ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8038/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8038/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 641 din 13

iunie 2000 s-a admis acțiunea formulată de reclamanta C.V. împotriva pârâților

Consiliul General al Municipiului București și Serviciul Român de Informații.

Au fost obligați pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 194 mp și

construcția edificată pe acest teren, compusă din șapte nivele și parter.

La soluționarea cauzei instanța de

fond a avut în vedere probele administrate în cauză, în raport de care a

reținut următoarele:

În baza actului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 15005 din 25 mai 1926, autorul reclamantei, respectiv A.L.,

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu situat în

București.

Imobilul compus din teren în

suprafață de 235 mp și un corp de clădire, format din subsol, parter, cinci etaje,

mansardă și pod pentru rufe, a fost naționalizat în întregime în baza

Decretului-lege nr. 92/1950. Ulterior preluării s-a mai edificat un nivel

suplimentar.

Analizând valabilitatea titlului,

din perspectiva art. 6 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 213/1998, s-a

apreciat că imobilul nu a trecut în proprietatea statului în mod valabil, cu

titlu valabil. Proprietarul imobilului revendicat era, la momentul naționalizării,

de profesie medic și era astfel exceptat de la aplicarea decretului de

naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

Avându-se în vedere că imobilul nu a

fost preluat cu titlu valabil, s-a admis acțiunea dispunându-se în sensul arătat.

Prin decizia civilă nr. 39 A din 30

ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

s-a admis apelul formulat de către pârâtul Serviciul Român de Informații

împotriva sentinței de fond; s-a schimbat în tot sentința de fond în sensul că

s-a respins acțiunea ca nefondată.

Prin aceeași decizie s-a respins ca

inadmisibil apelul declarat de către apelanta Primăria Municipiului București

împotriva aceleiași sentințe, reținându-se că apelanta nu a fost parte în

dosarul de fond.

Curtea a reținut că autorul

intimatei-reclamante a avut în proprietate două imobile cu peste 20 de

apartamente, ambele fiind închiriate, de unde acesta obținea venituri.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

prin decizia civilă nr. 3862 din 6 noiembrie 2002 a admis recursurile formulate

de către reclamanta C.V. și pârâtul municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei civile nr. 39 A din 30 ianuarie 2001 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă. A fost casată decizia și s-a dispus

trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Asupra recursului formulat de către

reclamantă, Curtea a reținut următoarele:

Cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998

s-a analizat valabilitatea titlului statului prin raportare la dispozițiile

Constituției din 1948, Codului civil și reglementărilor internaționale,

reținându-se încălcarea acestora de către Decretul nr. 92/1950.

Art. 8 din Constituția din anul

1948, în vigoare la data naționalizării imobilului, garanta proprietatea

privată și dreptul de moștenire, nelimitând numărul de imobile ce puteau fi

deținute de o persoană.

Art. 480 C. civ. reglementa dreptul

unei persoane de a se folosi de bun, de a-i culege fructele și de a dispune de

el iar în art. 481 se dispunea că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea

sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

Art. 17 alin. (1) și (2) din

Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948

prevedea că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în

asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa.

Avându-se în vedere și faptul că

proprietarul pe numele căruia a fost naționalizat imobilul era intelectual

(medic oftalmolog), cu referire la art. II din Decretul nr. 92/1950, s-a

constatat că trecerea imobilului nu poate fi considerată valabilă.

S-a casat decizia apelată și s-a

dispus rejudecarea cauzei, ocazie cu care s-a apreciat că se impune efectuarea

unei expertize tehnice pentru identificarea imobilului; această probă a fost

respinsă de către ambele instanțe, în condițiile în care nu există identitate

între imobilul naționalizat, construcții P + 4 etaje și 236 mp teren și cel

revendicat, construcții cu 8 nivele și 194 mp teren aferent.

S-a apreciat ca fiind fondat și

recursul municipiului București pentru următoarele considerente:

Cu referire la prevederile art. 2, art.

4, art. 5 și art. 20 lit. g) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991

și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, s-a apreciat că în litigiile care

pun în discuție dreptul de proprietate al bunurilor ce fac parte din domeniul

public sau privat al statului, aflate în administrarea C.G.M.B., acest organ al

administrației publice locale ca organ deliberativ și respectiv Municipiul

București ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

Rejudecând apelurile, după casare,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 1543 A

din 28 iunie 2004 a admis apelul formulat de către pârâtul Serviciul Român de

Informații, continuat de succesoarea în drepturi Ministerul Administrației și

Internelor. S-a schimbat în tot sentința civilă nr. 641 din 13 iunie 2000

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în sensul că se

respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C.V. S-a respins ca

nefondat apelul formulat de către pârâtul Municipiul București prin Primarul

General împotriva aceleiași sentințe.

La pronunțarea deciziei, Curtea a avut

în vedere următoarele considerente:

Potrivit constatărilor expertizei

tehnice judiciare efectuată în cauză, rezultă că imobilul se identifică cu cel revendicat

ca amplasament, că terenul aferent este de 191,4 mp, față de cel din acte de

194 mp, că la data preluării de către stat (20 aprilie 1950) existau 5 etaje

ale imobilului la care s-au adăugat etajele 6 și 7 (în perioada 1950-1955).

