ÎCCJ, Decizia nr. 146/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 146/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția nr. 904/P/2004 din 17 februarie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, a dispus, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art.

10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva judecătorilor

M.A., C.B. și N.D., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., la plângerea petentului P.C.

Petentul a susținut că magistrații menționați se fac

vinovați de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

prevăzută de art. 246 C. pen., constând în aceea că i-au respins, ca nefondat,

un recurs declarat de către acesta într-o cauză civilă.

Din examinarea dosarului cauzei s-a constatat că, la

data de 25 mai 2002, organele de poliție au sancționat contravențional pe

petent, pentru încălcarea normelor legale privind circulația pe drumurile

publice.

Petentul a formulat contestație împotriva procesului-verbal

de constatare și sancționare a contravenției întocmit de organul de poliție.

Contestația a fost respinsă, ca nefondată, prin

sentința civilă nr. 1803 din 2 decembrie 2002, a Judecătoriei Câmpulung.

Împotriva hotărârii primei instanțe, contestatorul a

declarat recurs.

Tribunalul Suceava, prin decizia nr. 123 din 7 martie

2003, a respins recursul, ca nefondat.

Din cuprinsul deciziei rezultă că instanța a examinat

cu toată atenția, cauza și a motivat temeinic, hotărârea de respingere a

recursului.

Pe de altă parte, a reținut organul de urmărire

penală, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care nu concordă cu doleanțele

unei părți din litigiu, nu constituie în sine faptă penală.

Plângerea formulată de petent împotriva soluției

primare de netrimitere în judecată a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin

rezoluția nr. 4407/78/N/2005 din 7 aprilie 2005.

Pentru a hotărî astfel, procurorul ierarhic superior

a reținut, sub un prim aspect, că judecătorului nu i se poate reține săvârșirea

unei fapte penale, în condițiile în care acesta pronunță o hotărâre motivată de

probele administrate în cauza pe care o soluționează.

Împrejurarea că un judecător, atunci când motivează

soluția, înlătură ca nesincere anumite probe, nu poate duce la concluzia că

săvârșește o faptă penală, pentru că el are acest drept prevăzut de lege.

În speță, membrii completului de judecată au dat

soluția menționată, pe motiv că pe artera respectivă era montat un semn de

circulație ce interzicea depășirea, astfel că a apreciat temeinic și legal

procesul-verbal de contravenție.

Împrejurarea că marcajele erau mai puțin vizibile,

dar existau, și din acest motiv nu au fost văzute de petent, precum și că

indicatorul de circulație nu a fost văzut de petent din motive subiective, nu

puteau să influențeze soluția instanței de judecată.

Împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petentul P.C. a formulat

plângere, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., solicitând completarea

probatoriului, în cauza civilă privindu-l pe acesta.

Prin sentința nr. 584 din 26 octombrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată.

În motivarea acestei sentințe, prima instanță a

reținut că organul de urmărire penală a examinat cu toată atenția, cauza civilă

și a constatat că soluția de respingere a recursului este temeinic motivată. Cum

pronunțarea unei soluții, ce nu corespunde doleanțelor unei părți, nu

constituie faptă penală, în mod judicios organul de urmărire penală nu a

reținut săvârșirea infracțiunii reclamate de către judecătorii menționați.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul P.C. a

declarat recurs, pe care nu l-a motivat la data exercitării căii de atac

menționate.

Ulterior, petentul a depus motivele recursului,

criticile privind greșita apreciere a probelor administrate în cauza

contravențională privindu-l pe acesta.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane

li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea

abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare,

prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită

tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării

legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală, „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor”, a fost

incriminată, „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale

de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod

defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei

persoane”.

Cu referire la cauză, întrunește elementele

constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să

releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care

să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat

susținerile petentului, din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a

atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, judecătorii cauzei au făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor legii procesual-civile.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie

infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie

pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie

trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul

penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una

desfășurată pentru tragerea la răspundere, doar a persoanei care a săvârșit o

infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen., s-a

stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele menționate, scopul

procesului penal trebuie realizat în așa fel, încât să armonizeze interesul

apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană

nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a

procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare, cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora,

pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în

judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale,

astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală

a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în

succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca

scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constatându-se neîntrunirea elementelor

constitutive ale infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire

penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o

hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, orice hotărâre judecătorească poate

fi supusă controlului judiciar exclusiv, prin exercitarea căilor de atac legal

prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale,

privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul

interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a

unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în

sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar

să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una

dintre părți.

Într-adevăr, sub aspectul criticii privitoare la

neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, cu referire

la lipsa rolului activ în vederea stabilirii corecte a situației de fapt

invocată de petent în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-civilă

a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului,

prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a dreptului

subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu

normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului civil.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective

asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de

dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de

atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la

dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu

poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori invocate de petent nu pot

fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că determinarea

riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea

drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora, în condițiile respectării independenței și autonomiei

magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția

României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar

putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar

putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, fără

relevanță sub aspectul răspunderii penale, fiind sub acest aspect erorile

pretins a fi fost săvârșite, principiul constituțional menționat ar fi lipsit

de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia

soluției pronunțate în cauza civilă invocată de petent, cu referire la caracterul

incomplet al cercetării judecătorești, nu pot fi examinate pe această cale,

organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare

normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina

judecătorilor cauzei penale, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este

necesar să se dovedească faptul că aceștia au acționat cu intenția de a-l prejudicia

pe petent și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a

dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție

legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul

acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o

hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc

al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor

premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea

menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar

în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petentul susține că

s-ar fi încălcat unele dispoziții procedurale.

Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de

petent, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii

incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi

neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe, care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată,

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de

către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale

acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute

de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au

aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

recurentul-petent P.C. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul P.C.

împotriva sentinței nr. 584 din 26 octombrie 2005, pronunțată de secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3081/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de

300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.