ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2371/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10

octombrie 2003, reclamanții P.N. și G.S. au chemat în judecată pe pârâtul P.I. solicitând

instanței să dispună anularea parțială a certificatului de moștenitor nr. 98

din 11 iunie 2001 eliberat de BNP P.D. în ce privește mențiunile prin care se

constată că reclamanții sunt străini de succesiune, să se constate că

moștenirea succesivă realizată prin certificatul atacat este doar o moștenire

parțială și să se stabilească pentru reclamanți calitatea de moștenitori ai

defuncților părinți P.M., decedată la 16 aprilie 1996 și M.P., decedat la 12

martie 2001.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că în considerarea faptului că pârâtul locuiește în casa părintească și

conform tradiției și voinței părinților lor, la data de 11 iunie 2001, la

cererea pârâtului, s-au prezentat la BNP P.D. pentru întocmirea actelor de casă

pe numele pârâtului, reclamanții înțelegând să renunțe la dreptul lor asupra

casei părintești, în favoarea acestuia.

Reclamanții au mai arătat că

intenția lor a fost să renunțe doar la dreptul asupra casei părintești și nu la

succesiunea părinților în întregul său, deci nu și asupra terenului arabil sau

asupra drepturilor bănești calculate prin hotărârea nr. 22 din 14 august 2003.

În realitate, prin certificatul de

moștenitor a cărui anulare se cere, s-a dezbătut o succesiune parțială și, în

consecință, asupra celorlalte bunuri care s-au aflat în patrimoniul

defuncților, reclamanții au pretins că și-au păstrat vocația succesorală și

calitatea de moștenitor.

Prin sentința civilă nr. 2571 din 31

octombrie 2003, Judecătoria Călărași a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că certificatul de moștenitor nr. 98/2001 a fost

întocmit conform voinței părților, care, în cazul defunctei P.M. nu au acceptat

moștenirea, devenind străini de succesiune, iar în cazul defunctului M.P. au

renunțat la succesiune. Chiar dacă la data deschiderii succesiunii, masa

succesorală era constituită numai din imobilul situat în municipiul Călărași,

părțile nu mai pot reveni asupra voinței lor legal exprimată privind acest bun

succesoral și nu se mai poate pune în discuție această moștenire.

Pe de altă parte, s-a apreciat că

asupra bunurilor intrate ulterior în patrimoniul defunctului tată al părților, chiar

după decesul acestuia, părțile nu își puteau exprima voința înainte de

existența acestora, astfel încât nu se poate socoti că sunt străini față de

succesiune prin neacceptare sau că au renunțat la succesiunea asupra acestora,

existând posibilitatea întocmirii unui certificat de moștenitor suplimentar

sau, în caz de neînțelegere, a promovării unei acțiuni civile.

Împotriva sentinței au declarat apel

reclamanții.

În dezvoltarea motivelor de apel,

reclamanții au susținut că intimatul a ascuns, cu ocazia dezbaterii succesiunii,

existența și a altor moștenitori, care trebuiau citați, în caz contrar

certificatul fiind lovit de nulitate.

Pe de altă parte, reclamanții au

arătat că au fost chemați la notariat și au fost puși să semneze declarațiile

de renunțare la succesiune, însă prin aceasta au înțeles că renunțarea nu

privește decât drepturile lor succesorale asupra casei părintești și terenului aferent,

care la vremea respectivă compuneau masa succesorală.

Reclamanții au susținut că, în

aceste condiții, certificatul de moștenitor trebuie să specifice că pârâtul

este unic succesor numai pe casă și pe locul de casă, nu și asupra celorlalte

bunuri, care nu au format obiectul dezbaterii notariale.

Prin decizia nr. 761/A din 16

aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți.

Instanța a reținut că actul juridic

de opțiune succesorală are un caracter unilateral, declarativ, nu poate fi

afectat de modalități, este în principiu irevocabil (cu excepția renunțării

asupra căruia se poate reveni în anume condiții) și pe de altă parte este un

act juridic indivizibil.

Instanța a mai învederat că

susținerile potrivit cărora reclamanții au înțeles să renunțe doar la o parte

din drepturile succesorale (terenul și casa părintească ) dar nu și la

celelalte bunuri (teren conform Legii nr. 18/1998) și compensații bănești

conform Legii nr. 9/1998) și pe care își fundamentează cererea de chemare în

judecată, nu pot fi primite, deoarece contravin caracterului indivizibil al

dreptului de opțiune succesorală, deci și al renunțării la succesiune,

succesibilii putând să opteze între a renunța sau accepta succesiunea în

întregul ei, neexistând posibilitatea de a accepta o parte a moștenirii și de a

renunța la o altă parte a ei.

Totodată, instanța a apreciat

nereală susținerea conform căreia intimatul a cules în mod nejustificat

drepturile succesorale viitoare cu privire la terenul arabil și compensațiile

bănești conform Legii nr. 9/1998, de pe urma autorului său M.P., cu motivarea

că acesta este singurul care și-a însușit în mod legal prin acceptare tacită,

valorificată prin obținerea certificatului de moștenitor a cărui anulare se

cere, drepturile succesorale de pe urma autorilor săi.

Curtea a înlăturat criticile privind

nulitatea certificatului de moștenitor, deoarece aceste susțineri au fost

făcute pentru prima dată în apel, contrar art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții, invocând prevederile art. 304 pct. 7, 10 și 9 C.

proc. civ.

