ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8038/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 641 din 13 iunie 2000 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta C.V. împotriva pârâților Consiliul General al Municipiului București și Serviciul Român de Informații. Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 194 mp și construcția edificată pe acest teren, compusă din șapte nivele și parter. La soluționarea cauzei instanța de fond a avut în vedere probele administrate în cauză, în raport de care a reținut următoarele: În baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 15005 din 25 mai 1926, autorul reclamantei, respectiv A.L., a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu situat în București.

Imobilul compus din teren în suprafață de 235 mp și un corp de clădire, format din subsol, parter, cinci etaje, mansardă și pod pentru rufe, a fost naționalizat în întregime în baza Decretului-lege nr. 92/1950. Ulterior preluării s-a mai edificat un nivel suplimentar. Analizând valabilitatea titlului, din perspectiva art. 6 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998, s-a apreciat că imobilul nu a trecut în proprietatea statului în mod valabil, cu titlu valabil. Proprietarul imobilului revendicat era, la momentul naționalizării, de profesie medic și era astfel exceptat de la aplicarea decretului de naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950. Avându-se în vedere că imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, s-a admis acțiunea dispunându-se în sensul arătat.

Prin decizia civilă nr. 39 A din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis apelul formulat de către pârâtul Serviciul Român de Informații împotriva sentinței de fond; s-a schimbat în tot sentința de fond în sensul că s-a respins acțiunea ca nefondată. Prin aceeași decizie s-a respins ca inadmisibil apelul declarat de către apelanta Primăria Municipiului București împotriva aceleiași sentințe, reținându-se că apelanta nu a fost parte în dosarul de fond. Curtea a reținut că autorul intimatei-reclamante a avut în proprietate două imobile cu peste 20 de apartamente, ambele fiind închiriate, de unde acesta obținea venituri. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia civilă nr. 3862 din 6 noiembrie 2002 a admis recursurile formulate de către reclamanta C.V.

și pârâtul municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 39 A din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă. A fost casată decizia și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor. Asupra recursului formulat de către reclamantă, Curtea a reținut următoarele: Cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998 s-a analizat valabilitatea titlului statului prin raportare la dispozițiile Constituției din 1948, Codului civil și reglementărilor internaționale, reținându-se încălcarea acestora de către Decretul nr. 92/1950. Art. 8 din Constituția din anul 1948, în vigoare la data naționalizării imobilului, garanta proprietatea privată și dreptul de moștenire, nelimitând numărul de imobile ce puteau fi deținute de o persoană.

Art. 480 C. civ. reglementa dreptul unei persoane de a se folosi de bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el iar în art. 481 se dispunea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Avându-se în vedere și faptul că proprietarul pe numele căruia a fost naționalizat imobilul era intelectual (medic oftalmolog), cu referire la art. II din Decretul nr. 92/1950, s-a constatat că trecerea imobilului nu poate fi considerată valabilă.

S-a casat decizia apelată și s-a dispus rejudecarea cauzei, ocazie cu care s-a apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice pentru identificarea imobilului; această probă a fost respinsă de către ambele instanțe, în condițiile în care nu există identitate între imobilul naționalizat, construcții P + 4 etaje și 236 mp teren și cel revendicat, construcții cu 8 nivele și 194 mp teren aferent.

S-a apreciat ca fiind fondat și recursul municipiului București pentru următoarele considerente: Cu referire la prevederile art. 2, art. 4, art. 5 și art. 20 lit. g) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, s-a apreciat că în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate al bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea C.G.M.B., acest organ al administrației publice locale ca organ deliberativ și respectiv Municipiul București ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă. Rejudecând apelurile, după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1543 A din 28 iunie 2004 a admis apelul formulat de către pârâtul Serviciul Român de Informații, continuat de succesoarea în drepturi Ministerul Administrației și Internelor.

S-a schimbat în tot sentința civilă nr. 641 din 13 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul că se respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C.V. S-a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva aceleiași sentințe. La pronunțarea deciziei, Curtea a avut în vedere următoarele considerente: Potrivit constatărilor expertizei tehnice judiciare efectuată în cauză, rezultă că imobilul se identifică cu cel revendicat ca amplasament, că terenul aferent este de 191,4 mp, față de cel din acte de 194 mp, că la data preluării de către stat (20 aprilie 1950) existau 5 etaje ale imobilului la care s-au adăugat etajele 6 și 7 (în perioada 1950-1955).

