ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5389/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 18 octombrie 2004, S.N.T.F.C. C.F.R. SA București a solicitat anularea deciziei nr. 287 din 21 septembrie 2004, a Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a menținut procesul-verbal nr. 566088 din 27 iunie 2004, încheiat de organele de control ale Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili - Direcția de Inspecție Fiscală. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin actele atacate, în mod nelegal a fost obligată la plata sumei de 24.399.988.221 lei, reprezentând dobânzi în sumă de 19.931.697.815 lei aferente T.V.A.

și penalități de întârziere în sumă de 4.468.290.406 lei aferente T.V.A. calculate de la data înregistrării declarației de import piese de schimb, materiale consumabile, echipamente de la A.D.D.F., necesare pentru lucrările de modernizare și reparații capitale a 100 vagoane de călători, datorită unei greșite interpretări a art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002 și a art. 14 alin. (4) teza a II-a din aceeași ordonanță. Mai mult, arată reclamanta, comparând T.V.A. de recuperat de la buget și T.V.A. datorat în vamă pentru importul pentru modernizarea vagoanelor, rezultă că nu s-a produs un prejudiciu bugetului de stat, prin compensarea cu întârziere a T.V.A. datorat. Cu privire la măsura de diminuare a T.V.A.

de rambursat, cu suma de 1.323.265.374 lei, dispusă prin actele administrativ-fiscale atacate, reclamanta consideră că aceasta constituie o eroare, societatea neputând fi obligată la o plată dublă a unei obligații bugetare, respectiv la stornarea aceleiași sume, de două ori (prima dată cu ocazia controlului, prin care s-a dispus stornarea sumei de 9.718.030.479 lei, din care suma de 1.323.265.374 lei fusese deja stornată). Această eroare putea fi, însă, în opinia reclamantei, îndreptată de către organele fiscale, în temeiul art. 102 alin. (3) teza finală C. proc. fisc. Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 348 din 28 februarie 2005, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut că prin nerespectarea termenului de amânare la plată, de 9 luni, societatea a pierdut facilitatea acordată de O.U.G. nr. 52/2002, exigibilitatea T.V.A. nemaiputând lua naștere la data expirării celor 9 luni, T.V.A. devenind, astfel, obligație restantă. Aceasta, întrucât termenul scadent, în cazul neacordării acestei facilități, era, conform art. 14, art. 15 și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 345/2002, data înregistrării declarației vamale, iar nu 9 luni de la efectuarea importului. De asemenea, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile și dispozițiile art. 12 și 13 din O.G. nr. 61/2002. Referitor la măsura de diminuare a T.V.A.

cu suma de 1.323.265.374 lei, instanța de fond a reținut că în mod corect, Agenția Națională de Administrare Fiscală a menținut procesul-verbal de control, deoarece această sumă a fost stabilită printr-un proces-verbal anterior, act de control ce nu a fost contestat de reclamantă și care nu poate fi discutat în acest cadru procesual. În situația în care reclamanta consideră, însă, că măsura se datorează unei erori, ea poate uza de calea procedurală prevăzută de Codul de procedură fiscală, distinctă de acest litigiu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S.N.T.F.C. C.F.R. SA București, susținând, în esență, că aceasta este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.); instanța a interpretat greșit actul juridic care a făcut obiectul acțiunii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta susține că instanța de fond nu a distins între dobânzi aferente T.V.A. și penalități de întârziere aferente T.V.A., neținând seama de prevederile art. 14 alin. (4) teza a II-a din O.G. nr. 61/2002. În consecință, arată recurenta, instanța de fond nu a reținut că data de la care se calculează penalitățile de întârziere, este data încetării valabilității amânării la plata a T.V.A., respectiv 9 luni de la data importului.

Referitor la dobânzile de întârziere aferente T.V.A., se susține că instanța de fond, în mod greșit, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002. Aceasta, întrucât amânarea la plată a T.V.A., de care a beneficiat societatea, conform O.U.G. nr. 52/2002, se referă la obligații bugetare viitoare, iar nu la cele restante, iar în situația în care ar fi fost aplicabil textul respectiv, dobânzile s-ar fi plătit, chiar și atunci când s-ar fi efectuat plata T.V.A. în intervalul de 9 luni. Potrivit considerentelor sentinței atacate, în opinia recurentei, instanța de fond a instituit o sancțiune, fără să existe un temei legal care să o reglementeze expres. Printr-un alt motiv de recurs ce vizează măsura de diminuare a T.V.A.

de rambursat, se susține că în mod greșit instanța de fond a validat implicit o plată dublă a unei obligații financiare, fără a reține că prin contestarea procesului-verbal de control nr. 566088 din 7 iunie 2004, societatea a îndeplinit practic procedura prevăzută de art. 102 alin. (3) teza finală C. proc. fisc. Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 din O.U.G. nr. 52/2002, T.V.A. datorată în vamă de către S.N.T.F.C. C.F.R. SA București, pentru importurile de bunuri necesare realizării Proiectului de modernizare și reparație generală a 100 vagoane de călători, de către firma A.D.D.F.