Concluzia expertizei a fost în sensul că proprietatea în cauză nu poate fi

exploatată decât în integralitatea sa.

Curtea a mai reținut că în mod

greșit s-a dispus restituirea imobilului în întregul său către reclamantă,

aceasta justificând prin titlul autorului său un drept de proprietate asupra a

cinci etaje din imobil.

Din constatările raportului de

expertiză s-a reținut că există o imposibilitate obiectivă de restituire în

natură a imobilului revendicat, care nu este identic cu cel preluat în anul

1950; prin supraetajarea acestuia a rezultat în fapt un alt imobil în care este

cuprins cel inițial. Acest imobil nu poate fi exploatat decât în întregul său

de către proprietar dar în condițiile în care urmează a se efectua consolidări

integrale în valorile estimate de peste 150.000 dolari SUA pentru aducerea la

gradul normal de exploatare și de risc seismic.

Curtea a apreciat că nu se poate

proceda la restituirea unei părți din imobil, respectiv a nivelurilor

imobilului inițial având în vedere că prin expertiza efectuată în cauză s-a

concluzionat că o exploatare normală a imobilului are în vedere imobilul în

întregul său.

Totodată, consolidările necesare a

fi efectuate sunt împovărătoare pentru reclamantă în valorile menționate.

Curtea a mai reținut că

imposibilitatea obiectivă de retrocedare în natură este dată și de destinația

imobilului revendicat care este de interes public, în imobil funcționează

Direcția de Evidență Informatizată a Persoanei, M.A.I., anterior având

destinație similară (telecomunicații speciale, S.R.I.).

În aplicarea dispozițiilor art. 16

alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001 s-a emis H.G. nr. 1367 din 6 decembrie 2002

care reafirmă caracterul imobilului în litigiu, identificat în anexa 1 poziția

1, de proprietate publică pentru care s-a transmis dreptul de administrare de

la S.R.I. la M.A.I.

Cu privire la apelul declarat de

Municipiul București, care a adus critici sentinței doar pe aspectul lipsei

calității sale procesuale pasive și nu fondul cauzei, s-au reținut

considerentele din decizia de casare pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,

secția civilă.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs intimata-reclamantă, criticând-o pentru următoarele motive ce

se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Curtea de Apel încalcă regulile

consacrate de Codul civil în materia accesiunii imobiliare, respectiv art. 488-494

C. civ.

Astfel, potrivit art. 494 alin. (1) C.

civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia

persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține

pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Numai proprietarul terenului este

acela care poate decide dacă păstrează construcțiile pentru el sau, dimpotrivă,

îl obligă pe constructor să le ridice.

Fără a i se fi solicitat, instanța

reține că imobilul nu poate fi exploatat decât în întregul său și că sunt

necesare anumite cheltuieli, precum și că imobilul ar fi grevat de un anumit

pasiv în cazul în care s-ar dispune retrocedarea în natură. Etajele 6 și 7 au

fost edificate de Statul Român după naționalizare, fără acordul autorilor săi

sau al său. Pârâții nu au formulat cerere reconvențională și numai în momentul

în care organul ce reprezintă Statul Român va solicita eventuale despăgubiri

pentru cele două nivele, se va pune problema stabilirii caracterului de

constructor de bună sau de rea credință a Statului Român.

Acțiunea în revendicare a fost

formulată la data de 26 august 1999 și a fost întemeiată pe art. 480 C. civ. și

pe art. 6 din Legea nr. 213/1998 iar nu pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Nici

un moment nu s-a pus problema fundamentării în drept a acțiunii pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 și nici instanța supremă nu a invocat vreun text din această

lege în cadrul deciziei nr. 3862 din 6 noiembrie 2002.

Instanța de apel face referire la

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică care

prevede că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile. Imobilul în litigiu nu numai că nu face parte din domeniul

public, dar nici nu se află în proprietatea statului, așa cum a statuat cu

putere de lucru judecat instanța supremă.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, Curtea constată că recursul este fondat pentru

următoarele motive:

Prin decizia civilă nr. 3862 din 6

noiembrie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a

analizat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, din perspectiva

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Pentru considerentele care au fost

detaliate cu prilejul redării motivării acestei decizii, s-a apreciat că titlul

statului nu este valabil fiind contrar Constituției din anul 1948, art. 480 C.

civ. și art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului

adoptată la 10 decembrie 1948.

În același timp, s-a reținut că

preluarea imobilului de către stat s-a făcut chiar cu încălcarea Decretului nr.

92/1950 art. II care excepta de la naționalizare imobilele aparținând, între

alte categorii socio-profesionale, intelectualilor profesioniști. Proprietarul

pe numele căruia a fost naționalizat imobilul era intelectual, medic

oftalmolog. S-a mai reținut că în aceste condiții este fără relevanță numărul

de apartamente pe care autorul reclamantei le avea în proprietate.

