ÎCCJ, Decizia nr. 204/2006

ÎCCJ, Decizia nr. 204/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin rezoluția nr. 151/P/2005 din 25 februarie 2005, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, a dispus neînceperea urmării penale față de magistrații R.M., N.G.

și V.P. din cadrul Curții de Apel București și față de grefierul P.B., din

cadrul aceleași instanțe, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în

serviciu, prevăzută de art. 249 C. pen.

Petenta R.C. a formulat plângere împotriva magistraților și

grefierului menționați, susținând, în esență, că la termenul din 12 mai 2002,

fixat pentru judecata cauzei, formând obiectul dosarului nr. 547/2002 al Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă, nu s-a procedat la identificarea

corectă a numitei K.V. Dacă actul de identitate ar fi fost verificat cu atenție,

s-ar fi constatat că în instanță s-a prezentat numita R.M., nepoata numitei K.M.

Urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor de

serviciu, în special de grefierul menționat, instanța de judecată a dispus

măsuri în afara legii, de natură a vătăma interesele petentei.

Or, sub un prim aspect, grefierul participă la ședința de

judecată și îndeplinește toate atribuțiile ce îi revin, conform art. 57 din

Regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 125/C din 17

ianuarie 2000, executând orice alte însărcinări din dispoziția și sub controlul

președintelui de complet.

Codul de procedură civilă și regulamentul menționat nu

instituie în sarcina magistraților care compun completele de judecată,

obligația identificării părților, fiind de notorietate că această operațiune se

realizează de către grefierul de ședință.

Prin urmare, în sarcina magistraților menționați nu se poate

reține săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu.

Cu referire la grefierul de ședință, săvârșirea infracțiunii

menționate s-ar putea reține numai în cazul stabilirii împrejurării că, prin

încălcarea din culpă a acestei atribuții de serviciu, s-ar fi cauzat o vătămare

importantă a intereselor legale ale persoanei vătămate.

Or, hotărârea pronunțată în cauză este temeinică și legală, așa

încât rezultă cert că prin nerealizarea identificării persoanelor care au

răspuns la apelul nominal, nu i-a fost produsă petentei, nici o vătămare a

intereselor legitime.

Plângerea formulată de petentă împotriva rezoluției primare de

neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr.

5575/98/N/2005 din 13 aprilie 2005, a procurorului șef de secție.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de

procurorul ierarhic superior, petenta R.C. a formulat plângere, întemeiată pe art.

278

1

C. proc. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin

sentința nr. 473 din 14 septembrie 2005, a respins plângerea, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în

cursul urmăririi penale s-au confirmat susținerile petentei, în sensul că

reclamanta K.V.a nu putea fi prezentă la termenul de judecată din 12 martie

2002, întrucât decedase în data de 10 noiembrie 2001.

Însă, din examinarea hotărârii judecătorești incriminate de

petentă, rezultă că interesele acesteia nu au fost vătămate prin nerealizarea

identificării persoanei care a răspuns pentru reclamantă, întrucât soluția

pronunțată este consecința logică a probelor administrate în cauză.

Este adevărat că moștenitorii reclamantei K.V. aveau dreptul

și puteau să intervină în cauză, dar lipsa acestora nu a influențat și nu putea

fi influența soluția dată în cauză.

Prin urmare, rezoluția atacată este temeinică și legală, neidentificându-se

motive pentru desființarea acesteia.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petenta R.C. a declarat

recurs, pe care nu l-a motivat în scris la data exercitării căii de atac

menționate. Petenta a precizat că va formula motivele recursului, după

redactarea sentinței atacate.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se

poate aduce atingere de către un funcționar public, prin neexercitarea corectă

a atribuțiilor de serviciu.

Din dispozițiile art. 249 C. pen., rezultă, însă, că încălcarea unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia

sau prin îndeplinirea ei în mod defectuos, pentru a constitui infracțiunea de

neglijență în serviciu, trebuie să producă una din consecințele prevăzute de

text.

În cauză, probatoriul administrat nu

a confirmat susținerile petentei, din acesta nerezultând vătămarea unui interes

legitim al petentei, cu referire la neîndeplinirea de către grefierul menționat

a obligației de identificare a părților. Totodată, cu referire la magistrații

reclamați, dispozițiile legale nu prevăd o astfel de obligație.

