ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6525/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 13 august 2002, reclamanții B.M., G.A., B.Ș. și S.O.R. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Turismului, SC L. SA București și SC C.C. SRL, solicitând să se constate nulitatea absolută a actelor de transfer al proprietății din proprietatea Statului Român în proprietatea pârâtei SC L. SA București, respectiv Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de fostul Minister al Comerțului și Turismului, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995 emis de Ministerul Turismului și a actului adițional nr. 2 la contractul și statutul SC C.C.

SRL autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul situat în București, cunoscut sub numele de C.C. a fost proprietatea Societății de comandită simplă S.N.Z.M.C.H.T. & Co compusă din membrii aceleiași familii și funcționând sub emblema C.G.C., fiind adus ca aport la capitalul social de A.C., S.N.Z., M.C.H.T. Imobilul în discuție a făcut obiectul rechiziționării la dispoziția Ministerului Comerțului și Alimentației fiind dat spre folosință Societății Comerciale de Stat pentru exploatarea de restaurante și hoteluri, fapt atestat de M. Of. nr. 17/2101/1949. Prin acest act, antecesoarele acestora au fost deposedate abuziv de bunul imobil hotel și restaurant, trecând fără titlu în proprietatea Statului Român, întrucât rechiziția nu a constituit și nu constituie un mod valabil de dobândire a dreptului de proprietate.

Nefiind proprietarul legal al acestui imobil, ci un deținător cu titlu precar, nelegitim, prin efectul unui Ordin cu nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de către Ministerul Comerțului și Turismului, se eliberează certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08 0330 din 26 aprilie 1995. Dat fiind faptul că Statul Român, cunoștea că nu toate imobilele au fost dobândite în baza vreunui act de naționalizare, a fost emis Ordinul nr. 163 din 4 octombrie 1991, prin care se aprobau criteriile specifice societăților comerciale din comerț și turism pentru înscrierea pe lista Agenției Naționale pentru Privatizare.

Rațiunea juridică a acestui ordin rezida în intenția vădită a statului de a bloca orice transfer și circulație juridică a imobilelor naționalizate, ori rechiziționate din patrimoniul deținătorilor lor la data emiterii, astfel că nu se poate vorbi de dobândirea cu bună-credință a imobilului în litigiu, pe care reprezentanții statului l-au nesocotit cu bună știință, în plin proces de revendicare început în anul 1994 și finalizat în anul 2000. În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 644, art. 645 și art. 948 C. civ. și art. 111 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 85 din 30 ianuarie 2003, Tribunalul București, secția a IV–a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta SC C. SRL, în raport de prevederile art. 3 lit. c) și b) din Legea nr. 10/2001.

Prin aceeași hotărâre s-a respins ca nefondată acțiunea reclamanților. S-a reținut, în considerentele hotărârii, că imobilul în litigiu a fost rechiziționat prin decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerțului și Alimentației publicată în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1949 dată în temeiul Legii nr. 351/1945, act de rechiziționare ce a produs efecte până în 1950, când în baza Decretului nr. 92/1950 imobilul a fost naționalizat figurând la poziția 1402 din listele anexe, astfel că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului. Instanța a mai reținut că imobilul a intrat în patrimoniul SC L. SA, societate înființată prin H.G. nr. 1041/1990, în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerului Comerțului și Turismului.

Că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută cu excepția cazului în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Totodată, instanța de fond a mai reținut că și în situația în care s-ar reține că titlul statului nu este valabil, actele de înstrăinare a căror nulitate absolută se solicită, sunt valabile, întrucât dobânditoarele au fost de bună-credință, iar reclamanții nu au răsturnat această prezumție. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanți a fost respins prin decizia nr. 420 din 9 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în esență, că imobilul situat în București, a fost rechiziționat prin decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerțului și Alimentației, măsură dispusă în baza Legii nr. 351/1945, în vigoare la acea dată.

