ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4541/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 22 august 2003, reclamanta SC P. SRL Băile Govora a chemat în judecată pe pârâta SC C.G. SA și a solicitat instanței obligarea acesteia la plata sumei de 4.305.617.828 lei cu titlu de penalități, sumă ce urmează a fi reactualizată. În motivarea cererii reclamanta a susținut că între părți a intervenit contractul de cesiune de creanță din 8 februarie 2001, prin care s-a convenit cu pârâta să preia creanțele SC C.G. SA către SC D.S. SA până la nivelul sumei de 13.000.000 lei lunar, iar pârâta s-a obligat să restituie aceste sume în termen de 45 de zile de la data plății către SC D.S.

SA. Prin actul adițional din 4 ianuarie 2002 părțile au convenit ca în cazul în care pârâta nu restituie sumele datorate în termenul de 45 de zile de la data plăților, aceasta va fi obligată la plata penalităților de întârziere, la sumele neachitate sau achitate de întârziere. Cum reclamanta și-a executat obligația asumată prin contract, iar pârâta a efectuat cu întârziere plățile, se impune obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere. La data de 8 decembrie 2003, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 5.813.482.744 lei și a precizat instanței că noua sa denumire este SC O.T. SRL, potrivit documentației eliberate de O.R.C. Prin întâmpinare, pârâta SC C.G. SA Râmnicu Vâlcea a invocat excepția nulității absolute a contractului și a actului adițional la acesta, față de natura contractului.

Pârâta a susținut că actul astfel încheiat este o subrogație prin schimbare de debitor, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1107 alin. (2) C. civ., care însă este nulă absolut raportat la lipsa condiției de valabilitate a întocmirii actului în formă autentică. Tribunalul Vâlcea, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 217/ C din 25 februarie 2004 a respins excepția nulității absolute a contractului din 8 februarie 2001 și a actului adițional, a admis în parte acțiunea reclamantei sc O.T. srl, așa cum a fost precizată și, în consecință, a obligat pârâta la plata sumei de 4.764.075.761 lei, reprezentând penalități de întârziere și la plata sumei de 88.660.757 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța fondului a reținut, cu privire la excepția invocată de pârâtă, că potrivit clauzelor contractuale, contractul încheiat între părți nu întrunește elementele unui contract de cesiune de creanță, cu referire la dispozițiile art. 1391 și următoarele C. civ., dar nu reprezintă nici o subrogație prin schimbare de debitor astfel cum pretinde pârâta nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1106 C. civ., cu privire la caracterul expres al subrogației și nu îmbracă forma autentică impusă de lege. Calificând raportul juridic existent între părți, instanța a stabilit că în fapt contractul reprezintă o novație prin schimbare de creditor, acesteia nu-i este impusă forma solemnă, ci doar trebuie să respecte condițiile generale de valabilitate a convențiilor, condiții pe care contractul părților le respectă.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că din interpretarea clauzelor contractuale nu rezultă că părțile au înțeles că pentru plățile sub limita sumei de 13 milioane sau peste această sumă nu se datorează penalizări de întârziere, în condițiile în care sumele achitate de către reclamantă către SC D.S. SA trebuiau să reflecte nivelul datoriilor pe care pârâta le avea la această societate. Raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că reclamanta a făcut plăți lunare între 9,9 milioane și 15 miliarde lei, care reflectă nivelul datoriilor pârâtei către SC D.S. SA și nu disponibilitatea de plată a reclamantei. Calculul penalităților s-a făcut pentru fiecare sumă de la data efectuării plății de către reclamantă, cu respectarea termenului de 15 zile de la data plății, conform convenției părților.

În fine, în ceea ce privește reactualizarea sumei, instanța de fond a reținut că suma stabilită acoperă în fapt daune interese ce au fost cuantificate de părți anticipat și acoperă nivelul prejudiciului suferit prin întârzieri, astfel încât părțile nu pot deroga unilateral de la clauza inserată în convenție. Împotriva sentinței și a încheierii de ședință din 12 februarie 2004, prin care instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei, a declarat apel pârâta SC C.G. SA. Curtea de Apel Pitești, secția comercială și contencios administrativ, prin decizia nr. 170/ A-C din 26 mai 2004 a confirmat sentința fondului, respingând ca nefondat apelul pârâtei. Instanța de apel a analizat criticile aduse sentinței ce vizau: - greșita reținere a situației de fapt, în sensul că în realitate reclamanta a efectuat plăți către pârâtă și nu către SC D.S.

