ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3445/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3445/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 155 din 11 februarie

2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza în fond după

casare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC A. SA, a admis, în parte, acțiunea reclamanților

M.M., M. (fost Ma.) M., B.Gh.L.G., H.E., C.H., C.F. și Z.E., a obligat pârâții Consiliul

General al Municipiului București și SC A. SA să lase în deplină proprietate și

posesie, reclamanților, imobilul situat în București, Bd. G.M. (fost T.l.), compus

din teren în suprafață de 520 m.p. și construcția edificată pe acesta, compusă din

subsol, parter și 13 etaje (aripa dinspre Ciclop a Hotelului A.), a respins, ca

neîntemeiată, cererea de constatare a nulității titlului statului, a respins excepția

nulității cererii de chemare în garanție și a disjuns judecarea acestei cereri de

cererea principală, pentru suplimentarea probatoriului.

Prima instanță a reținut,

în esență, că autorul reclamanților a fost deposedat abuziv de imobilul revendicat,

întrucât acesta se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare potrivit

dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950.

În privința primului capăt

de cerere s-a apreciat că acesta nu poate fi privit ca o cerere distinctă, ci doar

ca o apărare a reclamanților, scopul acestora fiind realizarea pretinsului drept

în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun.

Comparând titlurile de

proprietate aflate în conflict judiciar, Tribunalul a considerat că titlul reclamanților

este mai bine caracterizat, întrucât l-a dobândit în mod legal, în timp ce pârâta

SC A. SA l-a dobândit de la un neproprietar.

S-a reținut totodată că

această pârâtă, în actul constitutiv, apare ca având activitatea principală, hotelul

și ca activitate secundară, închirierea bunurilor imobiliare proprii, fapt ce nu

presupune cu necesitate deținerea în proprietate a hotelurilor, ci exploatarea unor

spații cu această destinație în baza altor drepturi dezmembrate din dreptul de proprietate.

Din conținutul probelor

administrate s-a reținut că în patrimoniul intimatei existau la nivelul anilor 1994-1997

și alte imobile, ceea ce înseamnă că lipsirea acesteia de imobilul în litigiu nu

ar împiedica-o să-și desfășoare activitatea, respectiv că nu există riscul de a

fi dizolvată/lichidată.

În privința cereri de

chemare în garanție, s-a apreciat că este oportună măsura disjungerii, față de neregularitățile

procedurale observate la aceasta, care pun în discuție însuși cadrul procesual de

învestire, întinderea obligației de garanție, identificarea legislației incidente,

probațiunea în raport de pretenția concretă/apărarea configurată în cauză (inclusiv

prin invocarea de excepții).

Prin decizia civilă

nr. 462 A din 9 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a respins apelurile, ca nefondate.

S-a reținut că imobilul

revendicat a fost naționalizat de la autorul reclamanților în temeiul Decretului

nr. 92/1950, acesta din urmă figurând în anexa la decret.

Referitor la apelul reclamanților,

s-a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea în cauză

a art. II din Decretul nr. 92/1950.

Apelul pârâtei SC A. SA

a fost, de asemenea, respins, întrucât autorul reclamanților era, la momentul naționalizării,

angajat la Institutul de Fizică M., încadrându-se astfel în categoriile sociale

exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Din probatoriul administrat

- procesul-verbal nr. X s-a reținut că edificarea imobilului s-a realizat cu credite,

respectiv că acestea au fost rambursate integral în anul 1948.

Comparând titlurile de

proprietate aflate în conflict judiciar, respectiv cel al reclamanților cu cel al

pârâtei SC A. SA - certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului

seria M nr. B din 23 septembrie 1994 eliberat de Ministerul Turismului și Ordinul

Ministerului Comerțului și Turismului din 26 aprilie 1991, dat în baza art. 20 din

Legea nr. 15/1990 cu privire la construcția intabulată sub nr. MM/2000 la biroul

de carte funciară sector 1 București - a fost preferat titlul reclamanților, întrucât

acesta provine de la un proprietar, fiind dobândit în mod legal prin cumpărare la

licitație publică în anul 1928, în vreme ce pârâta a dobândit dreptul de proprietate

de la un neproprietar.

Sub aspectul inadmisibilității

acțiunii în revendicare, s-a reținut că prevederile art. 32

4

alin.

(4) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 137/2002, nu sunt aplicabile

în cauză, întrucât la nivelul anilor 1994 - 1997, pârâta avea în patrimoniu și alte

imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar fi împiedica-o pe aceasta

să-și desfășoare activitatea și nu ar fi pus-o în pericol de lichidare sau dizolvare.

