ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5283/2011

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată sub nr. 4284 din 19 noiembrie 2003, pe rolul Tribunalului București, contestatorul S.A.L. a chemat în judecată pe pârâții municipiul București, prin Primarul General și M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se desființeze dispoziția Primarului General nr. 1637 din 29 octombrie 2003, să se emită o dispoziție de restituire în echivalent a apartamentului și a garsonierei din București, sector 1, sub formă de titlu de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare la nivelul sumei ce se va stabili prin expertiză. Prin sentința civilă nr. 620 din 24 iunie 2004 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.A.L.

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și M.F.P. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin dispoziția nr. 1637 din 29 octombrie 2003, emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a respins notificarea formulată de numitul S.A.L. privind restituirea imobilului situat în București, sector 1, cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor. Tribunalul, analizând înscrisurile care au stat la baza emiterii dispoziției contestate, a constatat că reclamantul S.A.L. nu a depus odată cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 un act de proprietate translativ sau constitutiv de drepturi pentru a-și dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului cu privire !a care solicită restituirea în natură sau prin echivalent și nici un certificat de moștenitor pentru a-și putea dovedi calitatea de moștenitor de pe urma autoarei sale S.B.

În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor a persoanei îndreptățite, deoarece art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptățite asupra imobilelor solicitate și a calității de moștenitor al fostului ori actualului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile dispozițiile generale de drept comun. Din art. 22 din Legea nr. 10/2001 rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte", respectiv cu înscrisuri, iar prin acte doveditoare ale proprietății trebuie să înțelegem orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Așadar, dovada dreptului de proprietate se face cu acte de vânzare-cumpărare, schimb, donație, contracte de rentă viageră, de întreținere, tranzacții, acte juridice de împărțeală voluntară (întrucât acestea două din urmă au caracter declarativ de drepturi trebuie să fie însoțite de actele translative de proprietate), hotărâri judecătorești de constatare a uzucapiunii, ordonanțe de adjudecare, precum și orice alte înscrisuri translative de proprietate (de exemplu hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul art. 1073 - 1077 C. civ., în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958).

Prin urmare, nu se poate reține că dovada dreptului de proprietate se poate face cu alte înscrisuri decât cele enumerate mai sus, art. 22 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 trebuie înțeles în sensul că actele enumerate la lit. a) – h) pot fi folosite doar în completarea probatoriului de mai sus, dacă acestea se întregesc cu înscrisurile originale și, nicidecum, că dovada dreptului de proprietate se poate face doar cu situații juridice, istorii de rol fiscal, mențiuni din listele anexe la actele de naționalizare, expropriere sau confiscare. În plus, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu pot modifica dispozițiile Legii nr. 10/2001, primele având forță juridică inferioară unei legi.

Cât privește dovada calității de moștenitor, aceasta se face cu certificatul de moștenitor sau de legatar ori cu hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice alte probe scrise din care să rezulte acceptarea moștenirii. Este adevărat însă că, în cazul succesibililor neacceptanți ai moștenirii până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, vocația succesorală, legală sau testamentară, se va dovedi, după caz, cu actele de stare civilă sau cu testamentul întocmit de defunct, aceștia fiind socotiți că au acceptat moștenirea prin cererea de restituire a imobilelor solicitate (deci doar în această a doua ipoteză calitatea de moștenitor se dovedește cu acte de stare civilă,testament).

În speță, contestatorul S.A.L. a formulat contestație și a solicitat emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a apartamentului și garsonierei, cu privire la care nu a depus la dosar acte de proprietate în dovedirea calității de proprietar a autoarei sale și nici certificat de moștenitor în dovedirea calității de moștenitor, în sensul celor arătat mai sus de tribunal. Împotriva acestei hotărâri judecătorești, la data de 28 iunie 2004 a declarat apel reclamantul S.A.L., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 25 august 2004 sub nr. 4149/2004 (număr în format nou 24732/2/2004). În motivele de apel depuse la termenul din 9 decembrie 2004, reclamantul a arătat că, o primă observație ce se impune a fi făcută privește aserțiunea instanței de fond privind faptul că H.G.

