ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5283/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5283/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor civile de față,

constată următoarele:

Prin

contestația înregistrată sub nr. 4284 din 19 noiembrie 2003, pe rolul Tribunalului

București, contestatorul S.A.L. a chemat în judecată pe pârâții municipiul

București, prin Primarul General și M.F.P., solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se desființeze dispoziția Primarului General nr.

1637 din 29 octombrie 2003, să se emită o dispoziție de restituire în

echivalent a apartamentului și a garsonierei din București, sector 1, sub formă

de titlu de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare la

nivelul sumei ce se va stabili prin expertiză.

Prin sentința civilă nr. 620 din 24

iunie 2004 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată

acțiunea formulată de reclamantul S.A.L. în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General și M.F.P.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, prin dispoziția nr. 1637 din 29 octombrie 2003, emisă de Primarul

General al Municipiului București, s-a respins notificarea formulată de numitul

S.A.L. privind restituirea imobilului situat în București, sector 1, cu

motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității

de moștenitor.

Tribunalul, analizând înscrisurile

care au stat la baza emiterii dispoziției contestate, a constatat că reclamantul

S.A.L. nu a depus odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

un act de proprietate translativ sau constitutiv de drepturi pentru a-și dovedi

dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire !a care solicită

restituirea în natură sau prin echivalent și nici un certificat de moștenitor

pentru a-și putea dovedi calitatea de moștenitor de pe urma autoarei sale S.B.

În ceea ce privește dovada dreptului

de proprietate și a calității de moștenitor a persoanei îndreptățite, deoarece art.

22 din Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi speciale în privința dovedirii

dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate

și a calității de moștenitor al fostului ori actualului proprietar, înseamnă că

sunt aplicabile dispozițiile generale de drept comun. Din art. 22 din Legea nr.

10/2001 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale

persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte", respectiv cu

înscrisuri, iar prin acte doveditoare ale proprietății trebuie să înțelegem

orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau

administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și

care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl

invocă. Așadar, dovada dreptului de proprietate se face cu acte de

vânzare-cumpărare, schimb, donație, contracte de rentă viageră, de întreținere,

tranzacții, acte juridice de împărțeală voluntară (întrucât acestea două din

urmă au caracter declarativ de drepturi trebuie să fie însoțite de actele

translative de proprietate), hotărâri judecătorești de constatare a

uzucapiunii, ordonanțe de adjudecare, precum și orice alte înscrisuri

translative de proprietate (de exemplu hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul

art. 1073 - 1077 C. civ., în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958).

Prin urmare, nu se poate reține că

dovada dreptului de proprietate se poate face cu alte înscrisuri decât cele

enumerate mai sus, art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001

trebuie înțeles în sensul că actele enumerate la lit. a) – h) pot fi folosite

doar în completarea probatoriului de mai sus, dacă acestea se întregesc cu

înscrisurile originale și, nicidecum, că dovada dreptului de proprietate se

poate face doar cu situații juridice, istorii de rol fiscal, mențiuni din

listele anexe la actele de naționalizare, expropriere sau confiscare.

În plus, Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot modifica dispozițiile Legii nr. 10/2001,

primele având forță juridică inferioară unei legi.

Cât privește dovada calității de

moștenitor, aceasta se face cu certificatul de moștenitor sau de legatar ori cu

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin

orice alte probe scrise din care să rezulte acceptarea moștenirii. Este

adevărat însă că, în cazul succesibililor neacceptanți ai moștenirii până la

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, vocația succesorală, legală sau

testamentară, se va dovedi, după caz, cu actele de stare civilă sau cu

testamentul întocmit de defunct, aceștia fiind socotiți că au acceptat

moștenirea prin cererea de restituire a imobilelor solicitate (deci doar în

această a doua ipoteză calitatea de moștenitor se dovedește cu acte de stare

civilă,testament).