Concluzia expertizei a fost în sensul că proprietatea în cauză nu poate fi exploatată decât în integralitatea sa. Curtea a mai reținut că în mod greșit s-a dispus restituirea imobilului în întregul său către reclamantă, aceasta justificând prin titlul autorului său un drept de proprietate asupra a cinci etaje din imobil. Din constatările raportului de expertiză s-a reținut că există o imposibilitate obiectivă de restituire în natură a imobilului revendicat, care nu este identic cu cel preluat în anul 1950; prin supraetajarea acestuia a rezultat în fapt un alt imobil în care este cuprins cel inițial. Acest imobil nu poate fi exploatat decât în întregul său de către proprietar dar în condițiile în care urmează a se efectua consolidări integrale în valorile estimate de peste 150.000 dolari SUA pentru aducerea la gradul normal de exploatare și de risc seismic.

Curtea a apreciat că nu se poate proceda la restituirea unei părți din imobil, respectiv a nivelurilor imobilului inițial având în vedere că prin expertiza efectuată în cauză s-a concluzionat că o exploatare normală a imobilului are în vedere imobilul în întregul său. Totodată, consolidările necesare a fi efectuate sunt împovărătoare pentru reclamantă în valorile menționate. Curtea a mai reținut că imposibilitatea obiectivă de retrocedare în natură este dată și de destinația imobilului revendicat care este de interes public, în imobil funcționează Direcția de Evidență Informatizată a Persoanei, M.A.I., anterior având destinație similară (telecomunicații speciale, S.R.I.). În aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001 s-a emis H.G.

nr. 1367 din 6 decembrie 2002 care reafirmă caracterul imobilului în litigiu, identificat în anexa 1 poziția 1, de proprietate publică pentru care s-a transmis dreptul de administrare de la S.R.I. la M.A.I. Cu privire la apelul declarat de Municipiul București, care a adus critici sentinței doar pe aspectul lipsei calității sale procesuale pasive și nu fondul cauzei, s-au reținut considerentele din decizia de casare pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă. Împotriva deciziei de apel a formulat recurs intimata-reclamantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Curtea de Apel încalcă regulile consacrate de Codul civil în materia accesiunii imobiliare, respectiv art. 488-494 C. civ.

Astfel, potrivit art. 494 alin. (1) C. civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. Numai proprietarul terenului este acela care poate decide dacă păstrează construcțiile pentru el sau, dimpotrivă, îl obligă pe constructor să le ridice. Fără a i se fi solicitat, instanța reține că imobilul nu poate fi exploatat decât în întregul său și că sunt necesare anumite cheltuieli, precum și că imobilul ar fi grevat de un anumit pasiv în cazul în care s-ar dispune retrocedarea în natură. Etajele 6 și 7 au fost edificate de Statul Român după naționalizare, fără acordul autorilor săi sau al său.

Pârâții nu au formulat cerere reconvențională și numai în momentul în care organul ce reprezintă Statul Român va solicita eventuale despăgubiri pentru cele două nivele, se va pune problema stabilirii caracterului de constructor de bună sau de rea credință a Statului Român. Acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 26 august 1999 și a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. și pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 iar nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Nici un moment nu s-a pus problema fundamentării în drept a acțiunii pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nici instanța supremă nu a invocat vreun text din această lege în cadrul deciziei nr. 3862 din 6 noiembrie 2002. Instanța de apel face referire la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică care prevede că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.

Imobilul în litigiu nu numai că nu face parte din domeniul public, dar nici nu se află în proprietatea statului, așa cum a statuat cu putere de lucru judecat instanța supremă. Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele motive: Prin decizia civilă nr. 3862 din 6 noiembrie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a analizat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Pentru considerentele care au fost detaliate cu prilejul redării motivării acestei decizii, s-a apreciat că titlul statului nu este valabil fiind contrar Constituției din anul 1948, art. 480 C. civ.

și art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948. În același timp, s-a reținut că preluarea imobilului de către stat s-a făcut chiar cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 art. II care excepta de la naționalizare imobilele aparținând, între alte categorii socio-profesionale, intelectualilor profesioniști. Proprietarul pe numele căruia a fost naționalizat imobilul era intelectual, medic oftalmolog. S-a mai reținut că în aceste condiții este fără relevanță numărul de apartamente pe care autorul reclamantei le avea în proprietate. Se constată că valabilitatea titlului statului a fost analizată de către instanța de recurs, cu referire la prevederile dreptului comun în materie, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și nu prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație.

