ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6525/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6525/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La 13 august 2002, reclamanții B.M.,

G.A., B.Ș. și S.O.R. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului, SC

L. SA București și SC C.C. SRL, solicitând să se constate nulitatea absolută a

actelor de transfer al proprietății din proprietatea Statului Român în

proprietatea pârâtei SC L. SA București, respectiv Ordinul nr. 154 din 26

aprilie 1991 emis de fostul Minister al Comerțului și Turismului, a

certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M

08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului și a actului

adițional nr. 2 la contractul și statutul SC C.C. SRL autentificat sub nr. 591

din 27 martie 1997.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că imobilul situat în București, cunoscut sub numele de C.C. a fost

proprietatea Societății de comandită simplă S.N.Z.M.C.H.T. & Co compusă din

membrii aceleiași familii și funcționând sub emblema C.G.C., fiind adus ca

aport la capitalul social de A.C., S.N.Z., M.C.H.T.

Imobilul în discuție a făcut obiectul

rechiziționării la dispoziția Ministerului Comerțului și Alimentației fiind dat

spre folosință Societății Comerciale de Stat pentru exploatarea de restaurante

și hoteluri, fapt atestat de M. Of. nr. 17/2101/1949.

Prin acest act, antecesoarele

acestora au fost deposedate abuziv de bunul imobil hotel și restaurant, trecând

fără titlu în proprietatea Statului Român, întrucât rechiziția nu a constituit

și nu constituie un mod valabil de dobândire a dreptului de proprietate.

Nefiind proprietarul legal al acestui

imobil, ci un deținător cu titlu precar, nelegitim, prin efectul unui Ordin cu

nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de către Ministerul Comerțului și Turismului,

se eliberează certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08

0330 din 26 aprilie 1995.

Dat fiind faptul că Statul Român,

cunoștea că nu toate imobilele au fost dobândite în baza vreunui act de

naționalizare, a fost emis Ordinul nr. 163 din 4 octombrie 1991, prin care se

aprobau criteriile specifice societăților comerciale din comerț și turism

pentru înscrierea pe lista Agenției Naționale pentru Privatizare.

Rațiunea juridică a acestui ordin

rezida în intenția vădită a statului de a bloca orice transfer și circulație

juridică a imobilelor naționalizate, ori rechiziționate din patrimoniul

deținătorilor lor la data emiterii, astfel că nu se poate vorbi de dobândirea

cu bună-credință a imobilului în litigiu, pe care reprezentanții statului l-au

nesocotit cu bună știință, în plin proces de revendicare început în anul 1994

și finalizat în anul 2000.

În drept, reclamanții au invocat

prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 644, art.

645 și art. 948 C. civ. și art. 111 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 85 din 30

ianuarie 2003, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins excepția

lipsei calității procesuale active invocată de pârâta SC C. SRL, în raport de

prevederile art. 3 lit. c) și b) din Legea nr. 10/2001.

Prin aceeași hotărâre s-a respins ca

nefondată acțiunea reclamanților.

S-a reținut, în considerentele

hotărârii, că imobilul în litigiu a fost rechiziționat prin decizia nr. 1736 a

fostului Minister al Comerțului și Alimentației publicată în Monitorul Oficial

din 21 ianuarie 1949 dată în temeiul Legii nr. 351/1945, act de rechiziționare

ce a produs efecte până în 1950, când în baza Decretului nr. 92/1950 imobilul a

fost naționalizat figurând la poziția 1402 din listele anexe, astfel că

imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului.

Instanța a mai reținut că imobilul a

intrat în patrimoniul SC L. SA, societate înființată prin H.G. nr. 1041/1990,

în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerului Comerțului și

Turismului.

Că, potrivit art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără

titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută cu excepția cazului în care

actul a fost încheiat cu bună-credință.

Totodată, instanța de fond a mai

reținut că și în situația în care s-ar reține că titlul statului nu este

valabil, actele de înstrăinare a căror nulitate absolută se solicită, sunt

valabile, întrucât dobânditoarele au fost de bună-credință, iar reclamanții nu

au răsturnat această prezumție.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanți a fost respins prin decizia nr. 420 din 9 octombrie

2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea a

reținut, în esență, că imobilul situat în București, a fost rechiziționat prin

decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerțului și Alimentației, măsură

dispusă în baza Legii nr. 351/1945, în vigoare la acea dată.