Conform art. 1 din Decretul pentru reglementarea situației unor bunuri rechiziționate din 22 noiembrie 1955, bunurile rechiziționate în temeiul Legii nr. 351/1945, au fost considerate ca intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării lor. Ca atare, a reținut că prima instanță a apreciat în mod temeinic și legal că imobilul a trecut în proprietatea statului în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, fiind transmis în administrarea Întreprinderii de Turism, Hoteluri și Restaurante, până la intrarea în vigoare a H.G. nr. 1041/1990 privind înființarea societăților comerciale de turism și a Legii nr. 15/1990, când acest activ a intrat în patrimoniul SC L. SA. A constatat totodată, că instanța de fond a avut în vedere și faptul că asupra aceluiași imobil s-au aplicat dispozițiile Decretului nr. 92/1950, societatea în comandită G.C.

figurând la poziția nr. 1402 din listele anexă, fiind aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1), art. 32 alin. (1) și art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001. Cu referire la incidența dispozițiilor art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, a reținut că legea vizează interdicția restituirii în natură a imobilelor pentru cazul deținătorilor de participații de capital social la societățile naționalizate. Pe de altă parte, a apreciat că reclamanții nu au făcut dovada relei-credințe a pârâtelor, fiind incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991, emis de Ministerul Comerțului și Turismului, imobilul în litigiu a fost inclus în patrimoniul SC L. SA, înființată prin H.G.

nr. 1041/1990, ordinul menționat fiind dat în aplicarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, act normativ în baza căruia bunurile existente în patrimoniul unităților economice de stat, cu titlu de administrare, au trecut în patrimoniul societăților comerciale, rezultate în urma reorganizării, cu titlu de proprietate. Referitor la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria M 08 0330 din 26 aprilie 1995, a cărui nulitate s-a cerut să se constate, a reținut că acesta a fost eliberat în baza Legii nr. 15/1990, și ca urmare aportul în natură al SC L. SA, respectiv imobilul din sector 1, adus la capitalul social al SC C. SRL, prin actul adițional nr. 2, autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997, s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. 948 C. civ., fiind aplicabile dispozițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât imobilul se afla în patrimoniul SC L. SA, încă de la data de 26 aprilie 1991, instanța de apel a conchis că, în cauză nu se poate susține că pârâtele ar fi fost de rea-credință întrucât pe rolul instanțelor de judecată se afla încă din anul 1994 acțiunea în revendicare a reclamanților, iar pe de altă parte înstrăinările făcute anterior apariției Legii nr. 213/1998 sunt recunoscute și li se conservă efectele, având beneficiul deplin al Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susținând în minută, că instanța de apel în mod greșit a reținut că imobilul C.C.

a trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind rechiziționat prin Decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerțului și Alimentației, măsură dispusă în baza Legii nr. 351 din 3 mai 1945. Pe de altă parte, rechiziția era reglementată la acea dată de Legea nr. 139/1940 iar prin prevederile ei se statua că, în ceea ce privește imobilele, aceasta nu este definitivă și privește doar posesia, singurul minister abilitat să efectueze rechiziții era Ministerul de Război, în speță, imobilul fiind rechiziționat de Ministerul Comerțului și Administrației, ceea ce constituie un abuz, rămas nesancționat. Că, interpretarea dată de către instanță, art. 18 lit. a) din Legea nr. 10/2001, este greșită, întrucât au demonstrat că SC G.C.

SPS era o afacere de familie. Au mai susținut recurenții că, momentul la care trebuia apreciată buna-credință este cel al constituirii SC C.C. SRL, respectiv anul 1996, ori acțiunea în revendicare se afla pe rolul instanțelor de judecată încă din 1994. Greșită este și interpretarea dată art. 46 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin care înstrăinările făcute anterior Legii nr. 213/1998 sunt recunoscute de Legea nr. 10/2001, întrucât respectivul text condiționează această recunoaștere de respectarea legilor în vigoare.

