ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3396/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 16 decembrie 2004, reclamanta P.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta

Casa Județeană de Pensii Satu Mare, anularea hotărârii nr. 4 din 1 noiembrie

2004, emisă de pârâtă și recunoașterea în favoarea ei, a calității de

beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că tatăl ei, fiind angajat la C.F.R., după cedarea

Ardealului de Nord, a fost strămutat de autoritățile maghiare, într-o

localitate pe vechiul teritoriu al Ungariei, Tiszalok, revenind la domiciliu în

anul 1944.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr.

22/CA/2005 - P.I. din 31 ianuarie 2005, a admis acțiunea, a anulat actul

administrativ atacat și a obligat pe pârâtă să-i recunoască reclamantei,

calitatea de beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea soluției,

instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada că a fost strămutată cu familia

în altă localitate, decât cea de domiciliu, fiind dovedită cu declarațiile de

martori, că tatăl acesteia, care era angajat al căii ferate, la 1 iulie 1941 a

fost strămutat pe motive etnice, la stația M.A.V. Debrețin, până în 24

octombrie 1944.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs în termen, pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, susținând

în motivele de casare, în esență, că instanța a făcut o eronată apreciere a

situației de fapt și a aplicat greșit legea.

Astfel, a susținut că nu se

poate considera că familia reclamantei a suferit persecuții și că motivul

părăsirii domiciliului a fost de natură etnică, întrucât schimbarea

domiciliului a fost determinată de schimbarea locului de muncă al tatălui

reclamantei, cu beneficierea de anumite privilegii: loc de muncă asigurat,

salarizarea etc.

În sprijinul susținerilor

sale, recurenta-pârâtă a invocat și precizările C.N.P.A.S.A.S. nr. 2375/2002.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, actele dosarului și normele legale incidente

cauzei, se constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana,

cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive

etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin persoană care a fost

strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin H.G.

nr. 127/2002, pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, se înțelege persoana care a

fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate, din motive etnice. În această categorie se includ și persoanele

care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul

unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral.

Dovada încadrării în

situațiile prevăzute în O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din

H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale, eliberate de organele competente sau, în

lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori.

În cauză, din copia

carnetului de muncă al tatălui reclamantei, (T.G.), rezultă că acesta a fost

mutat de la C.F.R. - Secția 3 L.3 Oradea, la M.A.V. - Secția Debrețin, lucrând

la căile ferate maghiare în intervalul 5 septembrie 1940 - 24 octombrie 1944,

când a revenit la C.F.R. L.6 - Secția Satu Mare.

Declarația autentificată a

martorului T.I. atestă că reclamanta P.T. „a fost dusă forțat”, împreună cu

familia sa, în Ungaria, în perioada 1941 și până în 1945, în localitatea

Tiszalok.

Astfel, așa după cum în mod

corect a reținut instanța de fond, reclamanta a dovedit, prin probele

administrate, persecuțiile etnice suferite, întrucât după ocuparea Ardealului

de Nord, tatăl său, care a fost ceferist român, a fost strămutat împreună cu

familia, în Ungaria. Această măsură a fost un abuz, nu o schimbare obișnuită a

locului de muncă al tatălui său, care a fost nevoit să plece, pentru că, altfel,

nu ar fi putut asigura întreținerea familiei, în lipsa unei alte surse de

venit.

Este evident că măsura

schimbării locului de muncă al acestuia a fost un act impus, o măsură de

persecuție din motive etnice, care trebuie interpretată în raport cu conjunctura

istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de naționalizare forțată a

populației române din teritoriile ocupate.

Nu poate fi reținută nici

susținerea recurentei-pârâte privind precizările C.N.P.A.D.A.S., întrucât

acestea nu sunt în concordanță cu spiritul legii, forța lor juridică fiind

discutabilă.

În consecință, față de cele

ce preced, se constată că hotărârea pronunțată de prima instanță este legală și

temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr.

22/CA/2005 - PI din 31 ianuarie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 mai 2005.