În speță, contestatorul S.A.L. a

formulat contestație și a solicitat emiterea unei dispoziții de restituire în

echivalent a apartamentului și garsonierei, cu privire la care nu a depus la

dosar acte de proprietate în dovedirea calității de proprietar a autoarei sale

și nici certificat de moștenitor în dovedirea calității de moștenitor, în

sensul celor arătat mai sus de tribunal.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești, la data de 28 iunie 2004 a declarat apel reclamantul S.A.L.,

care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 25 august 2004

sub nr. 4149/2004 (număr în format nou 24732/2/2004).

În motivele de apel depuse la termenul

din 9 decembrie  2004, reclamantul a arătat că, o primă observație ce se impune

a fi făcută privește aserțiunea instanței de fond privind faptul că H.G. nr. 498/2003

nu poate modifica/nu poate dispune în alt sens decât a făcut-o Legea nr. 10/2001,

în a cărei aplicare a fost emisă. Susținerea este corectă, numai că art. 22 din

Legea nr. 10/2001 prevede numai despre faptul că actele doveditoare ale

dreptului de proprietate vor fi depuse odată cu notificarea sau în termen de 18

luni.

Înlăturând aplicarea prevederilor art.

22 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 498/2003 și înțelegând să aprecieze dovezile

prezentate de reclamant în lumina dreptului comun, instanța de fond a pronunțat

o soluție nelegală, prin care însuși actul normativ edictat pentru înlăturarea

abuzurilor devine ineficace.

Cel de-al doilea considerent

determinant în soluționarea cererii cu care a fost investită instanța constă în

neprezentarea unui certificat de moștenitor pentru a dovedi calitatea de

succesor a mamei sale S.B.

Invocând prevederile art. 4 din Legea nr.

10/2001, apelantul - reclamant a criticat sentința atacată, arătând că aceasta

este nelegală. Textul invocat consideră că formularea notificării și însoțirea

cererii cuprinse în aceste acte de stare civilă care atestă filiația sunt

demersurile și dovezile care conferă calitatea necesară de persoană

îndreptățită pentru a solicita restituirea/în natură sau echivalent, a

imobilelor de care autoarea sa a fost în mod abuziv deposedată, nefiind

necesară prezentarea unui certificat de moștenitor.

Având la dosar certificatele de deces

ale părinților săi și certificatul său de naștere, instanța de fond trebuia să

facă aplicarea corectă a legii speciale și să constate că a acceptat în termen

legal moștenirea rămasă de pe urma mamei sale și că a făcut dovada filiației,

astfel încât este îndreptățit să solicite retrocedarea imobilului ce i-a

aparținut.

La data de 2 ianuarie 2005 a decedat

apelantul reclamant S.A.L., fiind introdus în cauză la termenul din 27 aprilie 2006

în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ. D.M.

Prin Decizia civilă nr. 441/ A din 29

iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată și pe

fond a admis contestația, a desființat dispoziția nr. 1637/2003 emisă de

Primarul General al Municipiului București și a dispus emiterea unei dispoziții

de restituire în echivalent a garsonierei din București, sub formă de titluri

de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de

2.317.099.600 lei, conform expertizei.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001, contestatorul apelant a făcut

dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 22 din lege, situație față de

care și în raport cu faptul că în speță nu mai este posibilă restituirea în

natură a imobilului a admis în parte contestația.

Împotriva acestei decizii, la data de

01 august 2006 au formulat recurs pârâta Primăria Municipiului București, iar

la 04 august 2006, D.M., moștenitorul apelantului contestator S.A.L., care au

fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 05

septembrie 2006.

Prin Decizia civilă nr. 436 din 22

ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță în vederea rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție a reținut că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și de

drept care au format convingerea instanței.

Or, instanța de apel, schimbând în tot

sentința tribunalului, nu și-a motivat soluția, limitându-se la a stabili că a

fost făcută dovada îndeplinirii condițiilor - prevăzute de art. 22 din Legea nr.

