de închiriere, prin care s-a obligat la plata lunară a unei chirii de 612 dolari S.U.A. până la 20 septembrie 2001, dată după care s-a obligat să plătească rate de leasing, fiind astfel ținută, conform art. 969 C. civ., la îndeplinirea obligațiilor asumate și neputând să mai invoce efectuarea plăților fără justă cauză. Împotriva soluției instanței de apel, reclamanta a declarat recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia, modificarea în totalitate a deciziei recurate și a sentinței pronunțate de instanța de fond, și, ca urmare a rejudecării cauzei în fond, admiterea acțiunii sale așa cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată la fond, apel și recurs. În susținerea recursului său recurenta-reclamantă reia aserțiunile avansate în fundamentarea apelului, criticând decizia recurată pentru netemeinicie, întrucât, arată recurenta, instanța a interpretat greșit situația juridică dedusă judecății, precum și actele juridice incidente în acest caz, ca și pentru nelegalitate, întrucât decizia contravine legii.

Mai arată că de la data de 4 noiembrie 1999 dată la care pârâta-intimată ar fi trebuit să procedeze la transformarea contractului de închiriere încheiat cu reclamanta-recurentă în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, conform art. 12 din Legea nr. 133/1999 și până la data de 20 septembrie 2001, data efectivei transformări, a fost nevoită să continue contractul de închiriere și să plătească chiria, pentru a putea păstra folosința spațiului în cauză, plăți care ar fi trebuit să reprezinte rate ale contractului de leasing, intimata fiind de rea credință întrucât cunoștea dispozițiile legale incidente în cauză. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat și păstrarea ca temeinică și legală a soluției instanței de apel.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține că nici una din criticile formulate de recurentă nu poate fi reținută, decizia recurată fiind temeinică și legală, instanța de apel dând o corectă interpretare actului juridic dedus judecății și neschimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia și făcând o corectă aplicare a legii, astfel că, în consecință, recursul nu este fondat.

În mod corect a stabilit instanța de apel că în cauză nu se poate reține o îmbogățire fără justă cauză a pârâtei-intimate, așa cum invocă reclamanta-recurentă, întrucât aceasta presupune efectuarea unor plăți fără justă cauză, fără vre-o bază legală, ori, în cauză, recurenta-reclamantă a plătit intimatei-pârâte chirie pe perioada 4 noiembrie 1999 – 20 septembrie 2001 în baza actului adițional din 20 aprilie 2001 la contractul de închiriere din 2 martie 1999, încheiat în executarea celor convenite prin tranzacția intervenită între părți la 20 aprilie 2001 (dosarul de fond), act adițional în temeiul căruia s-a convenit „continuarea raportului existent între părți, urmare a contractului de închiriere, în sensul prelungirii acestuia până la data rezilierii efective a prevederilor art. 12 lit. b) din Legea nr. 133/1999”.

Față de această convenție a părților care are putere de lege pentru acestea, conform art. 969 C. civ., așa cum a reținut întemeiat și instanța de apel, recurenta a plătit chirie intimatei în executarea obligațiilor contractuale asumate și nu se poate reține, astfel, vreo îmbogățire fără justă cauză a pârâtei.

Din actele evocate, precum și din contractul de leasing imobiliar încheiat de părți la 20 septembrie 2001, nu rezultă că acestea ar fi convenit să considere plățile făcute de recurentă cu titlu de chirie ca rate de leasing, astfel că recurenta care a semnat înscrisurile menționate fără obiecții, nu poate invoca o îmbogățire fără justă cauză a intimatei și nici o altă calificare a plăților efectuate de ea cu titlu de chirie în temeiul contractului de închiriere valabil până la 20 septembrie 2001. Astfel fiind, Curtea constată că decizia recurată este legală și temeinică, recursul formulat de reclamantă împotriva acesteia urmând a fi respins pentru considerentele arătate, ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.S.E. SRL Oradea, împotriva deciziei nr. 22/ COM din 4 decembrie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 noiembrie 2005.