ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 985/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1242 din 10 octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei comisă de inculpatul Ș.M. din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. d), e) și g) și alin. (2) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul Ș.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, în condițiile art. 71 și art. 64 C. pen. A fost respinsă acțiunea civilă exercitată de partea civilă D.M., ca neîntemeiată. În baza art. 116 C. pen., s-a aplicat inculpatului măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în București pe o durată de 3 ani.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt: În noaptea de 5 aprilie 2005, partea vătămată D.M. se întorcea la domiciliu venind dinspre Piața Universității. Partea vătămată s-a oprit la o terasă din stația RATB aflată la intersecția Mihai Bravu și B-dul Ferdinand și când a plecat, a fost urmărită de inculpatul Ș.M., acesta lovind-o cu pumnul în cap. Partea vătămată a căzut, lovindu-se în zona feței, moment în care, inculpatul a controlat-o în buzunare, luându-i un telefon mobil marca ZAPP 110, un telefon mobil marca SIEMENS A. 50, un portofel cu mai multe acte personale, printre care și o legitimație de serviciu și un pachet de țigări. Inculpatul a chemat pe martorul P.F., în vârstă de 14 ani, care se afla în zonă și i-a propus acestuia să meargă cu el în Piața Obor pentru a vinde telefoanele.

La mică distanță, inculpatul a observat un echipaj de poliție, motiv pentru care i-a introdus în buzunar martorului P.F. telefonul mobil ZAPP și pachetul de țigări. Lucrătorii de poliție i-au oprit pe cei doi și întrucât aceștia aveau un comportament suspect, au trecut la legitimarea și percheziționarea lor. Analizând actele dosarului și având în vedere declarațiile părții vătămate, potrivit căreia violențele au fost exercitate de o altă persoană, iar inculpatul doar l-a deposedat de bunuri, instanța de fond a constatat că există dubii cu privire la exercitarea violențelor de către inculpat, dar este fără echivoc dovedită vinovăția inculpatului în sustragerea bunurilor aflate în posesia părții vătămate care se afla în imposibilitate de a se apăra.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul care a susținut că din probe nu rezultă vinovăția sa. Prin decizia penală nr. 913 din 25 noiembrie 2005, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de inculpat, a desființat, în parte, sentința apelată și rejudecând cauza a interzis inculpatului, în baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., ca pedeapsă accesorie și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii. În motivarea soluției a reținut că probele administrate nu au susținut apărarea inculpatului, dar infracțiunea pentru care corect a fost condamnat, este absolut independentă de aspecte legate de autoritatea părintească, astfel încât, retragerea drepturilor părintești și a celui subsecvent de a fi tutore sau curator, încalcă dreptul la respectarea vieții de familie.

În termen legal, împotriva acestor hotărâri a declarat recurs inculpatul. Prin motivele de recurs, inculpatul a susținut că soluția de condamnare este consecința unei grave erori de fapt, invocând în acest sens, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.; în subsidiar, recurentul inculpat a criticat pedeapsa aplicată, solicitând reducerea cuantumului și suspendarea condiționată a executării pedepsei, potrivit art. 81; acest motiv de recurs a fost în drept întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Verificând criticile formulate de recurent, în raport de cazurile de casare amintite, se constată că instanțele au făcut o corectă aplicare a legii și în consecință, recursul este nefondat.

Deși recurentul inculpat invocă o gravă eroare de fapt în pronunțarea soluției de condamnare, acesta ignoră propriile declarații date atât în faza urmăririi penale, cât și în fața instanței de judecată prin care descrie împrejurările în care a deposedat pe partea vătămată de telefoane și portofel, bunurile respective fiind găsite la scurt timp asupra sa de lucrătorii de poliție. De altfel, aceste declarații se coroborează cu susținerile părții vătămate care a afirmat că, deși nu a fost lovit de inculpat a putut observa că acesta a fost persoana care, ulterior lovirii, l-a buzunărit. Aceste declarații se coroborează la rândul lor, cu procesele-verbale întocmite de lucrătorii de poliție și cu planșele fotografice, declarațiile martorilor audiați.

Întreg materialul probator administrat stabilește, fără echivoc, că autor al furtului petrecut, în seara de 5 aprilie 2005, în dauna părții vătămate D.M., este inculpatul, sub acest aspect soluția de condamnare fiind legală și temeinică. Tot astfel, este și pedeapsa aplicată inculpatului. În considerarea dispozițiilor art. 72 C. pen., atât cuantumul cât și modalitatea de executare a pedepsei au fost just apreciate, reflectând atât pericolul social al faptei cât și al făptuitorului. Recurentul inculpat a comis o infracțiune de furt calificat pentru care a fost condamnat la o pedeapsă aproape de limita minimă legală de 3 ani, deși a avut o conduită oscilantă și nesinceră pe parcursul procesului penal, iar în antecedentele sale figurează condamnări pentru infracțiuni de furt calificat, ultima condamnare fiind chiar de 3 ani.

Deși recurentul inculpat a beneficiat de clemența legiuitorului a persistat în timp, în comiterea unor infracțiuni de aceeași natură. Desigur, în acest context, pentru realizarea cerințelor înscrise în art. 52 C. pen., se impune ca inculpatul să execute pedeapsa aplicată în regim de detenție. Acestea sunt considerentele pentru care în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat. În baza art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa principală aplicată, durata reținerii și arestării preventive. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat și la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.M. împotriva deciziei penale nr. 913 din 25 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 6 aprilie 2005 la 15 februarie 2006. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 lei, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 februarie 2006.