ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4541/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4541/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

22 august 2003, reclamanta SC P. SRL Băile Govora a chemat în judecată pe

pârâta SC C.G. SA și a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de

4.305.617.828 lei cu titlu de penalități, sumă ce urmează a fi reactualizată.

În motivarea cererii reclamanta a

susținut că între părți a intervenit contractul de cesiune de creanță din 8

februarie 2001, prin care s-a convenit cu pârâta să preia creanțele SC C.G. SA

către SC D.S. SA până la nivelul sumei de 13.000.000 lei lunar, iar pârâta s-a

obligat să restituie aceste sume în termen de 45 de zile de la data plății

către SC D.S. SA.

Prin actul adițional din 4 ianuarie

2002 părțile au convenit ca în cazul în care pârâta nu restituie sumele

datorate în termenul de 45 de zile de la data plăților, aceasta va fi obligată

la plata penalităților de întârziere, la sumele neachitate sau achitate de

întârziere.

Cum reclamanta și-a executat

obligația asumată prin contract, iar pârâta a efectuat cu întârziere plățile,

se impune obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere.

La data de 8 decembrie 2003,

reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 5.813.482.744 lei și

a precizat instanței că noua sa denumire este SC O.T. SRL, potrivit

documentației eliberate de O.R.C.

Prin întâmpinare, pârâta SC C.G. SA

Râmnicu Vâlcea a invocat excepția nulității absolute a contractului și a

actului adițional la acesta, față de natura contractului.

Pârâta a susținut că actul astfel

încheiat este o subrogație prin schimbare de debitor, astfel cum este

reglementată de dispozițiile art. 1107 alin. (2) C. civ., care însă este nulă

absolut raportat la lipsa condiției de valabilitate a întocmirii actului în

formă autentică.

Tribunalul Vâlcea, secția comercială

și contencios administrativ, prin sentința nr. 217/ C din 25 februarie 2004 a

respins excepția nulității absolute a contractului din 8 februarie 2001 și a

actului adițional, a admis în parte acțiunea reclamantei

sc O.T. srl,

așa cum a fost precizată

și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 4.764.075.761 lei,

reprezentând penalități de întârziere și la plata sumei de 88.660.757 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța fondului a reținut, cu

privire la excepția invocată de pârâtă, că potrivit clauzelor contractuale,

contractul încheiat între părți nu întrunește elementele unui contract de

cesiune de creanță, cu referire la dispozițiile art. 1391 și următoarele C.

civ., dar nu reprezintă nici o subrogație prin schimbare de debitor astfel cum

pretinde pârâta nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1106 C. civ.,

cu privire la caracterul expres al subrogației și nu îmbracă forma autentică

impusă de lege.

Calificând raportul juridic existent

între părți, instanța a stabilit că în fapt contractul reprezintă o novație

prin schimbare de creditor, acesteia nu-i este impusă forma solemnă, ci doar

trebuie să respecte condițiile generale de valabilitate a convențiilor,

condiții pe care contractul părților le respectă.

În ceea ce privește fondul cauzei,

instanța a reținut că din interpretarea clauzelor contractuale nu rezultă că

părțile au înțeles că pentru plățile sub limita sumei de 13 milioane sau peste

această sumă nu se datorează penalizări de întârziere, în condițiile în care

sumele achitate de către reclamantă către SC D.S. SA trebuiau să reflecte

nivelul datoriilor pe care pârâta le avea la această societate.

Raportul de expertiză efectuat în

cauză a stabilit că reclamanta a făcut plăți lunare între 9,9 milioane și 15 miliarde

lei, care reflectă nivelul datoriilor pârâtei către SC D.S. SA și nu

disponibilitatea de plată a reclamantei. Calculul penalităților s-a făcut

pentru fiecare sumă de la data efectuării plății de către reclamantă, cu

respectarea termenului de 15 zile de la data plății, conform convenției

părților.

În fine, în ceea ce privește

reactualizarea sumei, instanța de fond a reținut că suma stabilită acoperă în fapt

daune interese ce au fost cuantificate de părți anticipat și acoperă nivelul

prejudiciului suferit prin întârzieri, astfel încât părțile nu pot deroga unilateral

de la clauza inserată în convenție.

Împotriva sentinței și a încheierii

de ședință din 12 februarie 2004, prin care instanța a amânat pronunțarea

asupra cauzei, a declarat apel pârâta SC C.G. SA.

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și contencios administrativ, prin decizia nr. 170/ A-C din 26 mai

2004 a confirmat sentința fondului, respingând ca nefondat apelul pârâtei.