SA, situație ce reiese din contractul încheiat între părți; - actul adițional din 4 ianuarie 2002 nu a fost depus la dosar, iar instanța de fond s-a pronunțat asupra lui; - greșita interpretare a clauzei penale stabilită prin contract, părțile stabilind cesiunea sumei de 13 miliarde lei lunar și numai în situația plății acestei sume pârâta datora penalități nu și pentru situațiile în care cuantumul creanței era inferior sau superior sumei de 13 miliarde; - greșitul calcul al penalităților în sensul că termenul de 45 de zile curge de la data achitării integrale a sumei de 13 miliarde lei și numai pentru lunile în care au fost cesionate creanțe la nivelul acestei sume; - instanța de fond nu a pus în discuția părților înscrisurile cu privire la majorarea pretențiilor reclamantei și referitor la noua denumire a reclamantei; - greșita respingere a excepției invocate, precum și greșita calificare a convenției dintre părți.

În considerentele deciziei astfel pronunțate s-a reținut: 1. p otrivit dispozițiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ., înscrisul intitulat „act adițional” a fost depus în fața instanței de apel, constatându-se că avea un conținut identic cu actul adițional, motiv pentru care nu modifică cu nimic convenția părților cu privire la curgerea penalităților și cuantumului acestora; 2. c u privire la calificarea juridică a contractului dintre părți, instanța de apel a reținut că este eronată calificarea dată de către instanța de fond ca fiind o novație, în speță lipsind consimțământul vechiului creditor, condiție necesară novației, cu referire la dispozițiile art. 1130 C. civ. În speță însă, nu este nici o subrogație în drepturile creditorului așa cum susține pârâta, dat fiind că subrogația se referă la împrumutul unei sume de bani, iar în cauză obiectul contractului este transmiterea unui drept de creanță.

Mai mult, actul nu îmbracă forma solemnă prevăzută de art. 1107 pct. 2 C. civ. Instanța de apel a calificat contractul dintre părți ca fiind o cesiune de creanță, stabilind că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1391 și următoarele C. civ., cu privire la calitatea părților și acceptul debitorului cedat. Împrejurarea că cesiunea de creanță nu a fost notificată debitorului cedat, nu reprezintă o condiție de valabilitate a convenției, ci are semnificație numai în ceea ce privește opozabilitatea cesiunii față de debitorul cedat și terți. Cum contractul îndeplinește condițiile de valabilitate prevăzute de lege, s-a constatat că întemeiat prima instanță a respins excepția nulității absolute a sa, pentru lipsa formei autentice.

3. Reținerea eronată a situației de fapt criticată de pârâtă nu are influența asupra hotărârii pronunțată în cauză, întrucât interpretarea voinței părților și calificarea juridică a contractului dată în apel este în sensul că o cesiune de creanță păstrează valabilitatea clauzei penale stabilită prin actele adiționale. 4. Cu privire la interpretarea greșită a clauzei penale, s-a reținut că deși părțile au stipulat cedarea creanțelor în sumă de 13 miliarde potrivit ordinelor de compensare și a procesului verbal al ședinței de compensare emise lunar în executarea cesiunii de creanță, părțile au fost de acord, semnând și ștampilând aceste acte, ca cesiunea să aibă ca obiect creanțe mai mici sau mai mari cu suma, de unde rezultă o novație obiectivă a contractului de cesiune de creanță, în ceea ce privește cuantumul creanței cedate și care constituie elementul nou al obligației.

Astfel că, în mod corect instanța de fond a decis că pârâta datorează penalitățile prevăzute în actul adițional, indiferent de cuantumul creanței cesionate lunar. 5. Cu privire la cererea de majorare a pretențiilor depusă la dosar la data de 4 februarie 2004, s-a reținut că la data când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei, 12 februarie 2004, pârâta avea posibilitatea de a lua cunoștință și de a-și formula apărările, cu atât mai mult cu cât instanța de fond a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru ca pârâta să depună concluzii scrise. Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta SC C.G. SA invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat ca în fond, după admiterea recursului, să se respingă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Criticile formulate de recurentă sunt, în esență, o reiterare a motivelor de apel, expuse în istoricul deciziei. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate. Prin exercitarea căii de atac a recursului, recurenta provoacă un control judiciar al legalității hotărârilor pronunțate în cauză, instanța de recurs fiind ținută astfel a analiza numai criticile de nelegalitate și ni cele ce țin de temeinicia lor. Principiul consacrat de legiuitor odată cu modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005 ce a abrogat în mod expres pct. 10 al art. 304 C. proc. civ., articol ce viza aspecte de temeinicie a hotărârii pronunțate. Cum recurenta în dezvoltarea motivelor de recurs depuse în scris formulează critici privind și temeinicia hotărârilor pronunțate în cauză, instanța le va înlătura, apreciind că în această etapă procesuală acestea nu mai pot face obiectul controlului judiciar.

