ÎCCJ, Decizia nr. 204/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția nr. 151/P/2005 din 25 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmării penale față de magistrații R.M., N.G. și V.P. din cadrul Curții de Apel București și față de grefierul P.B., din cadrul aceleași instanțe, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen. Petenta R.C. a formulat plângere împotriva magistraților și grefierului menționați, susținând, în esență, că la termenul din 12 mai 2002, fixat pentru judecata cauzei, formând obiectul dosarului nr. 547/2002 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, nu s-a procedat la identificarea corectă a numitei K.V.

Dacă actul de identitate ar fi fost verificat cu atenție, s-ar fi constatat că în instanță s-a prezentat numita R.M., nepoata numitei K.M. Urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor de serviciu, în special de grefierul menționat, instanța de judecată a dispus măsuri în afara legii, de natură a vătăma interesele petentei. Or, sub un prim aspect, grefierul participă la ședința de judecată și îndeplinește toate atribuțiile ce îi revin, conform art. 57 din Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 125/C din 17 ianuarie 2000, executând orice alte însărcinări din dispoziția și sub controlul președintelui de complet. Codul de procedură civilă și regulamentul menționat nu instituie în sarcina magistraților care compun completele de judecată, obligația identificării părților, fiind de notorietate că această operațiune se realizează de către grefierul de ședință.

Prin urmare, în sarcina magistraților menționați nu se poate reține săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu. Cu referire la grefierul de ședință, săvârșirea infracțiunii menționate s-ar putea reține numai în cazul stabilirii împrejurării că, prin încălcarea din culpă a acestei atribuții de serviciu, s-ar fi cauzat o vătămare importantă a intereselor legale ale persoanei vătămate. Or, hotărârea pronunțată în cauză este temeinică și legală, așa încât rezultă cert că prin nerealizarea identificării persoanelor care au răspuns la apelul nominal, nu i-a fost produsă petentei, nici o vătămare a intereselor legitime. Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 5575/98/N/2005 din 13 aprilie 2005, a procurorului șef de secție.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenta R.C. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 473 din 14 septembrie 2005, a respins plângerea, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cursul urmăririi penale s-au confirmat susținerile petentei, în sensul că reclamanta K.V.a nu putea fi prezentă la termenul de judecată din 12 martie 2002, întrucât decedase în data de 10 noiembrie 2001. Însă, din examinarea hotărârii judecătorești incriminate de petentă, rezultă că interesele acesteia nu au fost vătămate prin nerealizarea identificării persoanei care a răspuns pentru reclamantă, întrucât soluția pronunțată este consecința logică a probelor administrate în cauză.

Este adevărat că moștenitorii reclamantei K.V. aveau dreptul și puteau să intervină în cauză, dar lipsa acestora nu a influențat și nu putea fi influența soluția dată în cauză. Prin urmare, rezoluția atacată este temeinică și legală, neidentificându-se motive pentru desființarea acesteia. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta R.C. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac menționate. Petenta a precizat că va formula motivele recursului, după redactarea sentinței atacate. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin neexercitarea corectă a atribuțiilor de serviciu.

Din dispozițiile art. 249 C. pen., rezultă, însă, că încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei în mod defectuos, pentru a constitui infracțiunea de neglijență în serviciu, trebuie să producă una din consecințele prevăzute de text. În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând vătămarea unui interes legitim al petentei, cu referire la neîndeplinirea de către grefierul menționat a obligației de identificare a părților. Totodată, cu referire la magistrații reclamați, dispozițiile legale nu prevăd o astfel de obligație. Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată, pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune. În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”. Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat, în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constându-se inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. Pe de altă parte, organul de urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-civile și susținerii acesteia de probatoriul administrat. Pe de altă parte, independent de aspectul menționat rezultat din cercetările efectuate, orice hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți. Într-adevăr, cu referire la critica privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății, invocată de petentă în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Drept urmare, orice hotărâre este supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. În consecință, hotărârea judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii penale.

Totodată, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut în acest sens că determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia. Astfel, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de drept. Așadar, reținând că legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauza penală civilă de petentă nu ar putea fi examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere corectă, corespunzătoare normelor legale menționate. Totodată, susținând că pentru a se reține în sarcina grefierului, comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că petenta fost prejudiciată în interesele sale legitime și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea, și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta susține că s-ar fi produs infracțiunea menționată. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. Așadar, rezoluția atacată de petentă se constată a fi temeinică și legală. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc.

pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, așa încât simplele afirmații ale petentei, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta-petentă R.C. va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta R.C. împotriva sentinței nr. 473 din 14 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3417/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă recurenta menționată, să plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2006.