ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3142/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin procesul-verbal de

constatare nr. 337 din 24 decembrie 2003 și raportul de control intermediar nr.

336 din 24 decembrie 2003, Direcția de Control Financiar Ulterior a Camerei de

Conturi București a constatat la T.M., unele abateri financiar-contabile,

astfel că în urma acestor constatări, Directorul Direcției de Control Financiar

Ulterior a Camerei de Conturi București a emis decizia nr. 6/2004, prin care a

dispus ordonatorului de credite al teatrului T.M., să ia o serie de măsuri.

La data de 16 august 2004,

doi controlori financiari din cadrul aceleiași direcții de control au procedat

la verificarea modului de îndeplinire a celor dispuse prin deciziile nr. 6 din

20 ianuarie 2004 și nr. 7 din 23 ianuarie 2004, ocazie cu care au constatat că

unele din aceste măsuri nu au fost realizate.

Prin decizia nr. 1416 din 15

decembrie 2004, Curtea de Conturi a României, în compunerea prevăzută de art.

56 din Legea nr. 94/1992, republicată, modificată și completată, a dispus să-i

aplice directorului C.I., amendă civilă egală cu salariul pe care acesta îl

încasează de la instituție, pe 2 luni. De asemenea, a dispus și anularea

procesului-verbal de constatare a abaterilor prevăzute de art. 127 lit. b) din

Legea nr. 94/1992, republicată, modificată și completată prin Legea nr.

77/2002, în ce privește pe contabilul-șef A.T.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța a reținut că directorul C.I. se face vinovat de neaducerea la

îndeplinire în totalitate, a măsurii nr. 2, dispusă prin decizia nr. 7/2004,

săvârșind abaterea civilă prevăzută de art. 127 lit. b) din Legea nr. 94/1992.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs, C.I., susținând, în esență, că instanța de fond nu a ținut

cont de toate actele depuse la dosar.

Astfel, instanța reține că

C.I. se face vinovat de neaducerea la îndeplinire în totalitate a măsurii nr. 2

din decizia nr. 7/2004, deși această măsură, așa cum rezultă din actele de la

dosar, a fost îndeplinită în totalitate.

A mai susținut și faptul că

pentru stabilirea consumului real de piele pentru fiecare obiect vestimentar,

trebuia constituită o comisie, însă întârzierea cu care s-a constituit aceasta,

s-a datorat faptului că nu există experți atestați de un organ abilitat al

statului care să facă astfel de expertize tehnice în croitorie.

Înainte, însă, de a trece la

analiza motivelor de recurs, urmează a se constata că soluționarea litigiului

de față este de competența Curții de Apel București, căreia urmează a i se

trimite dosarul, spre soluționare.

Într-adevăr, potrivit art. 2

alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 117/2003, privind preluarea activității

jurisdicționale, de către instanțele judecătorești, precum și dispozițiilor

art. 299 alin. (3) C. proc. civ., introdus prin art. 1 pct. 5 din Legea nr.

195/2004, de aprobare a O.U.G. nr. 58/2003, în conformitate cu care judecarea

recursului este de competența instanței imediat superioare celei care a

pronunțat hotărârea.

Constatând că în cauză

competența de soluționare a pricinii revine Curții de Apel București, secția de

contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Trimite recursul declarat de

C.I. împotriva deciziei nr. 1416 din 15 decembrie 2004, a Curții de Conturi a

României, în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992, la Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 mai 2005.