10/2001, fără a face nicio referire la înscrisurile doveditoare și a constatat

că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului, omițând a se

pronunța cu privire la compunerea acestuia și a motivului pentru care este

imposibilă această restituire.

Nemotivarea deciziei atacate atrage

casarea acesteia și pentru faptul că nu permite exercitarea controlului

judiciar.

Cauza a fost reînregistrată la data de

07 martie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1737/2/2007.

La data de 18 decembrie 2007 a decedat

și D.M., fiind introduse în cauză la termenul din 17 martie 2008 moștenitoarele

acestuia, O.T.I.. și V.A.

Prin Decizia civilă nr. 187/ A din 17

martie 2008, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie a admis apelul formulat de apelantele - contestatoare O.T.I.

și V.A. - ca moștenitoare de pe urma defunctului D.M., a schimbat în tot

sentința apelată și, pe fond, a admis contestația; a desființat în parte

dispoziția nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului București și

a dispus emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri în echivalent de

către Municipiul București prin Primarul General, în valoare de 168.309 lei

pentru garsoniera - sector 1 București, a menținut celelalte dispoziții ale

Deciziei nr. 1637/2003 sus menționate, privind respingerea notificării privind

apartamentul cu 4 camere - situat în același imobil; a admis excepția privind

lipsa calității procesuale pasive a M.E.F.; a respins contestația față de acest

pârât, pe excepție și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că în prezenta cauză nu au fost depuse dovezi din care să

rezulte titlul de proprietate al autoarei apelantelor cu privire la imobilele

obiect al cererii.

Din dosarul de fond rezultă că

imobilul din București, se compune din două corpuri de clădire, corpul A având

8 etaje și 21 de apartamente și corpul B având 9 etaje și 23 apartament.

Experții au constatat că este un bloc cu 5 etaje.

Administrația Fondului Imobiliar a

precizat că garsoniera a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.

111/1951.

Fată de această probă, Curtea a

apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 221 din Legea nr. 10/2001 cu privire

la garsonieră, întinderea dreptului de proprietate fiind prezumată de Curte a

fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive.

Cu privire la apartamentul cu patru

camere solicitat prin contestația introdusă la instanță și prin notificare,

Curtea a constatat că în prezenta cauză nu au fost administrate probe din care

să rezulte existența acestui imobil, respectiv nu au fost depuse titluri de

proprietate în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Nici experții desemnați de instanță nu

au produs dovezi privitoare la acest imobil, astfel că dispozițiile Deciziei nr.

1637/2003 emise de Primarul General al Municipiului București au fost menținute

cu privire la respingerea notificării privitor la apartamentul cu patru camere situat

în același imobil.

Curtea a admis excepția privind lipsa

calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a respins

contestația față de acest pârât, reținând că raportul juridic având ca obiect

restituirea garsonierei și apartamentului din  sectorul 1 București s-a născut

între contestator și Primarul General al Municipiului București prin

notificarea făcută de petent în baza Legii nr. 10/2001 și prin soluționarea

acesteia de către Primăria Municipiului București.

Împotriva acestei decizii, la data de

09 mai 2008 au declarat recurs recurentele contestatoare, iar la data de 13 mai

2008, pârâtul Municipiul București prin Primar General, care au fost

înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia civila nr. 1831 din 20

februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul

Municipiul București prin Primar General; a admis recursul formulat de recurentele

- contestatoare; a casat decizia recurată și a trimis spre rejudecare la

aceeași instanță.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în ceea ce privește recursul

declarat de pârât, că acesta este nefondat, instanța de apel procedând la o

corectă aplicare a legii, ca urmare a stabilirii cuantumului despăgubirilor

datorate reclamantelor, pentru garsoniera, imposibil de restituit în natură.

Astfel, prin art. 16 alin. (1) din

Cap. V, Titlul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative

pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile

emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de

retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale

învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care

urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se

predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării

stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a

Legii nr. 24712005.