nr. 498/2003 nu poate modifica/nu poate dispune în alt sens decât a făcut-o Legea nr. 10/2001, în a cărei aplicare a fost emisă. Susținerea este corectă, numai că art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede numai despre faptul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse odată cu notificarea sau în termen de 18 luni. Înlăturând aplicarea prevederilor art. 22 pct. 1 lit. d) din H.G. nr. 498/2003 și înțelegând să aprecieze dovezile prezentate de reclamant în lumina dreptului comun, instanța de fond a pronunțat o soluție nelegală, prin care însuși actul normativ edictat pentru înlăturarea abuzurilor devine ineficace. Cel de-al doilea considerent determinant în soluționarea cererii cu care a fost investită instanța constă în neprezentarea unui certificat de moștenitor pentru a dovedi calitatea de succesor a mamei sale S.B.

Invocând prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001, apelantul - reclamant a criticat sentința atacată, arătând că aceasta este nelegală. Textul invocat consideră că formularea notificării și însoțirea cererii cuprinse în aceste acte de stare civilă care atestă filiația sunt demersurile și dovezile care conferă calitatea necesară de persoană îndreptățită pentru a solicita restituirea/în natură sau echivalent, a imobilelor de care autoarea sa a fost în mod abuziv deposedată, nefiind necesară prezentarea unui certificat de moștenitor. Având la dosar certificatele de deces ale părinților săi și certificatul său de naștere, instanța de fond trebuia să facă aplicarea corectă a legii speciale și să constate că a acceptat în termen legal moștenirea rămasă de pe urma mamei sale și că a făcut dovada filiației, astfel încât este îndreptățit să solicite retrocedarea imobilului ce i-a aparținut.

La data de 2 ianuarie 2005 a decedat apelantul reclamant S.A.L., fiind introdus în cauză la termenul din 27 aprilie 2006 în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ. D.M. Prin Decizia civilă nr. 441/ A din 29 iunie 2006, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată și pe fond a admis contestația, a desființat dispoziția nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului București și a dispus emiterea unei dispoziții de restituire în echivalent a garsonierei din București, sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare în sumă de 2.317.099.600 lei, conform expertizei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001, contestatorul apelant a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 22 din lege, situație față de care și în raport cu faptul că în speță nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului a admis în parte contestația. Împotriva acestei decizii, la data de 01 august 2006 au formulat recurs pârâta Primăria Municipiului București, iar la 04 august 2006, D.M., moștenitorul apelantului contestator S.A.L., care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 05 septembrie 2006. Prin Decizia civilă nr. 436 din 22 ianuarie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea rejudecarea apelului.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Or, instanța de apel, schimbând în tot sentința tribunalului, nu și-a motivat soluția, limitându-se la a stabili că a fost făcută dovada îndeplinirii condițiilor - prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, fără a face nicio referire la înscrisurile doveditoare și a constatat că nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilului, omițând a se pronunța cu privire la compunerea acestuia și a motivului pentru care este imposibilă această restituire. Nemotivarea deciziei atacate atrage casarea acesteia și pentru faptul că nu permite exercitarea controlului judiciar.

Cauza a fost reînregistrată la data de 07 martie 2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 1737/2/2007. La data de 18 decembrie 2007 a decedat și D.M., fiind introduse în cauză la termenul din 17 martie 2008 moștenitoarele acestuia, O.T.I.. și V.A. Prin Decizia civilă nr. 187/ A din 17 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantele - contestatoare O.T.I. și V.A.