Nici cea de-a doua susținere

a apelantei pe chestiunea inadmisibilității nu a fost reținută, întrucât proprietatea

autorilor reclamanților a fost înscrisă distinct în cartea funciară sub nr. top

T, reprezentând 520 m.p. teren și construcția conform tabloului, cu descrierea încăperilor;

proprietatea lui C.M. a fost înscrisă sub nr. top R, compusă din 505 m.p. teren

și construcție, conform tabloului de descriere a încăperilor.

În privința cererii de

chemare în garanție, aceasta a fost disjunsă față de acțiunea principală, în temeiul

art. 165 C. proc. civ., considerându-se că sunt necesare probatorii suplimentare.

Apelul declarat de chemata

în garanție S. Transilvania a fost apreciat, dată fiind această situație, ca nefondat,

cu precizarea că, doar cu ocazia judecării cererii de chemare în garanție, urmează

ca aceasta să invoce excepțiile pe care le consideră pertinente, asupra cărora instanța

va fi obligată a se pronunța.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 30 octombrie 2003, reclamanții

B.Gh.L.G., M.M., M. (fost Ma.) M., H.E., C.H., C.F. și Z.E., (II) la data de 31

octombrie 2003, pârâta SC A. SA, (III) la data de 30 octombrie 2003, chemata în

garanție APAPS, (IV) la data de 29 octombrie 2003, chemata în garanție Societatea

de Investiții Financiare „T.” SA (S. Transilvania), prin care au criticat-o pentru

nelegalitate sub următoarele aspecte:

(I) Recursul reclamanților

a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate și netemeinicie:

Pe temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori

a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" - s-a susținut că

soluția instanțelor anterioare de respingere a cererii de constatare a nulității

(nevalabilității) titlului de preluare a statului este lipsită de temei legal, întrucât

Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil care să producă efectele specifice

dreptului de proprietate, aspect reținut chiar de aceste instanțe, în motivarea

propriilor hotărâri pronunțate.

Acțiunea introductivă

de instanță a avut ca prim capăt de cerere constatarea nulității (nevalabilității)

„titlului de preluare de către stat a imobilului din București, b-dul M. (fost bd.

T.I.) compus din teren de 520 m.p. și construcție (...)", al doilea capăt de

cerere fiind reprezentat de revendicarea propriu-zisă.

În ceea ce privește cererea

de constatare a nulității (nevalabilității) titlului statului, aceasta a fost întemeiată

pe ideea neconformității actului de preluare cu legea (art. 2 din Decretul nr. 92/1950),

precum și cu Constituția și tratatele internaționale contemporane actului de preluare.

În mod surprinzător, după

ce a reținut în considerentele sentinței că „autorul reclamanților a fost deposedat

în mod abuziv de imobilul revendicat printr-un act de naționalizare ce nu poate

reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este definit acesta

de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu referire la respectarea Constituției,

a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării de către stat a imobilului”; „statul, în calitate de autor al pârâtei

SC A. SA, a dobândit prin abuz detenția imobilului și a construcției și a considerat-o

ca fiind un drept de proprietate”; „pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate

de la un neproprietar”, prima instanță a conchis în mod paradoxal că aspectul nevalabilității

titlului statului este doar „o apărare a reclamanților care nu poate constitui o

cerere distinctă, atâta vreme cât reclamanții au făcut vorbire despre nulitatea

titlului de preluare al statului iar aceștia urmăresc să-și realizeze dreptul pe

calea acțiunii în revendicare”.

Confirmând soluția primei

instanțe cu privire la revendicare, instanța de apel a apreciat în mod just că SC

A. a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, reținând că autorul

reclamanților se încadra în categoriile sociale exceptate de la naționalizare potrivit

art. 11 din Decretul nr. 92/1950.

În pofida acestor argumente,

instanța a respins apelul prin care reclamanții au criticat respingerea de către

instanța de fond a cererii de constatare a nulității (nevalabilității) titlului

statului.

Pentru a evita orice neînțelegere

în redactarea primului capăt de cerere al acțiunii s-au folosit termenii nulitate

(nevalabilitate) - care din punct de vedere juridic au aceeași semnificație - obiectul

cererii fiind, în esență, constatarea ineficienței transferului dreptului de proprietate

de la adevăratul proprietar către stat.

Nu există nici un temei

legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilității titlului statului este doar „o

apărare” a reclamanților care nu ar putea face obiectul unei cereri distincte, respectiv

că analiza valabilității titlului statului nu poate fi făcută decât în contextul

comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Procedând la compararea

titlurilor de proprietate, instanțele au dat preferință în mod just titlului reclamanților,

care este mai bine caracterizat, considerând că SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate

de la un neproprietar.

