ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2003, reclamanții P.N. și G.S. au chemat în judecată pe pârâtul P.I. solicitând instanței să dispună anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 98 din 11 iunie 2001 eliberat de BNP P.D. în ce privește mențiunile prin care se constată că reclamanții sunt străini de succesiune, să se constate că moștenirea succesivă realizată prin certificatul atacat este doar o moștenire parțială și să se stabilească pentru reclamanți calitatea de moștenitori ai defuncților părinți P.M., decedată la 16 aprilie 1996 și M.P., decedat la 12 martie 2001. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că în considerarea faptului că pârâtul locuiește în casa părintească și conform tradiției și voinței părinților lor, la data de 11 iunie 2001, la cererea pârâtului, s-au prezentat la BNP P.D.

pentru întocmirea actelor de casă pe numele pârâtului, reclamanții înțelegând să renunțe la dreptul lor asupra casei părintești, în favoarea acestuia. Reclamanții au mai arătat că intenția lor a fost să renunțe doar la dreptul asupra casei părintești și nu la succesiunea părinților în întregul său, deci nu și asupra terenului arabil sau asupra drepturilor bănești calculate prin hotărârea nr. 22 din 14 august 2003. În realitate, prin certificatul de moștenitor a cărui anulare se cere, s-a dezbătut o succesiune parțială și, în consecință, asupra celorlalte bunuri care s-au aflat în patrimoniul defuncților, reclamanții au pretins că și-au păstrat vocația succesorală și calitatea de moștenitor. Prin sentința civilă nr. 2571 din 31 octombrie 2003, Judecătoria Călărași a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că certificatul de moștenitor nr. 98/2001 a fost întocmit conform voinței părților, care, în cazul defunctei P.M. nu au acceptat moștenirea, devenind străini de succesiune, iar în cazul defunctului M.P. au renunțat la succesiune. Chiar dacă la data deschiderii succesiunii, masa succesorală era constituită numai din imobilul situat în municipiul Călărași, părțile nu mai pot reveni asupra voinței lor legal exprimată privind acest bun succesoral și nu se mai poate pune în discuție această moștenire.

Pe de altă parte, s-a apreciat că asupra bunurilor intrate ulterior în patrimoniul defunctului tată al părților, chiar după decesul acestuia, părțile nu își puteau exprima voința înainte de existența acestora, astfel încât nu se poate socoti că sunt străini față de succesiune prin neacceptare sau că au renunțat la succesiunea asupra acestora, existând posibilitatea întocmirii unui certificat de moștenitor suplimentar sau, în caz de neînțelegere, a promovării unei acțiuni civile. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanții au susținut că intimatul a ascuns, cu ocazia dezbaterii succesiunii, existența și a altor moștenitori, care trebuiau citați, în caz contrar certificatul fiind lovit de nulitate.

Pe de altă parte, reclamanții au arătat că au fost chemați la notariat și au fost puși să semneze declarațiile de renunțare la succesiune, însă prin aceasta au înțeles că renunțarea nu privește decât drepturile lor succesorale asupra casei părintești și terenului aferent, care la vremea respectivă compuneau masa succesorală. Reclamanții au susținut că, în aceste condiții, certificatul de moștenitor trebuie să specifice că pârâtul este unic succesor numai pe casă și pe locul de casă, nu și asupra celorlalte bunuri, care nu au format obiectul dezbaterii notariale. Prin decizia nr. 761/A din 16 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

Instanța a reținut că actul juridic de opțiune succesorală are un caracter unilateral, declarativ, nu poate fi afectat de modalități, este în principiu irevocabil (cu excepția renunțării asupra căruia se poate reveni în anume condiții) și pe de altă parte este un act juridic indivizibil. Instanța a mai învederat că susținerile potrivit cărora reclamanții au înțeles să renunțe doar la o parte din drepturile succesorale (terenul și casa părintească ) dar nu și la celelalte bunuri (teren conform Legii nr. 18/1998) și compensații bănești conform Legii nr. 9/1998) și pe care își fundamentează cererea de chemare în judecată, nu pot fi primite, deoarece contravin caracterului indivizibil al dreptului de opțiune succesorală, deci și al renunțării la succesiune, succesibilii putând să opteze între a renunța sau accepta succesiunea în întregul ei, neexistând posibilitatea de a accepta o parte a moștenirii și de a renunța la o altă parte a ei.

