ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 266/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Brașov, având pe rol soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și de inculpatul M.C.I. împotriva sentinței penale nr. 523/ S din 6 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 699/2005, la termenul din 4 ianuarie 2006, din oficiu, a pus în discuția părților starea de arest a inculpatului. Prin încheierea din aceeași dată Curtea de Apel Brașov a menținut starea de arest preventiv a inculpatului în temeiul art. 160 b C. proc. pen. A constatat că măsura arestării preventive s-a luat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale raportate la starea de fapt cu care a fost sesizată instanța, constatându-se legalitatea ei.

A apreciat că Tribunalul Brașov, ca organ judiciar competent, a luat măsura arestării preventive, întrucât existau motive verosimile de a bănui că inculpatul a săvârșit infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., condamnându-l la 4 ani închisoare, urmare a schimbării încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare al instanței din infracțiunea de tâlhărie. De asemenea, instanța de apel a apreciat că în prezent subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., întemeiat pe starea de fapt care rezultă din probele administrate până la acel moment. Împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în termen legal a declarat recurs, inculpatul M.C.I.

care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și punerea sa de îndată în libertate. Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385 6 și art. 385 7 alin. (1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, întocmit la data de 24 martie 2005, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului M.C.I., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c), alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că la data de 23 februarie 2005, în jurul orei 21,00, în timp ce se afla pe str. Lungă din comuna Crizbov, a proferat amenințări la adresa părții vătămate G.G., folosindu-se și de un cuțit, determinând-o astfel pe aceasta să-i dea suma de 250.000 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Brașov sub nr. 699/2005. La termenul din 6 octombrie 2005, instanța de fond, prin sentința penală nr. 523/ S a dispus în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată prin actul de sesizare al instanței faptei comise de inculpatul M.C.I. din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c), alin. (2 1 ) lit. b) C. pen., în infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., și în baza acestui text de lege l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 4 ani închisoare. Fiind nemulțumit de soluția pronunțată, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. 1254/P/Ap/2005.

La termenul din 4 ianuarie 2006, instanța de control judiciar, verificând, din oficiu, legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.C.I. Cu privire la această dispoziție a instanței, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 5 din C.E.A.D.O.L.F. și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de libertate. În aceleași texte însă, sunt înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus menționată. Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit. c) din C.E.D.O.

ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. În raport de reglementările internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că dispunerea măsurii arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) al aceluiași articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din încheierea atacată, instanța de fond a procedat la efectuarea verificărilor dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de libertate a inculpatului. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că fapte de natura celei săvârșită de inculpat (amenințările proferate la adresa părții vătămate și împrejurarea că, pentru a-i induce temere părții vătămate, inculpatul s-a folosit de un cuțit) dacă nu ar fi urmate de o ripostă fermă din partea societății, ar întreține și încuraja climatul infracțional, ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii și ar induce un sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Toate aceste aspecte coroborate și cu circumstanțele personale ale inculpatului care, deși tânăr (28 ani) este neșcolarizat, nu și-a satisfăcut stagiul militar, nu are nici o ocupație și a avut o poziție nesinceră pe parcursul procesului penal, justifică pe deplin dispoziția instanței de fond, în sensul menținerii arestării preventive, astfel că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.I. împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. 1254/P/1Ap/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.I. împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. 1254/P/Ap/2005. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 120 RON (1.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 ianuarie 2006.