- ca moștenitoare de pe urma defunctului D.M., a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a admis contestația; a desființat în parte dispoziția nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului București și a dispus emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri în echivalent de către Municipiul București prin Primarul General, în valoare de 168.309 lei pentru garsoniera - sector 1 București, a menținut celelalte dispoziții ale Deciziei nr. 1637/2003 sus menționate, privind respingerea notificării privind apartamentul cu 4 camere - situat în același imobil; a admis excepția privind lipsa calității procesuale pasive a M.E.F.; a respins contestația față de acest pârât, pe excepție și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în prezenta cauză nu au fost depuse dovezi din care să rezulte titlul de proprietate al autoarei apelantelor cu privire la imobilele obiect al cererii. Din dosarul de fond rezultă că imobilul din București, se compune din două corpuri de clădire, corpul A având 8 etaje și 21 de apartamente și corpul B având 9 etaje și 23 apartament. Experții au constatat că este un bloc cu 5 etaje. Administrația Fondului Imobiliar a precizat că garsoniera a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951. Fată de această probă, Curtea a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 221 din Legea nr. 10/2001 cu privire la garsonieră, întinderea dreptului de proprietate fiind prezumată de Curte a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Cu privire la apartamentul cu patru camere solicitat prin contestația introdusă la instanță și prin notificare, Curtea a constatat că în prezenta cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte existența acestui imobil, respectiv nu au fost depuse titluri de proprietate în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001. Nici experții desemnați de instanță nu au produs dovezi privitoare la acest imobil, astfel că dispozițiile Deciziei nr. 1637/2003 emise de Primarul General al Municipiului București au fost menținute cu privire la respingerea notificării privitor la apartamentul cu patru camere situat în același imobil.

Curtea a admis excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și a respins contestația față de acest pârât, reținând că raportul juridic având ca obiect restituirea garsonierei și apartamentului din sectorul 1 București s-a născut între contestator și Primarul General al Municipiului București prin notificarea făcută de petent în baza Legii nr. 10/2001 și prin soluționarea acesteia de către Primăria Municipiului București. Împotriva acestei decizii, la data de 09 mai 2008 au declarat recurs recurentele contestatoare, iar la data de 13 mai 2008, pârâtul Municipiul București prin Primar General, care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Decizia civila nr. 1831 din 20 februarie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General; a admis recursul formulat de recurentele - contestatoare; a casat decizia recurată și a trimis spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în ceea ce privește recursul declarat de pârât, că acesta este nefondat, instanța de apel procedând la o corectă aplicare a legii, ca urmare a stabilirii cuantumului despăgubirilor datorate reclamantelor, pentru garsoniera, imposibil de restituit în natură.

Astfel, prin art. 16 alin. (1) din Cap. V, Titlul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 24712005. În cuprinsul alin. (2) din același articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispozițiilor, ori,

după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate și care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor (conform alin. (2)). Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate ale art. 16, prin „notificări soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005" nu pot fi înțelese decât cele pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.

Ca atare, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul legalității și temeiniciei. În măsura în care contestațiile formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menționat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor pronunța și asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor. În același sens, prin Decizia nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, și obligatorie potrivit art. 329 C. proc.

civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005. Aceasta este și ipoteza aplicabilă în speță, dispoziția nr. 1637 a Primarului General al Municipiului București, atacată în prezentul dosar, prin care s-a respins notificarea formulată de reclamantul S.A.L., fiind emisă la 29 octombrie 2003, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Ca atare, în baza plenitudinii de competență, instanța de judecată trebuie să soluționeze contestația nu numai în ceea ce privește dreptul pretins de reclamant la măsurile reparatorii prevăzute de Legii nr. 10/2001, dar și în legătură cu natura și întinderea acestui drept, instanța de apel procedând, sub acest aspect, în mod corect, în limitele învestirii sale. Analizând criticile recurentelor reclamante, din perspectiva aceluiași text de lege, Înalta Curte a constatat că recursul formulat de acestea este fondat. Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor legale în materie, în ceea ce privește valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar și, ca urmare, la o incompletă stabilire a situație de fapt asupra apartamentului.

Curtea de Apel a reținut, în esență, că nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru apartament, în sensul că nu au fost depuse titluri de proprietate conform art. 22 și nici experții nu au produs dovezi cu privire la acest bun. Potrivit art. 23.1 lit. d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, pe lângă alte înscrisuri, se recunoaște istoricului de rol fiscal valoare probatorie în ceea ce privește calitatea de proprietar pentru persoana menționată în documentul respectiv, actele de proprietate propriu-zise nefiind considerate dovada exclusivă a dreptului în discuție. Despre apartamentul se face referire în adresa din 14 noiembrie 2001, emisă de C.G.M.B.