Totodată, instanța a apreciat nereală susținerea conform căreia intimatul a cules în mod nejustificat drepturile succesorale viitoare cu privire la terenul arabil și compensațiile bănești conform Legii nr. 9/1998, de pe urma autorului său M.P., cu motivarea că acesta este singurul care și-a însușit în mod legal prin acceptare tacită, valorificată prin obținerea certificatului de moștenitor a cărui anulare se cere, drepturile succesorale de pe urma autorilor săi. Curtea a înlăturat criticile privind nulitatea certificatului de moștenitor, deoarece aceste susțineri au fost făcute pentru prima dată în apel, contrar art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 10 și 9 C. proc.

civ. Susțin recurenții că motivele pe care se sprijină hotărârea sunt contradictorii cu situația de fapt ce rezultă din actele dosarului. Deși instanța reține că renunțarea la succesiune nu putea privi o succesiune parțială, concluzionând că dreptul la succesiune are un caracter indivizibil și ca atare renunțarea nu poate produce efecte decât asupra întregii succesiuni, din dosarul notarial rezultă că la data de 11 iunie 2001 nu s-a dezbătut universalitatea bunurilor, la acea dată masa succesorală fiind formată numai din casă și teren loc de casă. În anul 2001, când s-a dezbătut succesiunea pe casă și loc de casă, obținerea titlurilor de proprietate reprezenta o speranță și nu un drept deja recunoscut, astfel că reclamanții nu puteau renunța la ceea ce nu aveau, neștiind că peste doi ani vor fi eliberate titlurile de proprietate.

Se mai susține că instanța nu a manifestat interes sub aspectul apărării formulate și dovedite cu acte autentice privind terenurile și sumele de bani obținute. În fine, reclamanții susțin că prin hotărârea atacată li s-a creat o situație mai grea, deoarece curtea a reținut că la notariat s-au dezbătut și bunurile viitor succesibile, în contradicție cu sentința instanței de fond, care, respingând contestația, a menționat că bunurile viitor succesibile nu s-au putut dezbate succesoral și ca atare renunțarea reclamanților nu se referă și la acestea, putându-se face o dezbatere succesorală suplimentară în sensul art. 790 C. civ. Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează: Critica privitoare la faptul că motivele pe care se sprijină instanța de apel sunt contradictorii cu situația de fapt rezultată din actele dosarului este nefondată, deoarece hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină soluția respingerii apelului.

În raport cu declarațiile autentificate sub nr. 2008 și 2009 din 11 iunie 2001, din care rezultă că reclamanții au renunțat expres la succesiunile autorilor lor, instanța a reținut în mod corect că, dat fiind caracterul indivizibil al dreptului de opțiune succesorală, deci și al renunțării la succesiune, susținerile potrivit cărora reclamanții au înțeles să renunțe doar la o parte din bunurile succesorale, nu și în ceea ce privește celelalte bunuri nu pot fi primite, succesibilii putând să opteze între a renunța sau accepta succesiunea în întregul ei. Într-adevăr, exercitând dreptul de opțiune, succesibilul trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii (a unor bunuri din moștenire) și renunțarea la rest.

Pe de altă parte, renunțarea privește atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât și cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă. Or, așa cum a reținut instanța, la data dezbaterilor succesiunilor în discuție, reclamanții aveau cunoștință de demersurile întreprinse de tatăl lor în baza Legii nr. 18/1991 în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului și ar fi avut vocație la acest bun din masa succesorală numai dacă își însușeau calitatea de moștenitor, prin acceptarea succesiunii. De altfel, reclamanții recunosc și în cuprinsul motivelor de recurs că aveau cunoștință de demersurile tatălui lor privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, câtă vreme aceștia precizează că în anul 2001, când s-a dezbătut succesiunea, obținerea titlurilor de proprietate „reprezenta o speranță”.

Ca atare, în raport de caracterul indivizibil al renunțării la succesiune, urmează a se constata că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 696 C. civ., potrivit cărora eredele ce renunță este considerat că n-a fost niciodată erede. Nici critica referitoare la faptul că instanța nu a manifestat interes față de apărările formulate, nepronunțându-se, astfel, asupra unor probe administrate, nu este întemeiată. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au avut în vedere faptul că ulterior dezbaterii succesiunii s-au emis titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și s-au acordat compensații bănești conform Legii nr. 9/1998, dar au constatat că recurenții ar fi putut beneficia de aceste bonuri doar dacă își însușeau calitatea de moștenitor de pe urma lui P.M.

prin acceptarea succesiunii. Și susținerea potrivit căreia instanța a încălcat prevederile art. 296 teza a doua C. proc. civ., înrăutățind situația reclamanților în propria cale de atac, se vădește nefondată. Considerentele instanței de fond, în sensul că pentru bunurile intrate ulterior în patrimoniul autorului părților, reclamanții au posibilitatea întocmirii unui certificat de moștenitor suplimentar, constituie o simplă sugestie făcută de instanță reclamanților, și este conformă soluției instanței în sensul că renunțarea la succesiune operează atât asupra bunurilor existente la momentul deschiderii succesiunii, cât și asupra bunurilor viitoare. Cum instanța de apel a substituit parțial motivarea primei instanțe, dar a respins apelul declarat împotriva hotărârii pronunțată de aceasta, nu se poate reține că reclamanților li s-ar fi agravat situația în propria cale de atac.

Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții P.N. și G.S. împotriva deciziei nr. 761 A din 16 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2005.