Susțin recurenții că motivele pe

care se sprijină hotărârea sunt contradictorii cu situația de fapt ce rezultă

din actele dosarului. Deși instanța reține că renunțarea la succesiune nu putea

privi o succesiune parțială, concluzionând că dreptul la succesiune are un

caracter indivizibil și ca atare renunțarea nu poate produce efecte decât

asupra întregii succesiuni, din dosarul notarial rezultă că la data de 11 iunie

2001 nu s-a dezbătut universalitatea bunurilor, la acea dată masa succesorală

fiind formată numai din casă și teren loc de casă. În anul 2001, când s-a

dezbătut succesiunea pe casă și loc de casă, obținerea titlurilor de

proprietate reprezenta o speranță și nu un drept deja recunoscut, astfel că

reclamanții nu puteau renunța la ceea ce nu aveau, neștiind că peste doi ani

vor fi eliberate titlurile de proprietate.

Se mai susține că instanța nu a manifestat

interes sub aspectul apărării formulate și dovedite cu acte autentice privind

terenurile și sumele de bani obținute.

În fine, reclamanții susțin că prin

hotărârea atacată li s-a creat o situație mai grea, deoarece curtea a reținut

că la notariat s-au dezbătut și bunurile viitor succesibile, în contradicție cu

sentința instanței de fond, care, respingând contestația, a menționat că

bunurile viitor succesibile nu s-au putut dezbate succesoral și ca atare

renunțarea reclamanților nu se referă și la acestea, putându-se face o

dezbatere succesorală suplimentară în sensul art. 790 C. civ.

Recursul va fi respins, pentru

considerentele ce urmează:

Critica privitoare la faptul că

motivele pe care se sprijină instanța de apel sunt contradictorii cu situația

de fapt rezultată din actele dosarului este nefondată, deoarece hotărârea

cuprinde motivele pe care se sprijină soluția respingerii apelului.

În raport cu declarațiile

autentificate sub nr. 2008 și 2009 din 11 iunie 2001, din care rezultă că

reclamanții au renunțat expres la succesiunile autorilor lor, instanța a

reținut în mod corect că, dat fiind caracterul indivizibil al dreptului de

opțiune succesorală, deci și al renunțării la succesiune, susținerile potrivit

cărora reclamanții au înțeles să renunțe doar la o parte din bunurile

succesorale, nu și în ceea ce privește celelalte bunuri nu pot fi primite,

succesibilii putând să opteze între a renunța sau accepta succesiunea în

întregul ei.

Într-adevăr, exercitând dreptul de

opțiune, succesibilul trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său

succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii (a unor bunuri

din moștenire) și renunțarea la rest.

Pe de altă parte, renunțarea

privește atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât

și cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă.

Or, așa cum a reținut instanța, la

data dezbaterilor succesiunilor în discuție, reclamanții aveau cunoștință de

demersurile întreprinse de tatăl lor în baza Legii nr. 18/1991 în vederea

reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului și ar fi avut vocație

la acest bun din masa succesorală numai dacă își însușeau calitatea de moștenitor,

prin acceptarea succesiunii.

De altfel, reclamanții recunosc și

în cuprinsul motivelor de recurs că aveau cunoștință de demersurile tatălui lor

privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, câtă vreme

aceștia precizează că în anul 2001, când s-a dezbătut succesiunea, obținerea

titlurilor de proprietate „reprezenta o speranță”.

Ca atare, în raport de caracterul

indivizibil al renunțării la succesiune, urmează a se constata că instanța a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 696 C. civ., potrivit cărora

eredele ce renunță este considerat că n-a fost niciodată erede.

Nici critica referitoare la faptul

că instanța nu a manifestat interes față de apărările formulate,

nepronunțându-se, astfel, asupra unor probe administrate, nu este întemeiată.

Atât instanța de fond, cât și cea de

apel au avut în vedere faptul că ulterior dezbaterii succesiunii s-au emis

titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 și s-au acordat compensații

bănești conform Legii nr. 9/1998, dar au constatat că recurenții ar fi putut

beneficia de aceste bonuri doar dacă își însușeau calitatea de moștenitor de pe

urma lui P.M. prin acceptarea succesiunii.

Și susținerea potrivit căreia

instanța a încălcat prevederile art. 296 teza a doua C. proc. civ., înrăutățind

situația reclamanților în propria cale de atac, se vădește nefondată.

Considerentele instanței de fond, în

sensul că pentru bunurile intrate ulterior în patrimoniul autorului părților,

reclamanții au posibilitatea întocmirii unui certificat de moștenitor

suplimentar, constituie o simplă sugestie făcută de instanță reclamanților, și

este conformă soluției instanței în sensul că renunțarea la succesiune operează

atât asupra bunurilor existente la momentul deschiderii succesiunii, cât și

asupra bunurilor viitoare.

Cum instanța de apel a substituit

parțial motivarea primei instanțe, dar a respins apelul declarat împotriva

hotărârii pronunțată de aceasta, nu se poate reține că reclamanților li s-ar fi

agravat situația în propria cale de atac.

Pentru considerentele ce preced, se

va respinge recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții P.N. și G.S. împotriva deciziei nr. 761 A din 16 aprilie 2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 martie 2005.