Pe baza analizării probelor

și a aplicării legii susceptibile de a guverna raporturile juridice referitoare

la bunul revendicat, instanțele au constatat și afirmat, fără echivoc, faptul că

Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil, apt să producă efectele specifice

dreptului de proprietate.

Argumentele reținute de

cele două instanțe în considerentele hotărârilor referitoare la nevalabilitatea

titlului statului ar fi trebuit să conducă, în mod firesc, la admiterea capătului

de cerere formulat de reclamanți prin care au solicitat constatarea nulității/nevalabilității

titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu.

Din acest punct de vedere,

soluțiile pronunțate de instanțele de fond și de apel sunt nelegale, neexistând

nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilității titlului statului

nu poate face obiectul unei cereri distincte.

Nulitatea/nevalabilitatea

unui act juridic presupune inexistența vreunui efect juridic produs de pretinsul

titlu de proprietate, chiar de la momentul emiterii lui (de fapt, inexistența juridică

a actului respectiv).

Prin urmare, atunci când

instanțele au reținut că statul a fost neproprietar și că a preluat în mod abuziv,

ilegal, imobilul în litigiu, au statuat, în esență, că proprietatea nu a fost niciodată

transferată legal de la adevăratul proprietar, către stat și pe cale de consecință,

că statul nu și-a constituit un titlu valabil producător de efecte juridice.

În această ordine de idei,

se poate afirma, fie că titlul statului este nevalabil sau nul, fie că este inexistent

din punct de vedere juridic.

S-a susținut și că solicitarea

de constatare a nulității este echivalentă cu constatarea nevalabilității titlului

statului.

(II) Recursul pârâtei

SC A. SA a vizat următoarele motive de pretinsă nelegalitate și netemeinicie:

Pe temeiul dispozițiilor

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - ipoteza hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină - respectiv dispozițiile art. 261 C. proc. civ., s-a susținut că instanța

de apel nu a analizat nici unul din motivele de apel formulate în cauză de această

parte, motivarea soluției de respingere a apelului rezumându-se doar la reproducerea

în mică parte a considerentelor hotărârii de primă instanță.

În primul motiv de apel,

s-a solicitat instanței să stabilească situația juridică a imobilului în litigiu,

ținând cont de adresa din 17 iunie 1999, în care Hotelul A. figurează preluat de

către stat prin Decretul nr. 92/1950 și Legea nr. 119/1948.

Instanțele anterioare

au reținut, fără o motivație adecvată, că imobilul a fost preluat de către stat

prin Decretul nr. 92/1950, poziția A din anexă. Chiar admițând ideea că imobilul

în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția corectă din

anexă ar trebui să fie B - Capitolul Hoteluri, prin care a fost naționalizat Hotelul

A., cu tot inventarul, sau conform art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950,

și nu poziția a din anexa la decret, care se referă la imobilele cu destinația de

locuință prin care i-au fost naționalizate lui A.C. "30 de apartamente în București,

strada R.C., str. G.M., str. H.B., str. S. ".

Imobilul Hotel A. a avut

afectațiune și destinație de hotel de la momentul edificării și până în prezent.

Tocmai în scopul exploatării

ca hotel, A.C. a înființat în anul 1939, Societatea Anonimă S. Hotel A., înregistrată

la registrul comerțului sub nr. CC/1939, societatea având ca obiect de activitate

exploatarea de hoteluri. Ulterior, în anul 1947, a fost înregistrată, de către A.C.

la registrul comerțului sub nr. KK/1947, firma individuală Hotel A. pentru exploatarea

Hotelului A.

Prin urmare, Hotelul A.

nu a fost un apartament sau un număr de apartamente care să servească drept locuință,

nici unor locatari și nici proprietarului C.A. sau familiei sale, astfel cum au

constatat în mod greșit instanțele anterioare.

De asemenea, prin motivele

de apel s-a solicitat instanței să se pronunțe cu privire la statutul socio-profesional

pe care îl avea A.C. în anul 1950, motivat de faptul că instanța de fond l-a încadrat

pe acesta în categoriile de persoane exceptate de la naționalizare prevăzute de

art. 11 din Decretul nr. 92/1950, considerând că acesta era angajat ca arhitect

la Institutul de Fizică M.. Din adresa sus-menționată, nu rezultă funcția pe care

acesta era angajat.