- A.F.I., în care se arată că este ocupat de A.R., în adresa din 24 iunie 2004, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 1 București, unde se menționează că, în perioada 1952 - 1953, pentru apartamente - B, figura S.., dar și în raportul de expertiză întocmit de expert P.V.M., care constată că există acest apartament, alăturat apartamentului nr. 3, consemnând însă că nu i s-a permis accesul în locuință. Neavând în vedere aceste mențiuni, Curtea de Apel a procedat la o insuficientă stabilire a situației de fapt în legătură cu apartamentul solicitat, refuzând, în mod greșit, să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru acest bun.

Faptul că descrierea apartamentului realizată, prin notificare, de către reclamantul inițial, nu corespunde cu situația actuală a compunerii imobilului poate fi cauzată atât de percepția eronată a acestuia asupra aspectului respectiv, generată de vârsta mică la care reclamantul a părăsit țara, așa cum se susține în cererea de recurs, dar și de posibile modificări ale compartimentării spațiului, intervenite de la momentul preluării și până în prezent. Eventualele modificări nu schimbă însă identitatea imobilului pretins prin notificare cu cel deținut de autorii reclamantelor, menționarea B.S. în documentul privind istoricul de rol fiscal creând prezumția de proprietate în persoana sa.

S-a dispus ca instanța de apel să se pronunțe cu privire la măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor și pentru apartamentul, urmând a verifica, în raport de situația juridică actuală a bunului, posibilitatea restituirii în natură persoanelor îndreptățite, iar în caz contrar, să stabilească o reparație prin echivalent. Ca urmare a respingerii recursului declarat de pârât împotriva aceleiași decizii, rejudecarea apelului se va face strict în limitele casării, și anume doar cu privire la apartamentul, soluția Curții pentru garsoniera - apartamentul nr. 3 urmând a fi menținută de instanța de rejudecare. Cauza a fost reînregistrată la data de 28 iulie 2009, pe rolul Curții de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 7297/2/2009.

În rejudecare, la termenul din 8 februarie 2010, Curtea a pus în discuție necesitatea efectuării unei expertize de specialitate în construcții, care a fost efectuată de expertiză de către expert I.S. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 479/ A din 20 septembrie 2010, a admis apelul formulat de apelantul contestator S.A.L., decedat, și continuat de apelantele-contestatoare V.A. și O.T.I., împotriva sentinței civile nr. 620 din 24 iunie 2004, a Tribunalului București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. 4284/2003, în contradictoriu cu intimații municipiul București, prin Primarul General și M.F.P. A fost schimbată în tot sentința civilă apelată și pe fond: A fost admisă contestația și desființată în tot Dispoziția nr. 1637/2003 emisă de Primarul General al Municipiului București.

S-a dispus emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri în echivalent de către Municipiul București prin Primarul General, în valoare de 168.309 lei pentru garsoniera - apartament, situată în blocul P + 5 E, sector 1, București. S-a dispus restituirea în natură a apartamentului compus din hol, dormitor, sufragerie, vestibul, baie, garderobă, oficiu, bucătărie, cămară, WC serviciu, cameră servitori, terasă, terasă, boxă, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert S.I., varianta 2, situat în același imobil. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a M.E.F. și s-a respins contestația față de acest pârât pe excepție. A fost respinsă cererea de intervenție accesorie formulată de I.G.V., ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că, prin notificarea nr. 1334 din 12 iulie 2001 înregistrată la Primăria Municipiului București, trimisă în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 prin executor judecătoresc, reclamantul S.A.L. a solicitat restituirea în natură sau echivalent a apartamentului din București, constând dintr-un apartament având 4 camere și dependințe și o garsonieră dublă cu dependințe. Prin dispoziția nr. 1637 din 29 octombrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București notificarea a fost respinsă, cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.

În temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, împotriva deciziei de respingere a cererii de restituire în natură persoana îndreptățită a formulat contestație adresată secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, în baza căreia instanțele au fost învestite să verifice temeinicia și legalitatea acesteia. Cu privire la garsonieră, în ciclul procesual anterior, s-a dispus desființarea în parte a dispoziției și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, soluția fiind validată irevocabil prin hotărârea instanței de recurs. Prin decizia de casare s-a dispus rejudecarea cauzei numai în ceea ce privește măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor pentru apartamentul, stabilindu-se că instanța de apel urmează să verifice, în raport de situația actuală a bunului, posibilitatea restituirii în natură persoanelor îndreptățite, iar în caz contrar să stabilească o reparație prin echivalent.

