ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 266/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Brașov, având pe rol

soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov și

de inculpatul M.C.I. împotriva sentinței penale nr. 523/ S din 6 octombrie 2005

pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr. 699/2005, la termenul din 4

ianuarie 2006, din oficiu, a pus în discuția părților starea de arest a

inculpatului.

Prin încheierea din aceeași dată

Curtea de Apel Brașov a menținut starea de arest preventiv a inculpatului în

temeiul art. 160

b

C. proc. pen. A constatat că măsura arestării

preventive s-a luat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale raportate la

starea de fapt cu care a fost sesizată instanța, constatându-se legalitatea ei.

A apreciat că Tribunalul Brașov, ca organ judiciar competent, a luat măsura

arestării preventive, întrucât existau motive verosimile de a bănui că

inculpatul a săvârșit infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C.

pen., condamnându-l la 4 ani închisoare, urmare a schimbării încadrării

juridice dată faptei prin actul de sesizare al instanței din infracțiunea de

tâlhărie. De asemenea, instanța de apel a apreciat că în prezent subzistă cazul

prevăzut de art. 148 lit. h) C. proc. pen., întemeiat pe starea de fapt care

rezultă din probele administrate până la acel moment.

Împotriva încheierii din 4 ianuarie

2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în termen legal a declarat recurs,

inculpatul M.C.I. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat

admiterea acestuia, casarea încheierii atacate și punerea sa de îndată în

libertate.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin.

(1) C. proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul Brașov, întocmit la data de 24 martie 2005, s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului M.C.I., pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c), alin. (2

1

) lit.

b) C. pen., reținându-se în sarcina acestuia că la data de 23 februarie 2005,

în jurul orei 21,00, în timp ce se afla pe str. Lungă din comuna Crizbov, a

proferat amenințări la adresa părții vătămate G.G., folosindu-se și de un

cuțit, determinând-o astfel pe aceasta să-i dea suma de 250.000 lei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalul Brașov sub nr. 699/2005.

La termenul din 6 octombrie 2005,

instanța de fond, prin sentința penală nr. 523/ S a dispus în baza art. 334 C.

proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată prin actul de sesizare al

instanței faptei comise de inculpatul M.C.I. din infracțiunea de tâlhărie

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c), alin. (2

1

) lit. b) C.

pen., în infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen., și în

baza acestui text de lege l-a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 4

ani închisoare.

Fiind nemulțumit de soluția

pronunțată, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul

Curții de Apel Brașov sub nr. 1254/P/Ap/2005.

La termenul din 4 ianuarie 2006,

instanța de control judiciar, verificând, din oficiu, legalitatea și temeinicia

arestării preventive, a menținut starea de arest a inculpatului, pronunțând

încheierea atacată cu recurs în prezenta cauză de către inculpatul M.C.I.

Cu privire la această dispoziție a

instanței, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 5 din C.E.A.D.O.L.F.

și art. 23 alin. (1) din Constituția României, nimeni nu poate fi privat de

libertate.

În aceleași texte însă, sunt

înscrise totodată și excepții de la regula generală mai sus menționată.

Astfel, în art. 5 paragraful 1 lit.

c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994 se prevede că „se exceptează

de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate și cel care a fost arestat

sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente

sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune ori

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În raport de reglementările

internaționale menționate, cu referire expresă la excepția reprezentată de

arestarea preventivă s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuia

să se realizeze numai în formele legale și după procedura prevăzută în

legislația fiecărui stat, conform convenției, respectiv cu respectarea

procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare și la

dispozițiile constituționale.

Rezultă așadar că dispunerea măsurii

arestării preventive și menținerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea

dispozițiilor generale înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate

dovedirii interesului superior pe care îl deservesc.

Potrivit art. 160

b

alin.

(1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control

judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași

articol, „când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care

justifică privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea

arestării preventive”.

În cauză, așa cum rezultă din

încheierea atacată, instanța de fond a procedat la efectuarea verificărilor

dispuse de legea procesual penală și a constatat că temeiurile de fapt și de

drept [(art. 148 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.)] care au stat la baza luării

măsurii arestării preventive subzistă, impunând în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Pe de altă parte, Înalta Curte

apreciază că fapte de natura celei săvârșită de inculpat (amenințările

proferate la adresa părții vătămate și împrejurarea că, pentru a-i induce

temere părții vătămate, inculpatul s-a folosit de un cuțit) dacă nu ar fi

urmate de o ripostă fermă din partea societății, ar întreține și încuraja

climatul infracțional, ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în

sfidarea legii și ar induce un sentiment de insecuritate și neîncredere în buna

desfășurare a justiției.

Toate aceste aspecte coroborate și

cu circumstanțele personale ale inculpatului care, deși tânăr (28 ani) este

neșcolarizat, nu și-a satisfăcut stagiul militar, nu are nici o ocupație și a

avut o poziție nesinceră pe parcursul procesului penal, justifică pe deplin

dispoziția instanței de fond, în sensul menținerii arestării preventive, astfel

că Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1)

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.C.I. împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunțată de Curtea

de Apel Brașov în dosarul nr. 1254/P/1Ap/2005.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul M.C.I. împotriva încheierii din 4 ianuarie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel Brașov în dosarul nr. 1254/P/Ap/2005.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 120 RON (1.200.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către stat

din care, suma de 40 RON (400.000 lei), reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 ianuarie 2006.