În cuprinsul alin. (2) din același

articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr.

10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de

predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile

învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după

caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară,

în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau

dispozițiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două

alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin

consemnarea în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urmau a fi

acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și

notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate și care

se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu

propuneri de acordare a despăgubirilor (conform alin. (2)).

Din perspectiva reglementării de

ansamblu a celor două alineate ale art. 16, prin „notificări soluționate până

la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005" nu pot fi înțelese decât

cele pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții

motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță, în termenul

prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.

Ca atare, deciziile sau dispozițiile

care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005,

în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei

Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul

legalității și temeiniciei.

În măsura în care contestațiile

formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a

actului normativ sus menționat privesc natura sau întinderea măsurilor

reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor

pronunța și asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor.

În același sens, prin Decizia nr. 52 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul

legii, și obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că

prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind

procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică

deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii,

contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aceasta este și ipoteza aplicabilă în

speță, dispoziția nr. 1637 a Primarului General al Municipiului București,

atacată în prezentul dosar, prin care s-a respins notificarea formulată de

reclamantul S.A.L., fiind emisă la 29 octombrie 2003, anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 247/2005.

Ca atare, în baza plenitudinii de

competență, instanța de judecată trebuie să soluționeze contestația nu numai în

ceea ce privește dreptul pretins de reclamant la măsurile reparatorii prevăzute

de Legii nr. 10/2001, dar și în legătură cu natura și întinderea acestui drept,

instanța de apel procedând, sub acest aspect, în mod corect, în limitele

învestirii sale.

Analizând criticile recurentelor

reclamante, din perspectiva aceluiași text de lege, Înalta Curte a constatat că

recursul formulat de acestea este fondat.

Instanța de apel a procedat la o

greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie, în ceea ce privește

valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar și, ca urmare, la o

incompletă stabilire a situație de fapt asupra apartamentului.

Curtea de Apel a reținut, în esență,

că nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru apartament, în sensul că nu au

fost depuse titluri de proprietate conform art. 22 și nici experții nu au

produs dovezi cu privire la acest bun.

Potrivit art. 23.1 lit. d) din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

pe lângă alte înscrisuri, se recunoaște istoricului de rol fiscal valoare

probatorie în ceea ce privește calitatea de proprietar pentru persoana

menționată în documentul respectiv, actele de proprietate propriu-zise nefiind

considerate dovada exclusivă a dreptului în discuție.

Despre apartamentul se face referire

în adresa din 14 noiembrie 2001, emisă de C.G.M.B. - A.F.I., în care se arată

că este ocupat de A.R., în adresa din 24 iunie 2004, emisă de Direcția de Impozite

și Taxe Locale a Sectorului 1 București, unde se menționează că, în perioada 1952

- 1953, pentru apartamente - B, figura S.., dar și în raportul de expertiză

întocmit de expert P.V.M., care constată că există acest apartament, alăturat

apartamentului nr. 3, consemnând însă că nu i s-a permis accesul în locuință.

Neavând în vedere aceste mențiuni,

Curtea de Apel a procedat la o insuficientă stabilire a situației de fapt în

legătură cu apartamentul solicitat, refuzând, în mod greșit, să stabilească

măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001 și

pentru acest bun.

Faptul că descrierea apartamentului realizată,

prin notificare, de către reclamantul inițial, nu corespunde cu situația

actuală a compunerii imobilului poate fi cauzată atât de percepția eronată a

acestuia asupra aspectului respectiv, generată de vârsta mică la care

reclamantul a părăsit țara, așa cum se susține în cererea de recurs, dar și de

posibile modificări ale compartimentării spațiului, intervenite de la momentul

preluării și până în prezent. Eventualele modificări nu schimbă însă

identitatea imobilului pretins prin notificare cu cel deținut de autorii

reclamantelor, menționarea B.S. în documentul privind istoricul de rol fiscal

creând prezumția de proprietate în persoana sa.