Or, potrivit art. 1 C. proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care

constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune,

să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu

fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului menționat

rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci

exclusiv ca una desfășurată, pentru tragerea la răspundere doar a persoanei

care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin.

(2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii

penale”.

Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată

sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe”.

Așadar, în raport cu textele

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat, în așa fel încât să armonizeze

interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o

persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu referire la

prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării obiectului

urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea

procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a

acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză, constându-se inexistența

infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus

în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare, respingând plângerea,

sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Pe de altă parte, organul de

urmărire penală a reținut, cu privire la dezlegarea dată cauzei civile, că

aceasta nu este susceptibilă de critică, în raport cu împrejurarea aplicării

riguros exacte a dispozițiilor legii procesual-civile și susținerii acesteia de

probatoriul administrat. Pe de altă parte, independent de aspectul menționat

rezultat din cercetările efectuate, orice hotărâre judecătorească poate fi

supusă controlului judiciar, exclusiv prin exercitarea căilor de atac legal

prevăzute, orice soluție contrară ducând la încălcarea dispozițiilor legale

privind independența judecătorilor.

Chiar în ipoteza în care o soluție

ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor

administrate în cauză ori a unor norme de drept, pentru a se reține în sarcina

acestuia, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se

dovedească faptul că a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Într-adevăr, cu referire la critica

privitoare la neobservarea condițiilor prevăzute pentru desfășurarea judecății,

invocată de petentă în plângerea penală, este de reținut că legea procesual-penală

a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin

exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția judiciară a

dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună

cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul

procesului penal.

Acest sistem, același pentru persoane

aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca

finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor noii

perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată

de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Drept urmare, orice hotărâre este

supusă unei căi de atac, corespunzător dispozițiilor sistemului nostru

procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de

jurisdicție.

În consecință, hotărârea

judecătorească, în sine, nu poate constitui temei al angajării răspunderii

penale.

Totodată, pretinsele erori

jurisdicționale și de procedură nu pot fi examinate, contrar principiului

legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut în acest sens că

determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, de natură a asigura

respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea în

fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții, asigură

finalitatea acestora în condițiile respectării independenței și autonomiei magistraților

care înfăptuiesc actul de justiție și este de esența acestuia.

Astfel, potrivit art. 124 alin. (3)

din Constituția României și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, judecătorii

sunt independenți și se supun numai legii.

Drept urmare, dacă obiectul

plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității

de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru

soluțiile pronunțate, principiul constituțional menționat ar fi lipsit de

eficiență, iluzoriu, ceea ce apare ca inadmisibil în condițiile statului de

drept.

Așadar, reținând că legalitatea și

temeinicia soluției pronunțate în cauza penală civilă de petentă nu ar putea fi

examinate pe această cale, organul de urmărire penală a făcut o apreciere

corectă, corespunzătoare normelor legale menționate.

Totodată, susținând că pentru a se

reține în sarcina grefierului, comiterea infracțiunii de neglijență în serviciu,

este necesar să se dovedească faptul că petenta fost prejudiciată în interesele

sale legitime și, constatând că această împrejurare nu este probată în cauză, a

dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, procurorul a dat o rezoluție

legală și temeinică.

În consecință, respingând plângerea,

și sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, prima instanța

a pronunțat o hotărâre nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art.

385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte, plângerea prevăzută

de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca

finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv

temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța sesizată cu

plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca instanță de control

judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un alt proces, petenta

susține că s-ar fi produs infracțiunea menționată.

Ca atare, lipsește plângerii

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui

control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac

legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită,

așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

Așadar, rezoluția atacată de petentă

se constată a fi temeinică și legală.

În concluzie, nepropunând și, ca

atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată

în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de

neglijență în serviciu, așa încât simplele afirmații ale petentei, în sensul

întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 249 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea

sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurenta-petentă R.C. va fi obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta R.C. împotriva

sentinței nr. 473 din 14 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3417/2005,

al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă recurenta menționată, să plătească statului, suma de

260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 mai 2006.