ÎCCJ, Decizia nr. 20/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Petentul A.I. a trimis Înaltei Curți

de Casație și Justiție, un înscris intitulat „plângere penală”.

Plângerea formulată de petent privea

trei judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție și un procuror din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Petentul a arătat că magistrații

menționați se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor.

Acesta a susținut că s-a adresat cu

plângere penală, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție nu a dat curs plângerii cu care a fost sesizat, în

sensul că nu a efectuat cercetări.

Prin sentința nr. 538 din 7

octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea,

ca inadmisibilă, reținând că instanța de judecată nu poate fi sesizată direct.

Astfel, potrivit art. 209 alin. (4), cu referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C.

proc. pen., plângerea se adresează organului de urmărire penală.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

petentul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 278

1

C.

proc. pen., „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278, împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței date de procuror,

persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime

sunt vătămate, pot face plângere în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror, a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și 278, la instanța

căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă

instanță”.

Această normă legală, vizând

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată dispusă de

organul de urmărire penală, are rolul de a da eficiență dispozițiilor art. 21

alin. (1) din Constituția României, revizuită, potrivit cărora „orice persoană

se poate adresa justiției, pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a

intereselor sale legitime”, corespunzător dispozițiilor art. 126 alin. (1) din

legea fundamentală, prin care s-a stabilit că „justiția se realizează prin

Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești

stabilite de lege”, precum și Convenției pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale, art. 13, prin care s-a stabilit că „orice

persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție, au

fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale,

chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în

exercitarea atribuțiilor lor oficiale”.

Din economia textului menționat

rezultă, însă, cu evidență, că este supusă controlului judecătoresc, în temeiul

art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a

urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate

corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții interesate,

prin art. 275-278 din același cod și excede controlului judecătoresc, potrivit

procedurii reglementate de textul menționat, orice alt act procesual sau

procedural al organului de urmărire penală, inclusiv rezoluția primară de

neîncepere a urmăririi penale, cenzurabilă în cadrul Ministerului Public, în

condițiile procedurii menționate.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc, exclusiv plângerea care privește actul

procesual prevăzut de art. 278

1

C. proc. pen., formulată de persoana

care își justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea procedurii

prevăzute de legea procesual-penală constituie un fine de neprimire a plângerii

de către instanța competentă să judece în fond cauza.

Este exclusă orice altă interpretare

a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind

desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea au fost prevăzute de legea

procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor duce la

nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar

nesocoti.

Aceeași concluzie este impusă și de

aplicarea întocmai a principiului stabilit prin art. 16 alin. (1) din

Constituția României.

Ca atare, revine părții interesate,

obligația de a exercita în condițiile legii, drepturile procesuale stabilite în

Codul de procedură penală.

Or, petentul a sesizat secția penală

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângere directă, înainte ca

plângerea penală, cu privire la care afirmă că a fost formulată și depusă, la

data de 3 iunie 2005, la organul de urmărire penală competent, respectiv Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, să fie soluționată de procuror

prin rezoluție de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic

superior.

Așa fiind, în mod legal instanța

sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, reținându-se dispozițiile art.

209 alin. (4), cu referire la art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., așa încât

hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, petentul A.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I.

împotriva sentinței nr. 538 din 7 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4558/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 200 lei (2.000.000 ROL) cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2006.