S-a dispus ca instanța de apel să se

pronunțe cu privire la măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor și pentru

apartamentul, urmând a verifica, în raport de situația juridică actuală a

bunului, posibilitatea restituirii în natură persoanelor îndreptățite, iar în

caz contrar, să stabilească o reparație prin echivalent.

Ca urmare a respingerii recursului

declarat de pârât împotriva aceleiași decizii, rejudecarea apelului se va face

strict în limitele casării, și anume doar cu privire la apartamentul, soluția

Curții pentru garsoniera - apartamentul nr. 3 urmând a fi menținută de instanța

de rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată la data de

28 iulie 2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 7297/2/2009.

În rejudecare, la termenul din 8

februarie 2010, Curtea a pus în discuție necesitatea efectuării unei expertize

de specialitate în construcții, care a fost efectuată de expertiză de către

expert I.S.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 479/

A din 20 septembrie 2010, a admis apelul formulat de apelantul contestator S.A.L.,

decedat, și continuat de apelantele-contestatoare V.A. și O.T.I., împotriva

sentinței civile nr. 620 din 24 iunie 2004, a Tribunalului București, secția a

IV-a civilă în Dosarul nr. 4284/2003, în contradictoriu cu intimații municipiul

București, prin Primarul General și M.F.P.

A fost schimbată în tot sentința

civilă apelată și pe fond:

A fost admisă contestația și

desființată în tot Dispoziția nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al

Municipiului București.

S-a dispus emiterea unei dispoziții de

acordare de despăgubiri în echivalent de către Municipiul București prin

Primarul General, în valoare de 168.309 lei pentru garsoniera - apartament,

situată în blocul P + 5 E, sector 1, București.

S-a dispus restituirea în natură a

apartamentului compus din hol, dormitor, sufragerie, vestibul, baie, garderobă,

oficiu, bucătărie, cămară, WC serviciu, cameră servitori, terasă, terasă, boxă,

identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert S.I.,

varianta 2, situat în același imobil.

A fost admisă excepția lipsei

calității procesuale pasive a M.E.F. și s-a respins contestația față de acest

pârât pe excepție.

A fost respinsă cererea de intervenție

accesorie formulată de I.G.V., ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că, prin

notificarea nr. 1334 din 12 iulie 2001 înregistrată la Primăria Municipiului

București, trimisă în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001

prin executor judecătoresc, reclamantul S.A.L. a solicitat restituirea în

natură sau echivalent a apartamentului din București, constând dintr-un

apartament având 4 camere și dependințe și o garsonieră dublă cu dependințe.

Prin dispoziția nr. 1637 din 29

octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București notificarea

a fost respinsă, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate și

nici a calității de moștenitor.

În temeiul art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură

persoana îndreptățită a formulat contestație adresată secției civile a

tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în

baza căreia instanțele au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea

acesteia.

Cu privire la garsonieră, în ciclul

procesual anterior, s-a dispus desființarea în parte a dispoziției și acordarea

de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, soluția fiind

validată irevocabil prin hotărârea instanței de recurs.

Prin decizia de casare s-a dispus

rejudecarea cauzei numai în ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor

pentru apartamentul, stabilindu-se că instanța de apel urmează să verifice, în

raport de situația actuală a bunului, posibilitatea restituirii în natură

persoanelor îndreptățite, iar în caz contrar să stabilească o reparație prin

echivalent.

Problema litigioasă care s-a ridicat

în legătură cu acest aspect, subsecvent depunerii la dosar a contractului de

executare de lucrări autentificat de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat din

10 octombrie 1947 încheiat între inginer C.N., în calitate de constructor și B.H.S.,

a fost poziționarea în planul apartamentului care a aparținut autoarei

contestatorului, expertul propunând două variante.