Conform art. 1 din Decretul pentru

reglementarea situației unor bunuri rechiziționate din 22 noiembrie 1955,

bunurile rechiziționate în temeiul Legii nr. 351/1945, au fost considerate ca

intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării lor.

Ca atare, a reținut că prima

instanță a apreciat în mod temeinic și legal că imobilul a trecut în

proprietatea statului în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998,

fiind transmis în administrarea Întreprinderii de Turism, Hoteluri și

Restaurante, până la intrarea în vigoare a H.G. nr. 1041/1990 privind

înființarea societăților comerciale de turism și a Legii nr. 15/1990, când

acest activ a intrat în patrimoniul SC L. SA.

A constatat totodată, că instanța de

fond a avut în vedere și faptul că asupra aceluiași imobil s-au aplicat

dispozițiile Decretului nr. 92/1950, societatea în comandită G.C. figurând la

poziția nr. 1402 din listele anexă, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 alin.

(1), art. 32 alin. (1) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la incidența

dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a reținut că legea vizează

interdicția restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deținătorilor de

participații de capital social la societățile naționalizate.

Pe de altă parte, a apreciat că

reclamanții nu au făcut dovada relei-credințe a pârâtelor, fiind incidente

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, în baza Ordinului

nr. 154 din 26 aprilie 1991, emis de Ministerul Comerțului și Turismului,

imobilul în litigiu a fost inclus în patrimoniul SC L. SA, înființată prin H.G.

nr. 1041/1990, ordinul menționat fiind dat în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Legea nr. 15/1990, act normativ în baza căruia bunurile existente în

patrimoniul unităților economice de stat, cu titlu de administrare, au trecut

în patrimoniul societăților comerciale, rezultate în urma reorganizării, cu

titlu de proprietate.

Referitor la certificatul de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M 08 0330 din 26

aprilie 1995, a cărui nulitate s-a cerut să se constate, a reținut că acesta a

fost eliberat în baza Legii nr. 15/1990, și ca urmare aportul în natură al SC L.

SA, respectiv imobilul din sector 1, adus la capitalul social al SC C. SRL,

prin actul adițional nr. 2, autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997, s-a

făcut în conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ., fiind aplicabile

dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât imobilul se afla în

patrimoniul SC L. SA, încă de la data de 26 aprilie 1991, instanța de apel a

conchis că, în cauză nu se poate susține că pârâtele ar fi fost de rea-credință

întrucât pe rolul instanțelor de judecată se afla încă din anul 1994 acțiunea

în revendicare a reclamanților, iar pe de altă parte înstrăinările făcute

anterior apariției Legii nr. 213/1998 sunt recunoscute și li se conservă

efectele, având beneficiul deplin al Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând în minută, că instanța de apel în mod

greșit a reținut că imobilul C.C. a trecut în proprietatea statului cu titlu,

fiind rechiziționat prin Decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerțului și

Alimentației, măsură dispusă în baza Legii nr. 351 din 3 mai 1945.

Pe de altă parte, rechiziția era

reglementată la acea dată de Legea nr. 139/1940 iar prin prevederile ei se

statua că, în ceea ce privește imobilele, aceasta nu este definitivă și

privește doar posesia, singurul minister abilitat să efectueze rechiziții era

Ministerul de Război, în speță, imobilul fiind rechiziționat de Ministerul

Comerțului și Administrației, ceea ce constituie un abuz, rămas nesancționat.

Că, interpretarea dată de către

instanță, art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, este greșită, întrucât au

demonstrat că SC G.C. SPS era o afacere de familie.

Au mai susținut recurenții că,

momentul la care trebuia apreciată buna-credință este cel al constituirii SC C.C.

SRL, respectiv anul 1996, ori acțiunea în revendicare se afla pe rolul

instanțelor de judecată încă din 1994.

Greșită este și interpretarea dată

art. 46 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin

care înstrăinările făcute anterior Legii nr. 213/1998 sunt recunoscute de Legea

nr. 10/2001, întrucât respectivul text condiționează această recunoaștere de

respectarea legilor în vigoare.