Problema litigioasă care s-a ridicat în legătură cu acest aspect, subsecvent depunerii la dosar a contractului de executare de lucrări autentificat de fostul Tribunal Ilfov - Secția Notariat din 10 octombrie 1947 încheiat între inginer C.N., în calitate de constructor și B.H.S., a fost poziționarea în planul apartamentului care a aparținut autoarei contestatorului, expertul propunând două variante. Potrivit contractului de execuție menționat: „am convenit a executa d-nei B.H.S. (...) un apartament și o garsonieră (centru și stânga) al blocului B., purtând numerele de apartament"; „cuprinsul apartamentului și garsonierei, construite pe 218 m.p.

în care se cuprind și spațiile comune este: a) - un apartament compus din vestibul, hol, două camere, bucătărie, baia cu instalație completă, una încăpere garderobă situată între dormitor și baie, una cămară de alimente, oficiu, cameră de servitor pe palier, un closet de serviciu, una boxă la subsol și două terase din care aceea dinspre curte, prelungită deasupra locuinței intendentului, cu părțile comune aferente." Contractul de executare de lucrări a avut anexat și un plan al etajului, semnat de ambele părți contractante. Pe acest plan, este notat pe apartamentul din dreapta planului și care se compune din hol, bucătărie, sufragerie, deci hol și două camere, ceea ce corespunde potrivit expertizei descrierii din contractul de executare de lucrări.

În schimb, apartamentul poziționat în stânga planului, poziție ce ar corespunde cu cea menționată în contract pentru apartamentul, nu are notat pe plan niciun număr de apartament și se compune din hol, 2 camere și sufragerie, deci hol și trei camere, ce diferă de descrierea „hol, 2 (două) camere" din același contract.

Curtea a reținut, în primul rând, că pentru identificarea apartamentului în litigiu trebuie avute în vedere elementele de identificare din titlul de proprietate, reprezentat de contractul de executare de lucrări și numai dacă în urma analizei acestuia ar rămâne o serie de neclarități ar trebui luate în considerare informații provenind din surse externe, cum sunt procesul verbal de preluare a imobilului încheiat la data de 10 noiembrie 1947 sau schema de numerotare a apartamentului întocmită de Primăria Municipiului București în anul 1947. Procedând în consecință, s-a reținut că determinarea apartamentului rezultă în mod cert din schița anexată contractului de execuție, semnată de ambele părți, care reprezintă o reflectare fidelă a reprezentării obiectului; convenției, în timp ce exprimarea folosită în cuprinsul contractului (centru și stânga) nu este suficient de precisă și exactă, putând fi interpretată în două variante, deoarece intenția părților depinde de poziționarea în spațiu a subiectului în raport de obiect.

Mai mult decât atât, identificarea apartamentului ca fiind cel din dreapta corespunde și descrierii sale din contract în privința compunerii: 2 camere și dependințe și, de asemenea, în varianta 2, sub terasa spre curte, în prezent închisă cu ferestre, se află o zonă a parterului, cu intrare separată direct din curtea interioară, care ar putea fi fosta locuință a intendentului, la care se face referire în contract, în schimb, potrivit aceluiași răspuns la obiecțiuni, în varianta 1, sub terasa spre curte se află un spațiu gol, un gang de comunicare între curte și stradă, neexistând nicio dovadă în sensul unei eventuale demolări a părții din construcție ce a reprezentat locuința intendentului, ulterior preluării imobilului de către stat.

Împotriva Deciziei civile nr. 479/ A din 20 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă au declarat recurs în termen pârâtul Municipiul București prin Primarul General și intervenientul I.G.V. care, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au criticat-o pentru nelegalitate. 1. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, pentru că admițând apelul reclamantelor a dispus în mod total eronat restituirea în natură a apartamentului situat în bloc P+5 etaje, București, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert S.I., varianta 2. Recurentul susține că instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că expertul a propus două variante pentru apartamentul și că determinarea acestuia corectă ar fi cea care rezultă din schița anexă contractului de execuție și nu cea din cuprinsul contractului respectiv.