Potrivit contractului de execuție

menționat: „am convenit a executa d-nei B.H.S. (...) un apartament și o

garsonieră (centru și stânga) al blocului B., purtând numerele de apartament";

„cuprinsul apartamentului și garsonierei, construite pe 218 m.p. în care se

cuprind și spațiile comune este: a) - un apartament compus din vestibul, hol,

două camere, bucătărie, baia cu instalație completă, una încăpere garderobă

situată între dormitor și baie, una cămară de alimente, oficiu, cameră de

servitor pe palier, un closet de serviciu, una boxă la subsol și două terase

din care aceea dinspre curte, prelungită deasupra locuinței intendentului, cu

părțile comune aferente."

Contractul de executare de lucrări a

avut anexat și un plan al etajului, semnat de ambele părți contractante. Pe

acest plan, este notat pe apartamentul din dreapta planului și care se compune

din hol, bucătărie, sufragerie, deci hol și două camere, ceea ce corespunde

potrivit expertizei descrierii din contractul de executare de lucrări.

În schimb, apartamentul poziționat în

stânga planului, poziție ce ar corespunde cu cea menționată în contract pentru

apartamentul, nu are notat pe plan niciun număr de apartament și se compune din

hol, 2 camere și sufragerie, deci hol și trei camere, ce diferă de descrierea

„hol, 2 (două) camere" din același contract.

Curtea a reținut, în primul rând, că

pentru identificarea apartamentului în litigiu trebuie avute în vedere

elementele de identificare din titlul de proprietate, reprezentat de contractul

de executare de lucrări și numai dacă în urma analizei acestuia ar rămâne o

serie de neclarități ar trebui luate în considerare informații provenind din

surse externe, cum sunt procesul verbal de preluare a imobilului încheiat la

data de 10 noiembrie 1947 sau schema de numerotare a apartamentului întocmită

de Primăria Municipiului București în anul 1947.

Procedând în consecință, s-a reținut

că determinarea apartamentului rezultă în mod cert din schița anexată contractului

de execuție, semnată de ambele părți, care reprezintă o reflectare fidelă a

reprezentării obiectului; convenției, în timp ce exprimarea folosită în cuprinsul

contractului (centru și stânga) nu este suficient de precisă și exactă, putând

fi interpretată în două variante, deoarece intenția părților depinde de

poziționarea în spațiu a subiectului în raport de obiect.

Mai mult decât atât, identificarea

apartamentului ca fiind cel din dreapta corespunde și descrierii sale din

contract în privința compunerii: 2 camere și dependințe și, de asemenea, în

varianta 2, sub terasa spre curte, în prezent închisă cu ferestre, se află o

zonă a parterului, cu intrare separată direct din curtea interioară, care ar

putea fi fosta locuință a intendentului, la care se face referire în contract,

în schimb, potrivit aceluiași răspuns la obiecțiuni, în varianta 1, sub terasa

spre curte se află un spațiu gol, un gang de comunicare între curte și stradă,

neexistând nicio dovadă în sensul unei eventuale demolări a părții din

construcție ce a reprezentat locuința intendentului, ulterior preluării

imobilului de către stat.

Împotriva Deciziei civile nr. 479/ A

din 20 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă au declarat recurs în termen pârâtul Municipiul București prin Primarul

General și intervenientul I.G.V. care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. au criticat-o pentru nelegalitate.

Primarul General susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, pentru că admițând apelul reclamantelor a dispus în

mod total eronat restituirea în natură a apartamentului situat în bloc P+5

etaje, București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert S.I.,

varianta 2.

Recurentul susține că instanța de apel

a reținut în considerentele hotărârii că expertul a propus două variante pentru

apartamentul și că determinarea acestuia corectă ar fi cea care rezultă din

schița anexă contractului de execuție și nu cea din cuprinsul contractului

respectiv.