Instanța de trimitere, la rejudecare, era ținută de decizia Curții Supreme de Justiție, din perspectiva art. 315 C. proc. civ.. Instanța de rejudecare nu mai putea face aprecieri cu privire la apartenența imobilului la domeniul public al statului și caracteristicile bunurilor din domeniul public al statului, din perspectiva art. 11 și urm. din Legea nr. 213/1998. După cum s-a reținut și de instanța de apel, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică imobiliară care a concluzionat în sensul că imobilul aflat la adresa din București, se identifică ca amplasament cu imobilul revendicat de către intimata-pârâtă C.V. S-a mai reținut totodată că suprafața de teren a parcelei pe care se află construcția revendicată este de 194 mp conform actelor, iar conform măsurătorilor de 191,40 mp, diferența încadrându-se în toleranța de măsurare.

În același timp s-a constatat că față de data preluării, 20 aprilie 1950, când imobilul avea S+P+5 etaje, imobilul identificat la adresa de mai sus are în prezent 2 niveluri în plus supraetajate. Prin urmare, după data preluării imobilului s-au mai edificat două etaje. Dar acest aspect nu este de natură a determina imposibilitatea redobândirii proprietății imobilului de către fostul proprietar sau moștenitorul acestuia în condițiile în care s-a reținut cu putere de lucru judecat că a fost lipsit în mod abuziv de bunul său și față de prevederile Codului civil relative la proprietate, art. 480 și următoarele. Art. 492 C. civ. prevede că orice construcții, plantații sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește contrariul.

În condițiile în care s-a dovedit în cauză că după preluarea imobilului s-au mai edificat două niveluri este pe deplin aplicabil art. 494 C. civ. Astfel, dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice. Art. 494 C. civ. prevede două situații distincte de rezolvare a unor asemenea situații, respectiv cazurile în care constructorul a fost de bună sau de rea credință. În primul caz, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea clădirilor sau lucrărilor iar în cel de-al doilea caz proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Prin urmare, în raport de situațiile în care este incident art. 494 C. civ., proprietarul terenului fie rămâne obligatoriu cu lucrările sau clădirile, fie are drept de opțiune între a le păstra sau a cere constructorului ridicarea acestora. În situațiile în care se păstrează clădirile sau lucrările, textul legal, art. 494 C. civ., prevede dispoziții clare și distincte de evaluare a despăgubirilor și întinderea despăgubirilor care urmează a fi restituite constructorului. Aceste aspecte urmează a fi însă lămurite într-un eventual litigiu, nefăcând obiectul cauzei de față și neputând influența modul de soluționare a cauzei, față de cele reținute mai sus. Pentru considerentele reținute asupra criticilor formulate și care atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul formulat de către reclamantă este fondat. Rejudecând apelul formulat de către intimatul Serviciul Român de Informații, continuat de succesoarea în drepturi Ministerul Administrației și Internelor, Curtea urmează a dispune respingerea acestuia. S-a invocat lipsa de identitate dintre imobilul revendicat și cel aflat în administrarea apelantului atât sub aspectul structurii imobilului revendicat, apartenența acestuia la domeniul public, cât și sub aspectul întinderii suprafeței, naționalizării pe numele unei alte persoane cât și greșitei identificări a imobilului de către reclamantă. Aceste aspecte au fost soluționate cu putere de lucru judecat prin decizia de recurs pronunțată de Curtea Supremă de Justiție și completată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ale cărui concluzii au fost redate mai sus.

O altă critică a sentinței de fond a vizat preluarea cu titlu a imobilului, aspect de asemenea dezlegat cu putere de lucru judecat de instanța de recurs. Ultima critică din cadrul aceluiași apel vizează calitatea procesuală pasivă, aspect dezlegat prin decizia instanței de recurs relativ la celălalt apel formulat în cauză și care a vizat calitatea procesuală pasivă. Urmare a considerentelor reținute mai sus, Curtea urmează să admită recursul și să caseze în parte decizia recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat de către Serviciul Român de Informații și continuat de Ministerul Administrației și Internelor, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 1543/A din 28 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează în parte în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de Serviciul Român de Informații și continuat de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 641 din 13 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2005.