În fine, recurenții au mai susținut

că instanța nu a avut în vedere listele anexe la Decretul nr. 92/1950 de unde

rezultă că, nu se poate vorbi de o naționalizare a imobilului în litigiu, ci de

o naționalizare a unui apartament, care era de fapt o cameră ce adăpostea

arhiva și în acest sens instanța de apel nu a avut în vedere actele depuse,

respectiv: scrisoarea din 24 februarie 1992 înregistrată sub nr. 590 răspunsul

Primăriei municipiului București și convenția de cesiune.

Față de cele expuse recurenții au

solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și în rejudecare să se

constate nulitatea actelor susmenționate.

În subsidiar, au solicitat casarea

cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, în vederea analizei complete

a acțiunii în baza tuturor probelor administrate în cauză.

Recursul nu este fondat.

Obiect al procesului îl constituie

constatarea nulității absolute a actelor de transfer a proprietății asupra

imobilului și terenului aferent C.C., respectiv:

- Ordinul nr. 154 din 26 aprilie

1991 emis de fostul Minister al Comerțului și Turismului;

- certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra terenului, seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie

1995;

- Actul de transfer al proprietății

din proprietatea SC L. SA, în patrimoniul SC C. SRL, respectiv actul adițional

nr. 2 la contractul și statutul SC C. SRL, autentificat sub nr. 591 din 27

martie 1997.

Referitor la constatarea nulității

absolute a actelor susmenționate, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile

Codului civil referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea

convențiilor, proprietatea și diferitele moduri de dobândire (art. 948, art. 480

și art. 644–645 C. civ.) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la fondul cauzei, este de

necontestat că imobilul situat în București, cunoscut sub numele de C.C. a fost

proprietatea societății în comandită simplă S.N.Z., M.C.H.T. & CO.,

funcționând sub emblema C.G.C., fiind rechiziționat la dispoziția Ministerului

Comerțului și Alimentației și apoi încredințat spre folosință Societății

Comerciale de Stat, fapt atestat de decizia nr. 1736 a fostului Minister al

Comerțului publicată în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1949, dată în temeiul

Legii nr. 351/1945.

Ulterior, conform art. 1 din

Decretul pentru reglementarea situației unor bunuri rechiziționate, emis la 22

noiembrie 1955 de către fostul prezidiu al Marii Adunări Naționale, bunurile

rechiziționate în temeiul Legii nr. 351 din 3 mai 1945, au fost considerate ca

intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării lor.

În aceste condiții, prin probele

administrate, ambele instanțe au constatat în mod judicios că imobilul în

litigiu a trecut în proprietatea statului, cu titlu valabil.

Pe de altă parte, imobilul figurează

și în poziția 1402 din listele anexă la Decretul nr. 92/1950.

Titlul statului este valabil și prin

prisma prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Neîntemeiată este și critica

recursurilor referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de

transfer a proprietății imobilului și terenului aferent C.C.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea

nr. 15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor

unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor

numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Or, în baza Ordinului nr. 154 din

26 aprilie 1991 al Ministerului Comerțului și Turismului, imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea SC L. SA înființată în baza H.G. nr. 1041/1990.

Pe cale de consecință, și

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08

nr. 0330 din 26 aprilie 1995 a fost emis în baza Legii nr. 15/1990.

Întrucât bunurile au intrat în

patrimoniul SC L. SA cu titlul de proprietate, aportul în natură adus la

capitalul social al SC C.C. SRL, prin actul adițional nr. 2, s-a făcut în

condițiile legii.

Referirile recurenților la

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de

nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună

credință, sunt irelevante, câtă vreme în cauză preluarea s-a făcut în baza unui

titlu valabil.

În legătură cu reaua credință a

intimatelor-pârâte, aceasta nu poate fi dedusă pe baza unor situații intervenite

ulterior proprietarii actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat să se

constate, întrucât cazurile de nulitate nu pot fi decât contemporane momentului

încheierii lor și nu ulterioare acestora.

În consecință, recursul fiind

nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții B.M., G.A., B.Ș. și S.O.R. împotriva deciziei civile

nr. 420 din 9 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2005.