ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2469/2005

Deliberând asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 4 iulie

2002, reclamantul A.F. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând

obligarea acesteia la plata sumei de 10.939 dolari S.U.A., cu titlu de

despăgubiri, în echivalent în lei la data plății, la plata dobânzii legale

aferente calculată de la 9 august 2001, cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul și-a precizat

acțiunea în sensul că a renunțat la capătul de cerere privind dobânda legală.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că la data de 30 iulie 2001, autoturismul proprietatea sa, asigurat la

societatea pârâtă conform poliței din 9 octombrie 2000 a dispărut de la locul

de parcare.

S-a mai arătat că a reclamat furtul

autoturismului, iar în data de 9 august 2001 a fost găsit abandonat, prezentând

o serie de lipsuri și avarii consemnat în procesul-verbal încheiat de organele

de poliție.

Prin sentința civilă 13304 din 27

octombrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis în

parte acțiunea precizată de reclamantul A.F. în contradictoriu cu pârâta SC O.

SA, pe care a obligat-o să-i plătească 3.375 dolari S.U.A., reprezentând

despăgubiri în echivalent în lei, la cursul B.N.R., din ziua plății, și la

plata cheltuielilor de judecată aferente.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică auto,

necontestate de părți, respectiv că prejudiciul suferit de reclamant este în

valoare de 3.850 euro, iar valoarea autoturismului la momentul recuperării era

de 4.100 euro, prejudiciul fiind calculat prin scăderea valorii elementelor

presupus schimbate din valoarea elementelor prezumtiv existente pe autoturism

la momentul declarării furtului, raportat la un coeficient de uzură de 60 %.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel reclamantul, apel care a fost respins ca nefondat de către Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 147

din 19 aprilie 2004.

În esență, pentru a decide astfel

instanța de apel a reținut că autoturismul proprietatea reclamantei a fost

asigurat, conform poliței de asigurare C., la o valoare de asigurare auto de

10.939 dolari S.U.A., iar la momentul recuperării acestuia valoarea era de

4.100 euro, conform coeficientului de uzură de 60 %, în raport de vechime

(autoturismul fiind fabricat în anul 1991).

De asemenea s-a reținut că

asigurătorul nu poate fi obligat să achite întreaga sumă pentru care a fost

asigurat autoturismul, 10.939 dolari S.U.A., în condițiile în care acesta a

fost găsit și restituit proprietarului, în condițiile descrise în

procesul-verbal întocmit de organul de poliție, iar despăgubirea acordată

trebuie să acopere prejudiciul produs care a fost stabilit prin expertiza

efectuată în cauză.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, a formulat recurs, timbrat, reclamantul A.F., susținând că instanța de

apel nu a indicat textul de lege în baza căruia se poate aplica un coeficient

de uzură autoturismului ceea ce echivalează cu nemotivarea în drept.

Al doilea motiv de recurs se referă

la faptul că modalitatea de stabilire a prejudiciului este ilegală, art. 27 din

Legea 136/1995 prevăzând că despăgubirile acordate nu pot depăși valoarea

bunului din momentul producerii riscului asigurat, iar în speță valoarea

despăgubirii nu depășește valoarea autoturismului din momentul producerii

riscului asigurat, neputându-se pune problema acordării de despăgubiri, conform

sistemului acoperirii proporționale.

Se mai susține că instanța de

control judiciar nu a avut în vedere și opinia expertului său, parte, iar expertiza

conținea două variante de calcul pentru despăgubiri.

Reclamantul a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului declarat,

împotriva sentinței civile nr. 13.304 din 27 octombrie 2003 a Tribunalului

București, secția a VI-a comercială.

În drept, reclamantul și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului.

Examinând decizia prin prisma

motivelor de fapt și de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

formulat nu este fondat, soluția instanței de apel fiind legală și temeinică.

Astfel, reclamantul-recurent este

proprietarul autoturismului asigurat la B.T.R. asigurări, conform poliței din 9

octombrie 2000, preluată de către pârâtă.