Se constată că valabilitatea

titlului statului a fost analizată de către instanța de recurs, cu referire la

prevederile dreptului comun în materie, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998 și nu prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, lege

specială de reparație.

Instanța de trimitere, la rejudecare,

era ținută de decizia Curții Supreme de Justiție, din perspectiva art. 315 C.

proc. civ..

Instanța de rejudecare nu mai putea

face aprecieri cu privire la apartenența imobilului la domeniul public al

statului și caracteristicile bunurilor din domeniul public al statului, din

perspectiva art. 11 și urm. din Legea nr. 213/1998.

După cum s-a reținut și de instanța

de apel, în cauză s-a efectuat un raport de expertiză tehnică imobiliară care a

concluzionat în sensul că imobilul aflat la adresa din București, se identifică

ca amplasament cu imobilul revendicat de către intimata-pârâtă C.V. S-a mai

reținut totodată că suprafața de teren a parcelei pe care se află construcția

revendicată este de 194 mp conform actelor, iar conform măsurătorilor de 191,40

mp, diferența încadrându-se în toleranța de măsurare. În același timp s-a

constatat că față de data preluării, 20 aprilie 1950, când imobilul avea S+P+5

etaje, imobilul identificat la adresa de mai sus are în prezent 2 niveluri în

plus supraetajate.

Prin urmare, după data preluării

imobilului s-au mai edificat două etaje.

Dar acest aspect nu este de natură a

determina imposibilitatea redobândirii proprietății imobilului de către fostul

proprietar sau moștenitorul acestuia în condițiile în care s-a reținut cu

putere de lucru judecat că a fost lipsit în mod abuziv de bunul său și față de

prevederile Codului civil relative la proprietate, art. 480 și următoarele.

Art. 492 C. civ. prevede că orice

construcții, plantații sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt

prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și

că sunt ale lui, până ce se dovedește contrariul.

În condițiile în care s-a dovedit în

cauză că după preluarea imobilului s-au mai edificat două niveluri este pe

deplin aplicabil art. 494 C. civ.

Astfel, dacă plantațiile,

construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu

materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul,

sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Art. 494 C. civ. prevede două

situații distincte de rezolvare a unor asemenea situații, respectiv cazurile în

care constructorul a fost de bună sau de rea credință.

În primul caz, proprietarul

pământului nu va putea cere ridicarea clădirilor sau lucrărilor iar în cel

de-al doilea caz proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru

dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.

Prin urmare, în raport de situațiile

în care este incident art. 494 C. civ., proprietarul terenului fie rămâne

obligatoriu cu lucrările sau clădirile, fie are drept de opțiune între a le

păstra sau a cere constructorului ridicarea acestora.

În situațiile în care se păstrează

clădirile sau lucrările, textul legal, art. 494 C. civ., prevede dispoziții

clare și distincte de evaluare a despăgubirilor și întinderea despăgubirilor

care urmează a fi restituite constructorului.

Aceste aspecte urmează a fi însă

lămurite într-un eventual litigiu, nefăcând obiectul cauzei de față și neputând

influența modul de soluționare a cauzei, față de cele reținute mai sus.

Pentru considerentele reținute

asupra criticilor formulate și care atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul formulat de către reclamantă este fondat.

Rejudecând apelul formulat de către

intimatul Serviciul Român de Informații, continuat de succesoarea în drepturi Ministerul

Administrației și Internelor, Curtea urmează a dispune respingerea acestuia.

S-a invocat lipsa de identitate

dintre imobilul revendicat și cel aflat în administrarea apelantului atât sub

aspectul structurii imobilului revendicat, apartenența acestuia la domeniul

public, cât și sub aspectul întinderii suprafeței, naționalizării pe numele

unei alte persoane cât și greșitei identificări a imobilului de către

reclamantă.

Aceste aspecte au fost soluționate

cu putere de lucru judecat prin decizia de recurs pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție și completată prin raportul de expertiză efectuat în cauză, ale

cărui concluzii au fost redate mai sus.

O altă critică a sentinței de fond a

vizat preluarea cu titlu a imobilului, aspect de asemenea dezlegat cu putere de

lucru judecat de instanța de recurs.

Ultima critică din cadrul aceluiași

apel vizează calitatea procesuală pasivă, aspect dezlegat prin decizia

instanței de recurs relativ la celălalt apel formulat în cauză și care a vizat

calitatea procesuală pasivă.

Urmare a considerentelor reținute

mai sus, Curtea urmează să admită recursul și să caseze în parte decizia

recurată în sensul respingerii ca nefondat a apelului formulat de către

Serviciul Român de Informații și continuat de Ministerul Administrației și

Internelor, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta

C.V. împotriva deciziei nr. 1543/A din 28 iunie 2004 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, pe care o casează în parte în sensul că respinge ca

nefondat apelul declarat de Serviciul Român de Informații și continuat de

Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 641 din

13 iunie 2000 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 octombrie 2005.