Se mai arată că, probele nu au fost

corect apreciate pentru identificarea acestui apartament, instanța  rezumându-se

la un singur înscris - schița anexă contractului de execuție, fără să aibă în

vedere multitudinea de acte existente care reflectă o altă realitate în

privința identificării.

Se mai susține că, s-a dovedit cu

adresa Fondului Locativ al Municipiului București din 06 ianuarie 2010 că, după

momentul naționalizării, schema de numerotare pe etaje a apartamentelor a fost

modificată, astfel că apartamentul 4 în discuție a fost împărțit în două apartamente

din câte două camere.

În final, susține că varianta nr. 1

din raportul de expertiză este cea corectă, în care fostul apartament ce face

obiectul litigiului a fost identificat cu actualele apartamente, care au fost

înstrăinate de către fosta SC H.N. SA numiților D.M. și P.Ș., situație în care

instanța de apel trebuia să acorde măsuri reparatorii prin echivalent și pentru

acest apartament.

criticilor, invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel, pentru că a fost

pronunțată prin omologarea în parte a raportului de expertiză, în condițiile în

care nu se putea propune cu certitudine care dintre cele două variante propuse

de către expert reflectă realitatea, existând acte contradictorii și lipsind un

plan al parterului construcției inițiale în care se află apartamentul.

În continuare, recurentul intervenient

face o enumerarea tuturor actelor existente la dosar și a contradictorialității

dintre acestea, concluzionând că prin ele nu se poate identifica apartamentul

care a aparținut autoarei reclamantelor.

În final, învederează că instanța de

apel a optat pentru varianta 2 din raportul de expertiză pentru identificarea

apartamentului, fără să evidențieze elemente certe de identificare și fără să

arate criteriile care au stat la baza acestei variante.

La termenul de judecată din 20 iunie 2008

apărătorul reclamantelor a invocat excepția nulității recursului

intervenientului I.G.V. pentru nemotivare.

Art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în fapt și în drept.

În cauză, intervenientul a invocat mai

multe motive de nemulțumire cu privire la soluția pronunțată în apel, dar niciuna

dintre acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Cu toate acestea, motivele invocate vizează

netemeinicia hotărârii, motive care nu pot fi analizate în recurs, dar pentru

care instanța nu poate să constate nulitatea acestui recurs pentru nemotivare,

astfel că excepția nulității invocată de către recurente urmează să fie

respinsă.

Examinând recursurile declarate de recurentul

pârât Municipiul București prin Primarul General și intervenientul I.G.V., pe

fond, Înalta Curte le reține ca nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Cauza recursului constă în

nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii ce se atacă și ea trebuie să îmbrace

una din formele prev. de art. 304 C. proc. civ.

Așadar, simpla nemulțumire a părții de

hotărârea pronunțată, nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici

afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul, în

principiu, fiind obligat să-și sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele

prevăzute limitativ de lege.

În art. 304 C. proc. civ. sunt

prevăzute 9 motive de recurs, care privesc nelegalitatea hotărârilor pronunțate

în apel.

Este adevărat că, în cauza de față

ambii recurenți și-au întemeiat criticile în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

9, dar, din analiza cererilor adresate instanței rezultă că fiecare analizează

probele, fiind nemulțumiți de modul în care au fost interpretate, de punctul de

vedere exprimat de instanță cu privire la varianta reținută din expertiză,

toate acestea fiind aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul

controlului judiciar efectuat de către instanța de recurs.

Trebuie reținut că instanța investită

cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai

în măsura în care motivele vizează nelegalitatea hotărârii, fiind dezvoltate într-o

formă explicită.

Cum în speța de față criticile nu se

încadrează în motivul invocat prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în

celelalte motive prev. de art. 304 pct. 1 - 8 C. proc. civ., urmează ca acestea

să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

intervenientului I.G.V. pentru nemotivare, invocată de intimații reclamanți V.A.

și O.T.I.

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și de

intervenientul I.G.V. împotriva Deciziei nr. 479/ A din 20 septembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 iunie 2011.