La data de 30 iulie 2001, autoturismul

a dispărut de la locul de parcare, furtul fiind anunțat organelor de poliție și

societății de asigurare.

La 9 august 2001, autoturismul a

fost găsit abandonat, prezentând avariile și lipsurile constatate de organele

de poliție în baza declarației date de fratele reclamantului, conform

procesului-verbal și adeverinței din 18 august 2001.

În baza poliței de asigurare,

valabilă pe perioada 9 octombrie 2000 – 9 octombrie 2001, reclamantul a

solicitat pârâtei plata despăgubirilor în cuantum de 10.939 dolari S.U.A.

Din concluziile raportului de

expertiză tehnică auto efectuat în cauză, însușite de experții – parte și

necontestate de părți, rezultă că valoarea autoturismului la momentul

recuperării era de 4.100 euro, iar prejudiciul suferit de reclamant de 3.850 euro,

care la data producerii evenimentului asigurat reprezenta 3.375 dolari S.U.A.

Tot din expertiza tehnică efectuată

în cauză s-a reținut că valoarea de circulație a autoturismului la data

furtului era de 12.500 euro, în raport de valoarea mare a acestuia de 72.500 euro,

ținându-se cont de vechimea autoturismului.

Potrivit art. 27 alin. (2) din Legea

136/1995, „despăgubirile nu pot depăși valoarea bunului din momentul procedurii

riscului asigurat, cuantumul pagubei și nici suma la care s-a făcut asigurarea,

dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de asigurare”.

Suma cuvenită reclamantului se

stabilește în cazul asigurării casco (asigurare facultativă) conform clauzelor

stipulate în contractul de asigurare, care reprezintă legea părților (art. 2 din

Legea 136).

Conform art. 8 din Legea 136/1995,

evaluarea pagubelor, stabilirea și plata despăgubirilor și a sumelor asigurate

se efectuează în condițiile contractului de asigurare.

În baza contractului de asigurare,

despăgubirea ce se poate plăti asiguratului nu poate depăși cuantumul pagubei

suferite de acesta, întrucât despăgubirea are doar caracter reparator și nu

este menită a aduce o îmbogățire fără justă cauză asiguratului.

În raport de concluziile raportului

de expertiză tehnică efectuat în cauză, la care a achiesat și

recurentul-reclamant, în mod corect s-a stabilit că despăgubirea cuvenită este

de 3.375 dolari S.U.A., sumă care reprezintă cuantumul pagubei suferite,

stabilirea cuantumului fiind în concordanță atât cu Legea 136/1995 cât și cu

clauzele contractuale, care reprezintă legea părților.

Corect a stabilit instanța de apel

că este nelegal să se acorde despăgubirea integrală de 10.939 dolari S.U.A., în

condițiile în care autoturismul furat a fost găsit și restituit proprietarului,

iar în sarcina asiguratului, prin acordul părților, a fost stabilită o fransiză

de 20 % din suma asigurată.

Coeficientul de uzură de 60 % a fost

reținut de către instanțe pe baza constatărilor din raportul de expertiză,

expertul desemnat de instanță specificând că prejudiciul a fost calculat

conform diferențelor de valoare dintre elementele prezumtiv existente pe

autoturism la momentul declarării furtului și cele presupus schimbate la care

s-a aplicat coeficientul de uzură al elementelor prezumtiv existente, de 60 %,

variantă care, de altfel a fost însușit de către instanță, părțile neformulând

obiecțiuni.

Expertul, parte desemnat de

reclamant a formulat doar cu privire la acest aspect o notă arătând că

stabilirea unui prejudiciu pe baza unor diferențe de valoare cu luarea în

considerare a uzurilor fizice la componentele înlocuite este lipsită de sens.

Criticile formulate de reclamant nu

sunt fondate, iar mai mult decât atât acesta a pus în executare hotărârea

primei instanțe, încă din luna martie 2004.

În consecință, în raport de aceste

considerente, Înalta Curte conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca

nefondat recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul A.F., împotriva deciziei nr. 147 din 19 aprilie 2004, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 8 aprilie 2005.