ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 985/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1242 din 10

octombrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, s-a dispus, în baza art. 334

C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei comisă de inculpatul Ș.M.

din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și c) C. pen., în

infracțiunea prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. d), e)

și g) și alin. (2) lit. b) C. pen., text de lege în baza căruia inculpatul Ș.M.

a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, în condițiile art. 71

și art. 64 C. pen.

A fost respinsă acțiunea civilă

exercitată de partea civilă D.M., ca neîntemeiată.

În baza art. 116 C. pen., s-a aplicat

inculpatului măsura de siguranță a interzicerii de a se afla în București pe o

durată de 3 ani.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

În noaptea de 5 aprilie 2005, partea

vătămată D.M. se întorcea la domiciliu venind dinspre Piața Universității. Partea

vătămată s-a oprit la o terasă din stația RATB aflată la intersecția Mihai

Bravu și B-dul Ferdinand și când a plecat, a fost urmărită de inculpatul Ș.M.,

acesta lovind-o cu pumnul în cap. Partea vătămată a căzut, lovindu-se în zona

feței, moment în care, inculpatul a controlat-o în buzunare, luându-i un

telefon mobil marca ZAPP 110, un telefon mobil marca SIEMENS A. 50, un portofel

cu mai multe acte personale, printre care și o legitimație de serviciu și un

pachet de țigări.

Inculpatul a chemat pe martorul P.F.,

în vârstă de 14 ani, care se afla în zonă și i-a propus acestuia să meargă cu

el în Piața Obor pentru a vinde telefoanele.

La mică distanță, inculpatul a

observat un echipaj de poliție, motiv pentru care i-a introdus în buzunar

martorului P.F. telefonul mobil ZAPP și pachetul de țigări.

Lucrătorii de poliție i-au oprit pe

cei doi și întrucât aceștia aveau un comportament suspect, au trecut la

legitimarea și percheziționarea lor.

Analizând actele dosarului și având

în vedere declarațiile părții vătămate, potrivit căreia violențele au fost

exercitate de o altă persoană, iar inculpatul doar l-a deposedat de bunuri,

instanța de fond a constatat că există dubii cu privire la exercitarea

violențelor de către inculpat, dar este fără echivoc dovedită vinovăția

inculpatului în sustragerea bunurilor aflate în posesia părții vătămate care se

afla în imposibilitate de a se apăra.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel inculpatul care a susținut că din probe nu rezultă vinovăția sa.

Prin decizia penală nr. 913 din 25

noiembrie 2005, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de inculpat, a

desființat, în parte, sentința apelată și rejudecând cauza a interzis

inculpatului, în baza art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei,

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., ca pedeapsă

accesorie și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii.

În motivarea soluției a reținut că

probele administrate nu au susținut apărarea inculpatului, dar infracțiunea

pentru care corect a fost condamnat, este absolut independentă de aspecte

legate de autoritatea părintească, astfel încât, retragerea drepturilor

părintești și a celui subsecvent de a fi tutore sau curator, încalcă dreptul la

respectarea vieții de familie.

În termen legal, împotriva acestor

hotărâri a declarat recurs inculpatul.

Prin motivele de recurs, inculpatul

a susținut că soluția de condamnare este consecința unei grave erori de fapt,

invocând în acest sens, cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen.; în subsidiar, recurentul inculpat a criticat

pedeapsa aplicată, solicitând reducerea cuantumului și suspendarea condiționată

a executării pedepsei, potrivit art. 81; acest motiv de recurs a fost în drept

întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.

Verificând criticile formulate de

recurent, în raport de cazurile de casare amintite, se constată că instanțele

au făcut o corectă aplicare a legii și în consecință, recursul este nefondat.

Deși recurentul inculpat invocă o

gravă eroare de fapt în pronunțarea soluției de condamnare, acesta ignoră

propriile declarații date atât în faza urmăririi penale, cât și în fața instanței

de judecată prin care descrie împrejurările în care a deposedat pe partea

vătămată de telefoane și portofel, bunurile respective fiind găsite la scurt

timp asupra sa de lucrătorii de poliție.

De altfel, aceste declarații se

coroborează cu susținerile părții vătămate care a afirmat că, deși nu a fost lovit

de inculpat a putut observa că acesta a fost persoana care, ulterior lovirii,

l-a buzunărit.

Aceste declarații se coroborează la

rândul lor, cu procesele-verbale întocmite de lucrătorii de poliție și cu

planșele fotografice, declarațiile martorilor audiați.

Întreg materialul probator

administrat stabilește, fără echivoc, că autor al furtului petrecut, în seara

de 5 aprilie 2005, în dauna părții vătămate D.M., este inculpatul, sub acest

aspect soluția de condamnare fiind legală și temeinică.

Tot astfel, este și pedeapsa

aplicată inculpatului.

În considerarea dispozițiilor art. 72

C. pen., atât cuantumul cât și modalitatea de executare a pedepsei au fost just

apreciate, reflectând atât pericolul social al faptei cât și al făptuitorului.

Recurentul inculpat a comis o

infracțiune de furt calificat pentru care a fost condamnat la o pedeapsă

aproape de limita minimă legală de 3 ani, deși a avut o conduită oscilantă și

nesinceră pe parcursul procesului penal, iar în antecedentele sale figurează

condamnări pentru infracțiuni de furt calificat, ultima condamnare fiind chiar

de 3 ani.

Deși recurentul inculpat a

beneficiat de clemența legiuitorului a persistat în timp, în comiterea unor

infracțiuni de aceeași natură.

Desigur, în acest context, pentru

realizarea cerințelor înscrise în art. 52 C. pen., se impune ca inculpatul să

execute pedeapsa aplicată în regim de detenție.

Acestea sunt considerentele pentru

care în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat de inculpat se va respinge, ca nefondat.

În baza art. 385

17

alin.

(4) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa principală aplicată, durata

reținerii și arestării preventive.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat și la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul Ș.M. împotriva deciziei penale nr. 913 din 25 noiembrie

2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 6 aprilie 2005 la

15 februarie 2006.

Obligă recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 lei, din care onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 februarie 2006.