Se mai arată că, probele nu au fost corect apreciate pentru identificarea acestui apartament, instanța rezumându-se la un singur înscris - schița anexă contractului de execuție, fără să aibă în vedere multitudinea de acte existente care reflectă o altă realitate în privința identificării. Se mai susține că, s-a dovedit cu adresa Fondului Locativ al Municipiului București din 06 ianuarie 2010 că, după momentul naționalizării, schema de numerotare pe etaje a apartamentelor a fost modificată, astfel că apartamentul 4 în discuție a fost împărțit în două apartamente din câte două camere. În final, susține că varianta nr. 1 din raportul de expertiză este cea corectă, în care fostul apartament ce face obiectul litigiului a fost identificat cu actualele apartamente, care au fost înstrăinate de către fosta SC H.N.

SA numiților D.M. și P.Ș., situație în care instanța de apel trebuia să acorde măsuri reparatorii prin echivalent și pentru acest apartament. 2. Recurentul I.G.V., în dezvoltarea criticilor, invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel, pentru că a fost pronunțată prin omologarea în parte a raportului de expertiză, în condițiile în care nu se putea propune cu certitudine care dintre cele două variante propuse de către expert reflectă realitatea, existând acte contradictorii și lipsind un plan al parterului construcției inițiale în care se află apartamentul. În continuare, recurentul intervenient face o enumerarea tuturor actelor existente la dosar și a contradictorialității dintre acestea, concluzionând că prin ele nu se poate identifica apartamentul care a aparținut autoarei reclamantelor.

În final, învederează că instanța de apel a optat pentru varianta 2 din raportul de expertiză pentru identificarea apartamentului, fără să evidențieze elemente certe de identificare și fără să arate criteriile care au stat la baza acestei variante. La termenul de judecată din 20 iunie 2008 apărătorul reclamantelor a invocat excepția nulității recursului intervenientului I.G.V. pentru nemotivare. Art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în fapt și în drept. În cauză, intervenientul a invocat mai multe motive de nemulțumire cu privire la soluția pronunțată în apel, dar niciuna dintre acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Cu toate acestea, motivele invocate vizează netemeinicia hotărârii, motive care nu pot fi analizate în recurs, dar pentru care instanța nu poate să constate nulitatea acestui recurs pentru nemotivare, astfel că excepția nulității invocată de către recurente urmează să fie respinsă. Examinând recursurile declarate de recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General și intervenientul I.G.V., pe fond, Înalta Curte le reține ca nefondate, pentru considerentele ce urmează. Cauza recursului constă în nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii ce se atacă și ea trebuie să îmbrace una din formele prev. de art. 304 C. proc. civ. Așadar, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată, nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea atacată este nelegală, recurentul, în principiu, fiind obligat să-și sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute limitativ de lege.

În art. 304 C. proc. civ. sunt prevăzute 9 motive de recurs, care privesc nelegalitatea hotărârilor pronunțate în apel. Este adevărat că, în cauza de față ambii recurenți și-au întemeiat criticile în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9, dar, din analiza cererilor adresate instanței rezultă că fiecare analizează probele, fiind nemulțumiți de modul în care au fost interpretate, de punctul de vedere exprimat de instanță cu privire la varianta reținută din expertiză, toate acestea fiind aspecte de netemeinicie, care nu pot face obiectul controlului judiciar efectuat de către instanța de recurs. Trebuie reținut că instanța investită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele vizează nelegalitatea hotărârii, fiind dezvoltate într-o formă explicită.

Cum în speța de față criticile nu se încadrează în motivul invocat prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici în celelalte motive prev. de art. 304 pct. 1 - 8 C. proc. civ., urmează ca acestea să fie respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului intervenientului I.G.V. pentru nemotivare, invocată de intimații reclamanți V.A. și O.T.I. Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și de intervenientul I.G.V. împotriva Deciziei nr. 479/ A din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2011.