din Franța, se amână la plată, până la livrarea fiecărui vagon pentru care au fost importate, dar nu mai mult de 9 luni de la data importului, și deductibilitatea T.V.A. respective ia naștere la data plății acesteia. În fapt, pe considerentul că societatea a încălcat prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 52/2002, în sensul că a compensat cu întârziere T.V.A. datorată, cu T.V.A. de rambursat din decontul lunii anterioare, nefiind respectat termenul de 9 luni de la data importului, organele de control au stabilit în sarcina societății, dobânzi și penalități de întârziere aferente, în sumă totală de 24.399.988.221 lei, calculate de la data declarației vamale de import. Este necontestat că perioada supusă verificării a fost august 2002 - iunie 2003. Cu privire la motivul de recurs potrivit căruia instanța de fond nu a distins între dobânzi aferente T.V.A.

și penalități de întârziere aferente T.V.A., Înalta Curte constată că nu este susținut de actele dosarului. În acest sens, chiar din considerentele sentinței atacate rezultă fără putere de tăgadă că instanța de fond a avut în vedere atât dispozițiile O.G. nr. 61/2002, privind colectarea creanțelor bugetare și cele ale Legii nr. 345/2002, cât și situația specială a recurentei-reclamante, reglementată expres prin O.U.G. nr. 52/2002. Compensarea, însă, cu întârziere a T.V.A. datorat în vamă, cu T.V.A. de rambursat din decontul lunii anterioare, cu nerespectarea termenului de 9 luni de la data importului, nu putea fi sancționată decât prin, astfel cum corect au reținut autoritățile fiscale și instanța de fond, pierderea facilității și aplicarea art. 12, 13 și 14 din O.G.

nr. 61/2002, precum și cele ale art. 14, art. 15 și art. 16 alin. (1) din Legea nr. 345/2002. Interpretarea dată de recurenta-reclamantă, textului art. 14 alin. (4) teza a II-a din O.G. nr. 61/2002, este total greșită în raport cu dispozițiile exprese ale O.U.G. nr. 52/2002. Cu privire la argumentul contestatoarei privind faptul că statul nu a fost prejudiciat, întrucât societatea avea T.V.A. de rambursat, așa cum prezintă în situația comparativă anexată în susținerea contestației, acesta nu poate fi reținut în soluționarea favorabilă a cauzei, având în vedere constatările din procesul-verbal contestat de la Cap. III, referitoare la „soluționarea cererilor de rambursare”, din care rezultă că societatea, în baza cererilor de rambursare cu control ulterior depuse la organul fiscal, a beneficiat de rambursarea T.V.A.

sau de compensarea acestei T.V.A. de rambursat evidențiată în deconturile de T.V.A., cu alte obligații de plată și prin urmare, în această perioadă nu se mai afla în situația de a înregistra T.V.A. de rambursat. Referitor la motivul de recurs ce vizează măsura diminuării T.V.A. cu suma de 1.323.265.374 lei, Înalta Curte constată că soluția dată de instanța de fond este corectă, iar critica adusă acesteia, nefondată. În acest sens, se constată, pe de o parte, că pretinsa stabilire a acestei obligații, atât prin procesul-verbal atacat, cât și într-un act de control anterior, nu este de natură a șterge obligația în situația în care primul act nu a fost contestat în termenul prevăzut de art. 4 din O.U.G.

nr. 13/2001 și care nu poate fi cenzurat în acest (prezentul) cadru procesual. De altfel, prin procesul-verbal nr. 6/1021 din 4 noiembrie 2002, care a cuprins perioada 1 mai 2002 - 31 iulie 2002, s-a constatat că până la data de 31 iulie 2002, societatea nu a stornat nici o sumă din T.V.A., de 9.718.030.479 lei, din care se pretinde că face parte și suma de 1.323.265.374 lei. În plus, la data controlului erau în vigoare dispozițiile art. 19 din O.G. nr. 70/1997, precum și cele ale art. 10 alin. (2) din H.G. nr. 886/1999, privind controlul fiscal, respectiv procedura și limitele acestuia. Faptul că ulterior, prin art. 96 alin. (3) teza finală din O.G.

nr. 92/2003, text care, prin aprobarea sa prin Legea nr. 174/2004, republicare și renumerotare, a devenit art. 102 alin. (3), se prevede posibilitatea reverificării unei perioade, în situația în care se constată erori de calcul, nu poate fi avută în vedere decât în coroborare cu toate prevederile referitoare la obligațiile contribuabilului de a colabora la constatarea stărilor de fapt fiscale. Cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ., se constată, pe de o parte, că nu sunt arătate probele sau mijloacele de apărare pe care instanța nu le-ar fi avut în vedere, iar, pe de altă parte, că dimpotrivă, contrar celor susținute, instanța a analizat toate susținerile și probele administrate în cauză.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, corect motivată, iar criticile acesteia, total nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990, ale O.G. nr. 92/2003 și ale art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.N.T.F.C. C.F.R. SA București împotriva sentinței civile nr. 348 din 28 februarie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2005.