Potrivit dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., excepția de nulitate a contractului încheiat între părți va fi analizată cu prioritate fiind în strânsă legătură și cu prima critică de nelegalitate privind greșita calificare a raportului juridic dintre părțile semnatare ale convenției. Recurenta a susținut că în mod greșit instanțele au respins ca neîntemeiate excepția, raportul juridic dintre părți fiind în realitate o subrogație prin schimbare de debitor reglementată expres de dispozițiile art. 1107 alin. (2) C. civ., în sensul că actul respectiv și chitanța de plată a datoriei trebuia să se facă în formă autentică, condiție de valabilitate pe care contractul de cesiune nu o îndeplinește. Înalta Curte constată că excepția este neîntemeiată, iar critica cu referire la greșita calificare a naturii juridice a raporturilor dintre părți se dovedește a fi nefondată.

Instanța de apel în mod corect a apreciat că eronat instanța de fond a calificat raportul juridic ca fiind o novație, aceasta fiind o reală cesiune de creanță, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 1391 și următoarele C. civ. Contractul încheiat între părți are ca obiect cedarea, transmiterea creanțelor de către reclamantă, în calitate de cedent, către pârâtă, în calitate de cesionar, care trebuie să achite datoria sa față de SC D.S. SA și care, la rândul său, are calitatea de debitor cedat. Cesiunea de creanță, astfel cum este reglementată de C. civ., este un contract consensual pentru valabilitatea acestuia fiind suficientă realizarea acordului de voință. Prevederea art. 1391 C. civ., potrivit căreia „la strămutarea unei creanțe predarea între cedent și cesionar se face prin remiterea titlului”, privește numai executarea contractului care este valabil încheiat prin simplul acord de voință al părților.

Nu poate fi primită astfel susținerea recurentei potrivit căreia părțile au înțeles ca obiectul contractului să fie un împrumut debitorul împrumutându-se cu o sumă de bani de la reclamantă, spre a-și plăti datoria și subroga pe împrumutător în drepturile creditorului, întrucât, potrivit clauzelor contractuale, obiectul contractului nu este un împrumut ce se referă la o sumă de bani, ci este transmiterea unui drept de creanță (art. II din contract). Mai mult, așa cum a stabilit și instanța de apel, în speță este o subrogație a terțului care face plata în locul debitorului către creditorul inițial, subrogație consimțită numai de debitor și pentru realizarea căreia nu este necesar consimțământul creditorului.

Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia acceptarea de către debitor trebuia să îmbrace formă autentică, întrucât potrivit art. 1393 C. civ., acceptarea poate fi făcută și printr-un act sub semnătură privată care emana de la debitor, ori în cauză se constată îndeplinirea și acestei condiții, aspect ce reiese din procesele verbale în care s-a convenit asupra compensării și care poartă ștampila și semnăturile atât a cedentului și a cesionarului cât și a debitorului cedat. Criticile recurentei ce vizează refacerea raportului de expertiză și cuantumul penalităților, ca o consecință a defectuoasei administrări a probatoriului efectuat în cauză, vor fi înlăturate, întrucât privesc aspecte de temeinicie ale hotărârilor pronunțate în cauză.

În ceea ce privește critica formulată cu referire la încălcarea dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., de către instanța de fond și aceasta se dovedește a fi nefondată. Recurenta a susținut că instanța, încălcând principiul contradictorialității ce guvernează procesul civil, nu a pus în discuția părților cererea reclamantei de majorare a cuantumului pretențiilor și aspectele legate de schimbarea denumirii societății. Potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., „cererea nu se socotește modificată și nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță .. când reclamantul mărește câtimea obiectului cererii”. Ori, în speță, reclamantul a depus cererea precizatoare la data de 4 februarie 2004, anterior termenului de judecată din 12 aprilie 2004, când părțile au pus concluzii pe fondul cauzei.

Potrivit încheierii de amânare de pronunțare și, potrivit dispozițiilor textului de lege sus menționat, instanța, în mod corect a inserat în practicaua încheierii cererea precizatoare. Mai mult, în considerarea respectării principiului garanției dreptului la apărare al pârâtei, instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru a da posibilitate acesteia de a depune concluzii scrise, astfel încât criticile formulate și în recurs asupra acestor aspecte nu sunt susținute. Pentru cele ce preced, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. și, în consecință, va dispune respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC C.G. SA, împotriva deciziei nr. 170/ A-C din 25 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2005.