Instanța de apel a analizat

criticile aduse sentinței ce vizau:

- greșita reținere a situației de

fapt, în sensul că în realitate reclamanta a efectuat plăți către pârâtă și nu

către SC D.S. SA, situație ce reiese din contractul încheiat între părți;

- actul adițional din 4 ianuarie

2002 nu a fost depus la dosar, iar instanța de fond s-a pronunțat asupra lui;

- greșita interpretare a clauzei

penale stabilită prin contract, părțile stabilind cesiunea sumei de 13 miliarde

lei lunar și numai în situația plății acestei sume pârâta datora penalități nu

și pentru situațiile în care cuantumul creanței era inferior sau superior sumei

de 13 miliarde;

- greșitul calcul al penalităților

în sensul că termenul de 45 de zile curge de la data achitării integrale a

sumei de 13 miliarde lei și numai pentru lunile în care au fost cesionate

creanțe la nivelul acestei sume;

- instanța de fond nu a pus în

discuția părților înscrisurile cu privire la majorarea pretențiilor reclamantei

și referitor la noua denumire a reclamantei;

- greșita respingere a excepției

invocate, precum și greșita calificare a convenției dintre părți.

În considerentele deciziei astfel

pronunțate s-a reținut:

1.

p

otrivit

dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul intitulat „act

adițional” a fost depus în fața instanței de apel, constatându-se că avea un

conținut identic cu actul adițional, motiv pentru care nu modifică cu nimic

convenția părților cu privire la curgerea penalităților și cuantumului

acestora;

2.

c

u

privire la calificarea juridică a contractului dintre părți, instanța de apel a

reținut că este eronată calificarea dată de către instanța de fond ca fiind o

novație, în speță lipsind consimțământul vechiului creditor, condiție necesară

novației, cu referire la dispozițiile art. 1130 C. civ. În speță însă, nu este

nici o subrogație în drepturile creditorului așa cum susține pârâta, dat fiind

că subrogația se referă la împrumutul unei sume de bani, iar în cauză obiectul

contractului este transmiterea unui drept de creanță. Mai mult, actul nu

îmbracă forma solemnă prevăzută de art. 1107 pct. 2 C. civ.

Instanța de apel a calificat

contractul dintre părți ca fiind o cesiune de creanță, stabilind că sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1391 și următoarele C. civ., cu

privire la calitatea părților și acceptul debitorului cedat. Împrejurarea că

cesiunea de creanță nu a fost notificată debitorului cedat, nu reprezintă o

condiție de valabilitate a convenției, ci are semnificație numai în ceea ce

privește opozabilitatea cesiunii față de debitorul cedat și terți.

Cum contractul îndeplinește

condițiile de valabilitate prevăzute de lege, s-a constatat că întemeiat prima

instanță a respins excepția nulității absolute a sa, pentru lipsa formei

autentice.

fapt criticată de pârâtă nu are influența asupra hotărârii pronunțată în cauză,

întrucât interpretarea voinței părților și calificarea juridică a contractului dată

în apel este în sensul că o cesiune de creanță păstrează valabilitatea clauzei

penale stabilită prin actele adiționale.

greșită a clauzei penale, s-a reținut că deși părțile au stipulat cedarea

creanțelor în sumă de 13 miliarde potrivit ordinelor de compensare și a

procesului verbal al ședinței de compensare emise lunar în executarea cesiunii

de creanță, părțile au fost de acord, semnând și ștampilând aceste acte, ca

cesiunea să aibă ca obiect creanțe mai mici sau mai mari cu suma, de unde

rezultă o novație obiectivă a contractului de cesiune de creanță, în ceea ce

privește cuantumul creanței cedate și care constituie elementul nou al

obligației. Astfel că, în mod corect instanța de fond a decis că pârâta

datorează penalitățile prevăzute în actul adițional, indiferent de cuantumul

creanței cesionate lunar.

a pretențiilor depusă la dosar la data de 4 februarie 2004, s-a reținut că la

data când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, 12 februarie 2004, pârâta

avea posibilitatea de a lua cunoștință și de a-și formula apărările, cu atât

mai mult cu cât instanța de fond a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru ca

pârâta să depună concluzii scrise.

Împotriva deciziei din apel a

declarat recurs pârâta SC C.G. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat ca în fond, după admiterea

recursului, să se respingă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli

de judecată.

Criticile formulate de recurentă

sunt, în esență, o reiterare a motivelor de apel, expuse în istoricul deciziei.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi arătate.

Prin exercitarea căii de atac a

recursului, recurenta provoacă un control judiciar al legalității hotărârilor

pronunțate în cauză, instanța de recurs fiind ținută astfel a analiza numai

criticile de nelegalitate și ni cele ce țin de temeinicia lor.

Principiul consacrat de legiuitor

odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005

ce a abrogat în mod expres pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., articol ce viza

aspecte de temeinicie a hotărârii pronunțate.

