ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2808/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 18 martie 2003, D.G. a

formulat contestație solicitând obligarea Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001

din cadrul Prefecturii Municipiului București să emită dispoziție, prin care să

se pronunțe asupra notificării ce i-a fost adresată de persoana îndreptățită în

sensul de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București.

În motivarea contestației,

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21, art. 23, art. 24, art. 37 din

Legea nr. 10/2001, acesta a arătat că s-a adresat Prefecturii Municipiului

București, cu notificare, solicitând acordarea de despăgubiri bănești pentru

cota indiviză de ⅓ din imobilul mai sus individualizat, în calitate de

moștenitor legal al autorului S.T., acesta fiind proprietarul imobilului.

A mai arătat contestatorul că urmare

împrejurării că autorul S.T. a fost declarat falimentar, întreaga sa avere a

fost scoasă la licitație publică, iar pentru cei doi fii ai săi, minori la acea

dată, s-a dispus instituirea inscripției ipotecare asupra unei cote de ⅓ din

imobil, așa încât aceasta nu a ieșit din patrimoniu.

Contestației, pârâtul Prefectul

Municipiului București i-a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

acesteia, întrucât D.G. nu a depus titlul de proprietate al autorului și a

invocat excepția prematurității contestației.

Prin sentința civilă nr. 573 din 20

iunie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția

prematurității, a admis contestația și a obligat pârâta Comisia de aplicare a

Legii nr. 10/2001 de pe lângă Prefectura Municipiului București a se pronunța

asupra notificării ce i-a fost adresată, cu motivarea că, potrivit art. 36 din

actul normativ menționat, notificările prin care se solicită despăgubiri se

adresează Prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat

abuziv, iar prematuritatea invocată de pârâtă pe considerentul că nu a fost

depusă întreaga documentație nu este de primit.

Hotărârea tribunalului a fost

criticată în apel de către reclamantul D.G. și pârâta Prefectura Municipiului

București.

Astfel, apelantul reclamant a arătat

că prin acțiunea formulată a solicitat ca pârâta să se conformeze dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, în sensul emiterii dispoziției de restituire în natură sau

acordării de despăgubiri, iar instanța, în mod greșit a calificat obiectul

acțiunii, obligând pârâta să se pronunțe asupra notificării.

În dezvoltarea motivelor de apel,

pârâtul Prefectul Municipiului București invocă critica în care evidențiază

imposibilitatea de a răspunde solicitării persoanei îndreptățite, întrucât

aceasta nu a depus toate actele, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 din

Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 690/A din 18

decembrie 2003, Curtea de Apel București a respins ca nefondate ambele apeluri,

păstrând motivarea primei instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs Prefectul Municipiului București, invocând critici întemeiate în drept,

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la lipsa actelor

necesare pentru a răspunde notificării, conform art. 22 din Legea nr. 10/2001

și ignorarea dispozițiilor art. 40 din același act normativ, potrivit cu care

„pe baza evaluării despăgubirilor bănești, în termen de un an de la expirarea

termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru depunerea notificării, prin lege

specială se vor reglementa modalitățile, cuantumul și procedurile de acordare a

despăgubirilor bănești, care pot fi plafonate”.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Pornind de la rațiunea adoptării

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 exprimată în caracterul profund

reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a

urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile

săvârșite de stat.

În acest sens și în concordanță cu

scopul elaborării actului normativ este evident că dispozițiile neclare din

cuprinsul legii trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite.

În acest cadru trebuie privite

reglementările cuprinse în art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care „în

termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau, dispoziție motivată asupra cererii de restituire”;

în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act normativ „dacă

restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

În lumina dispozițiilor mai sus

evocate este de arătat că legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea

deținătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptățite este

imperativ, iar nu unul de recomandare.

Orice altă calificare nu ar răspunde

scopului urmărit de legiuitor prin această lege de retrocedare.

Dacă acest termen ar fi apreciat sub

regimul juridic al unuia de recomandare s-ar încălca flagrant rațiunea

edictării Legii nr. 10/2001 și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării

imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, îngrădindu-se,

pe această cale, dreptul la reparație.

Considerând că termenul are în

intenția legiuitorului caracter imperativ, iar excepțiile fiind de strictă

interpretare, este de apreciat că, în cazul dedus judecății, instanțele au

procedat corect respingând excepția prematurității invocată de pârâtul

Prefectul Municipiului București.

Prevederile legale mai sus citate

conduc la concluzia că, indiferent dacă „persoanei îndreptățite” i se restituie

în natură imobilul, ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se

refuză un drept ca atare, unitatea deținătoare este obligată ca asupra

solicitării adresate pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau

dispoziție motivată.

A afirma că până la emiterea unei

decizii motivate, dreptul persoanei îndreptățite este totuși respectat, ar

permite unității deținătoare să amâne culpabil și nejustificat emiterea

deciziei.

Față de modul lacunar de

reglementare a problemei, în cuprinsul Legii nr. 10/2001, nu se poate determina

cu precizie semnificația tăcerii.

Aceasta este și rațiunea

principiului în sensul că unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge,

exprimat sau adagiul latin

ubi lex non distinquit, nec nos distinquere

debemus

.

Ca atare, în concordanță cu

dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, termenul de 60 de zile în

care unitatea deținătoare are obligația de a răspunde la notificare este

imperativă, iar instanța a apreciat că cererea de chemare în judecată cu care a

fost investită este o contestație împotriva refuzului tacit de a se pronunța

asupra cererii privind acordarea de despăgubiri.

Că este așa o dovedește chiar

apărarea făcută de Prefectul Municipiului București în întâmpinarea depusă la

dosarul nr. 1285/2009 al Tribunalului București în sensul că acesta recunoaște

indirect atribuțiile ce-i revin prin lege, în ipoteza prevăzută de art. 36

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în cazul în care persoana

îndreptățită a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma

despăgubirilor bănești, soluționarea notificărilor intră în atribuția

prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul preluat abuziv.

Ca atare, măsurile reparatorii sub

forma despăgubirilor trebuie să facă obiectul unei oferte concrete.

Potrivit alin. (4) al aceluiași

text, în cazul în care nu s-a efectuat o expertiză pentru stabilirea valorii

imobilului, decizia sau dispoziția va cuprinde în mod obligatoriu valoarea

estimativă a acestuia.

Finalitatea actului de reparație

constă tocmai în rezolvarea notificării, fiind de necontestat că refuzul de a

răspunde la cererea persoanei îndreptățite echivalează cu nerezolvarea

notificării.

Indiscutabil, neîntemeiată este și

cea de a doua critică a recurentei privitor la neluarea în considerare a

prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, deoarece fără a răspunde

notificării, în sensul emiterii unei decizii motivate sau, după caz a ofertelor

de acordare de despăgubiri, nu se pot parcurge alte etape privind reglementarea

modalităților, cuantumului și procedurii de acordare a despăgubirilor bănești,

în cazul dedus judecății, intimatul Prefectul Municipiului București neîndeplinindu-și

obligația stabilită conform art. 36 și urm. din legea menționată.

Concluzionând, instanțele au

apreciat corect că lipsa unui răspuns echivalează cu un refuz tacit și este

contrară prevederilor art. 48 alin. (1) din Constituție, precum și dreptului la

reparație recunoscut prin dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945–22 decembrie 1989.

În consecință, Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Prefectul Municipiului București împotriva deciziei nr. 690/A

din 18 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 8 aprilie 2005.