În fine, recurenții au mai susținut că instanța nu a avut în vedere listele anexe la Decretul nr. 92/1950 de unde rezultă că, nu se poate vorbi de o naționalizare a imobilului în litigiu, ci de o naționalizare a unui apartament, care era de fapt o cameră ce adăpostea arhiva și în acest sens instanța de apel nu a avut în vedere actele depuse, respectiv: scrisoarea din 24 februarie 1992 înregistrată sub nr. 590 răspunsul Primăriei municipiului București și convenția de cesiune. Față de cele expuse recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și în rejudecare să se constate nulitatea actelor susmenționate. În subsidiar, au solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, în vederea analizei complete a acțiunii în baza tuturor probelor administrate în cauză.

Recursul nu este fondat. Obiect al procesului îl constituie constatarea nulității absolute a actelor de transfer a proprietății asupra imobilului și terenului aferent C.C., respectiv: - Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de fostul Minister al Comerțului și Turismului; - certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995; - Actul de transfer al proprietății din proprietatea SC L. SA, în patrimoniul SC C. SRL, respectiv actul adițional nr. 2 la contractul și statutul SC C. SRL, autentificat sub nr. 591 din 27 martie 1997. Referitor la constatarea nulității absolute a actelor susmenționate, recurenții reclamanți au invocat dispozițiile Codului civil referitoare la condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, proprietatea și diferitele moduri de dobândire (art. 948, art. 480 și art. 644–645 C. civ.) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la fondul cauzei, este de necontestat că imobilul situat în București, cunoscut sub numele de C.C. a fost proprietatea societății în comandită simplă S.N.Z., M.C.H.T. & CO., funcționând sub emblema C.G.C., fiind rechiziționat la dispoziția Ministerului Comerțului și Alimentației și apoi încredințat spre folosință Societății Comerciale de Stat, fapt atestat de decizia nr. 1736 a fostului Minister al Comerțului publicată în Monitorul Oficial din 21 ianuarie 1949, dată în temeiul Legii nr. 351/1945. Ulterior, conform art. 1 din Decretul pentru reglementarea situației unor bunuri rechiziționate, emis la 22 noiembrie 1955 de către fostul prezidiu al Marii Adunări Naționale, bunurile rechiziționate în temeiul Legii nr. 351 din 3 mai 1945, au fost considerate ca intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării lor.

În aceste condiții, prin probele administrate, ambele instanțe au constatat în mod judicios că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, cu titlu valabil. Pe de altă parte, imobilul figurează și în poziția 1402 din listele anexă la Decretul nr. 92/1950. Titlul statului este valabil și prin prisma prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Neîntemeiată este și critica recursurilor referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de transfer a proprietății imobilului și terenului aferent C.C. Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societățile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Or, în baza Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 al Ministerului Comerțului și Turismului, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea SC L. SA înființată în baza H.G. nr. 1041/1990. Pe cale de consecință, și certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M 08 nr. 0330 din 26 aprilie 1995 a fost emis în baza Legii nr. 15/1990. Întrucât bunurile au intrat în patrimoniul SC L. SA cu titlul de proprietate, aportul în natură adus la capitalul social al SC C.C. SRL, prin actul adițional nr. 2, s-a făcut în condițiile legii. Referirile recurenților la dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, sunt irelevante, câtă vreme în cauză preluarea s-a făcut în baza unui titlu valabil.

În legătură cu reaua credință a intimatelor-pârâte, aceasta nu poate fi dedusă pe baza unor situații intervenite ulterior proprietarii actelor a căror nulitate absolută s-a solicitat să se constate, întrucât cazurile de nulitate nu pot fi decât contemporane momentului încheierii lor și nu ulterioare acestora. În consecință, recursul fiind nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.M., G.A., B.Ș. și S.O.R. împotriva deciziei civile nr. 420 din 9 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 septembrie 2005.