ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2469/2005

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 4 iulie 2002, reclamantul A.F. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 10.939 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, în echivalent în lei la data plății, la plata dobânzii legale aferente calculată de la 9 august 2001, cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a renunțat la capătul de cerere privind dobânda legală. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 30 iulie 2001, autoturismul proprietatea sa, asigurat la societatea pârâtă conform poliței din 9 octombrie 2000 a dispărut de la locul de parcare. S-a mai arătat că a reclamat furtul autoturismului, iar în data de 9 august 2001 a fost găsit abandonat, prezentând o serie de lipsuri și avarii consemnat în procesul-verbal încheiat de organele de poliție.

Prin sentința civilă 13304 din 27 octombrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în parte acțiunea precizată de reclamantul A.F. în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, pe care a obligat-o să-i plătească 3.375 dolari S.U.A., reprezentând despăgubiri în echivalent în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, și la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică auto, necontestate de părți, respectiv că prejudiciul suferit de reclamant este în valoare de 3.850 euro, iar valoarea autoturismului la momentul recuperării era de 4.100 euro, prejudiciul fiind calculat prin scăderea valorii elementelor presupus schimbate din valoarea elementelor prezumtiv existente pe autoturism la momentul declarării furtului, raportat la un coeficient de uzură de 60 %. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, apel care a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 147 din 19 aprilie 2004. În esență, pentru a decide astfel instanța de apel a reținut că autoturismul proprietatea reclamantei a fost asigurat, conform poliței de asigurare C., la o valoare de asigurare auto de 10.939 dolari S.U.A., iar la momentul recuperării acestuia valoarea era de 4.100 euro, conform coeficientului de uzură de 60 %, în raport de vechime (autoturismul fiind fabricat în anul 1991). De asemenea s-a reținut că asigurătorul nu poate fi obligat să achite întreaga sumă pentru care a fost asigurat autoturismul, 10.939 dolari S.U.A., în condițiile în care acesta a fost găsit și restituit proprietarului, în condițiile descrise în procesul-verbal întocmit de organul de poliție,

iar despăgubirea acordată trebuie să acopere prejudiciul produs care a fost stabilit prin expertiza efectuată în cauză. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs, timbrat, reclamantul A.F., susținând că instanța de apel nu a indicat textul de lege în baza căruia se poate aplica un coeficient de uzură autoturismului ceea ce echivalează cu nemotivarea în drept. Al doilea motiv de recurs se referă la faptul că modalitatea de stabilire a prejudiciului este ilegală, art. 27 din Legea 136/1995 prevăzând că despăgubirile acordate nu pot depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, iar în speță valoarea despăgubirii nu depășește valoarea autoturismului din momentul producerii riscului asigurat, neputându-se pune problema acordării de despăgubiri, conform sistemului acoperirii proporționale.

Se mai susține că instanța de control judiciar nu a avut în vedere și opinia expertului său, parte, iar expertiza conținea două variante de calcul pentru despăgubiri. Reclamantul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului declarat, împotriva sentinței civile nr. 13.304 din 27 octombrie 2003 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială. În drept, reclamantul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Examinând decizia prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția instanței de apel fiind legală și temeinică.

Astfel, reclamantul-recurent este proprietarul autoturismului asigurat la B.T.R. asigurări, conform poliței din 9 octombrie 2000, preluată de către pârâtă. La data de 30 iulie 2001, autoturismul a dispărut de la locul de parcare, furtul fiind anunțat organelor de poliție și societății de asigurare. La 9 august 2001, autoturismul a fost găsit abandonat, prezentând avariile și lipsurile constatate de organele de poliție în baza declarației date de fratele reclamantului, conform procesului-verbal și adeverinței din 18 august 2001. În baza poliței de asigurare, valabilă pe perioada 9 octombrie 2000 – 9 octombrie 2001, reclamantul a solicitat pârâtei plata despăgubirilor în cuantum de 10.939 dolari S.U.A.

Din concluziile raportului de expertiză tehnică auto efectuat în cauză, însușite de experții – parte și necontestate de părți, rezultă că valoarea autoturismului la momentul recuperării era de 4.100 euro, iar prejudiciul suferit de reclamant de 3.850 euro, care la data producerii evenimentului asigurat reprezenta 3.375 dolari S.U.A. Tot din expertiza tehnică efectuată în cauză s-a reținut că valoarea de circulație a autoturismului la data furtului era de 12.500 euro, în raport de valoarea mare a acestuia de 72.500 euro, ținându-se cont de vechimea autoturismului. Potrivit art. 27 alin. (2) din Legea 136/1995, „despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul procedurii riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare”.

Suma cuvenită reclamantului se stabilește în cazul asigurării casco (asigurare facultativă) conform clauzelor stipulate în contractul de asigurare, care reprezintă legea părților (art. 2 din Legea 136). Conform art. 8 din Legea 136/1995, evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor și a sumelor asigurate se efectuează în condițiile contractului de asigurare. În baza contractului de asigurare, despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei suferite de acesta, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator și nu este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului.

În raport de concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, la care a achiesat și recurentul-reclamant, în mod corect s-a stabilit că despăgubirea cuvenită este de 3.375 dolari S.U.A., sumă care reprezintă cuantumul pagubei suferite, stabilirea cuantumului fiind în concordanță atât cu Legea 136/1995 cât și cu clauzele contractuale, care reprezintă legea părților. Corect a stabilit instanța de apel că este nelegal să se acorde despăgubirea integrală de 10.939 dolari S.U.A., în condițiile în care autoturismul furat a fost găsit și restituit proprietarului, iar în sarcina asiguratului, prin acordul părților, a fost stabilită o fransiză de 20 % din suma asigurată.

Coeficientul de uzură de 60 % a fost reținut de către instanțe pe baza constatărilor din raportul de expertiză, expertul desemnat de instanță specificând că prejudiciul a fost calculat conform diferențelor de valoare dintre elementele prezumtiv existente pe autoturism la momentul declarării furtului și cele presupus schimbate la care s-a aplicat coeficientul de uzură al elementelor prezumtiv existente, de 60 %, variantă care, de altfel a fost însușit de către instanță, părțile neformulând obiecțiuni. Expertul, parte desemnat de reclamant a formulat doar cu privire la acest aspect o notă arătând că stabilirea unui prejudiciu pe baza unor diferențe de valoare cu luarea în considerare a uzurilor fizice la componentele înlocuite este lipsită de sens.

Criticile formulate de reclamant nu sunt fondate, iar mai mult decât atât acesta a pus în executare hotărârea primei instanțe, încă din luna martie 2004. În consecință, în raport de aceste considerente, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul A.F., împotriva deciziei nr. 147 din 19 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 aprilie 2005.