Cum recurenta în dezvoltarea

motivelor de recurs depuse în scris formulează critici privind și temeinicia

hotărârilor pronunțate în cauză, instanța le va înlătura, apreciind că în

această etapă procesuală acestea nu mai pot face obiectul controlului judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 137 C.

proc. civ., excepția de nulitate a contractului încheiat între părți va fi

analizată cu prioritate fiind în strânsă legătură și cu prima critică de nelegalitate

privind greșita calificare a raportului juridic dintre părțile semnatare ale

convenției.

Recurenta a susținut că în mod

greșit instanțele au respins ca neîntemeiate excepția, raportul juridic dintre

părți fiind în realitate o subrogație prin schimbare de debitor reglementată

expres de dispozițiile art. 1107 alin. (2) C. civ., în sensul că actul

respectiv și chitanța de plată a datoriei trebuia să se facă în formă

autentică, condiție de valabilitate pe care contractul de cesiune nu o

îndeplinește.

Înalta Curte constată că excepția

este neîntemeiată, iar critica cu referire la greșita calificare a naturii

juridice a raporturilor dintre părți se dovedește a fi nefondată.

Instanța de apel în mod corect a

apreciat că eronat instanța de fond a calificat raportul juridic ca fiind o

novație, aceasta fiind o reală cesiune de creanță, astfel cum este reglementată

de dispozițiile art. 1391 și următoarele C. civ.

Contractul încheiat între părți are

ca obiect cedarea, transmiterea creanțelor de către reclamantă, în calitate de

cedent, către pârâtă, în calitate de cesionar, care trebuie să achite datoria

sa față de SC D.S. SA și care, la rândul său, are calitatea de debitor cedat.

Cesiunea de creanță, astfel cum este

reglementată de C. civ., este un contract consensual pentru valabilitatea

acestuia fiind suficientă realizarea acordului de voință.

Prevederea art. 1391 C. civ.,

potrivit căreia „la strămutarea unei creanțe predarea între cedent și cesionar

se face prin remiterea titlului”, privește numai executarea contractului care

este valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților.

Nu poate fi primită astfel

susținerea recurentei potrivit căreia părțile au înțeles ca obiectul

contractului să fie un împrumut debitorul împrumutându-se cu o sumă de bani de

la reclamantă, spre a-și plăti datoria și subroga pe împrumutător în drepturile

creditorului, întrucât, potrivit clauzelor contractuale, obiectul contractului

nu este un împrumut ce se referă la o sumă de bani, ci este transmiterea unui

drept de creanță (art. II din contract).

Mai mult, așa cum a stabilit și

instanța de apel, în speță este o subrogație a terțului care face plata în

locul debitorului către creditorul inițial, subrogație consimțită numai de

debitor și pentru realizarea căreia nu este necesar consimțământul

creditorului.

Nu poate fi reținută nici critica

potrivit căreia acceptarea de către debitor trebuia să îmbrace formă autentică,

întrucât potrivit art. 1393 C. civ., acceptarea poate fi făcută și printr-un

act sub semnătură privată care emana de la debitor, ori în cauză se constată

îndeplinirea și acestei condiții, aspect ce reiese din procesele verbale în

care s-a convenit asupra compensării și care poartă ștampila și semnăturile

atât a cedentului și a cesionarului cât și a debitorului cedat.

Criticile recurentei ce vizează

refacerea raportului de expertiză și cuantumul penalităților, ca o consecință a

defectuoasei administrări a probatoriului efectuat în cauză, vor fi înlăturate,

întrucât privesc aspecte de temeinicie ale hotărârilor pronunțate în cauză.

În ceea ce privește critica

formulată cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., de

către instanța de fond și aceasta se dovedește a fi nefondată.

Recurenta a susținut că instanța,

încălcând principiul contradictorialității ce guvernează procesul civil, nu a pus

în discuția părților cererea reclamantei de majorare a cuantumului pretențiilor

și aspectele legate de schimbarea denumirii societății.

Potrivit dispozițiilor art. 132 alin.

(2) pct. 2 C. proc. civ., „cererea nu se socotește modificată și nu se va da

termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în

instanță .. când reclamantul mărește câtimea obiectului cererii”.

Ori, în speță, reclamantul a depus

cererea precizatoare la data de 4 februarie 2004, anterior termenului de

judecată din 12 aprilie 2004, când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei.

Potrivit încheierii de amânare de

pronunțare și, potrivit dispozițiilor textului de lege sus menționat, instanța,

în mod corect a inserat în practicaua încheierii cererea precizatoare. Mai

mult, în considerarea respectării principiului garanției dreptului la apărare

al pârâtei, instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru a da

posibilitate acesteia de a depune concluzii scrise, astfel încât criticile

formulate și în recurs asupra acestor aspecte nu sunt susținute.

Pentru cele ce preced, Înalta Curte

va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și, în consecință, va

dispune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC C.G. SA, împotriva deciziei nr. 170/ A-C din 25 mai 2004, pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 6 octombrie 2005.