Instanța de fond a stabilit

greșit situația de fapt pe aspectul că imobilul în litigiu a fost dobândit prin

resurse (venituri) provenite din muncă, respectiv prin credite. Din actele depuse

la dosar a rezultat că aceste credite au fost contractate între anii 1939-1940,

după ce construcția imobilului era deja finalizată. În luna aprilie 1939, Hotelul

A. era deja exploatat de Societatea Anonimă S. Hotel A.

Atât instanța de fond,

cât și cea de apel au constatat în mod greșit că A.C. la data adjudecării terenului

(1928) și la data edificării construcției (1937-1938) a dobândit (edificat) imobilul

cu resurse (venituri) provenite din muncă, prin credite obținute ulterior în anii

1939-1940.

În mod eronat au reținut

instanțele anterioare că, în cauză, nu s-ar aplica dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997,

datorită faptului că pârâta ar fi deținut în patrimoniu, la nivelul anilor 1994-1997

și alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar împiedica-o

pe aceasta să-și desfășoare activitatea și nu ar fi în pericol de lichidare sau

dizolvare. Obiectul de activitate al SC A. SA a fost de hotel cu restaurant, iar

unicul imobil în care își desfășoară activitatea este Complexul A., format din hotel

și restaurant.

Pârâta SC A. SA a fost

privatizată integral în anul 1996, având în patrimoniu un singur imobil în care

își poate desfășura obiectul de activitate, de hotel cu restaurant.

Instanța a schimbat natura

și înțelesul clar și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, printr-o interpretare

extrem de superficială a acestuia - critică susținută din perspectiva dispozițiilor

art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Într-adevăr, titlul preluării

de către stat este art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950, dar obiectul

preluării este cel prevăzut la poziția B, iar nu la poziția A din anexa la decret.

La poziția A din anexă se operează o naționalizare in personam, A.C. (autorul reclamanților),

al cărei obiect este certis verbis stipulat în text, anume 30 apartamente în București,

la diferite adrese, între care și strada G.M. Câte și care anume dintre aceste apartamente

sunt cele situate în str. G.M., reclamanții nu au indicat nicicum, iar de revendicat

au revendicat, nu un imobil situat la această adresă și compus dintr-un număr nespecificat

de apartamente, ci o parte din imobilul situat la această adresă, cu afectațiunea

inițială și permanentă, inclusiv în prezent de hotel.

Această problemă aparent

insignifiantă comandă, prin modul ei de rezolvare, însăși soluția litigiului, în

speță fiind greu de acceptat de ce instanțele anterioare au ignorat acest amănunt,

de vreme ce recurenta l-a susținut, argumentat, pe parcursul întregului proces.

Dacă naționalizarea imobilelor

figurând sub lit. a, este una intuitu personae care se expune logic, etic și juridic

la aplicațiunea excepției prevăzute la art. 11 din Decret, cea a imobilelor de sub

cap. Hoteluri, este una intuitu rei, având de obiect prin ipoteză un imobil mijloc

de producție care nu putea fi decât exploatat și pentru care rațiunea Decretului

nr. 92/1950 nu are a cunoaște diferențieri, sau exceptări după anumite calități

ori situații ale persoanei proprietarului.

Instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății și cu privire la art. 11 din Decretul nr. 92/1950

al cărei beneficiu îl invocă reclamanții. Textul trebuie avut în vedere în forma

completată prin Decretul nr. 524/1955, care exceptează de la măsura naționalizării

"imobilele clădite proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din

muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști

și a celorlalți pensionari, provenite din muncă". Este evident că autorul reclamanților,

A.C., nu intră în categoria muncitorilor sau pensionarilor proveniți din aceștia

ci a funcționarilor sau a celorlalți pensionari, pentru care textul impune condiția

provenienței din muncă a imobilelor exceptate de la naționalizare.

Instanța de fond îl califică

pe autorul reclamanților drept angajat (arhitect), ceea ce l-ar încadra în rândul

intelectualilor profesioniști, ceea ce este total greșit, întrucât intelectual profesionist

este numai cel care la momentul naționalizării exercita o profesie liberală, ori

persoana în cauză la acel moment este angajat, adică nu poate fi încadrat decât

în categoria funcționarilor, pentru care se cere îndeplinirea condiției provenienței

din muncă a imobilului naționalizat.

Chiar făcând abstracție

de calificarea greșită, mai grav este faptul că instanța reține proveniența din

muncă a resurselor cu care a fost dobândit imobilul, culmea referindu-se la credite

contractate de autorul reclamanților după ce imobilul fusese construit.

În orice caz, edificarea

imobilelor cu resurse obținute prin credite nu poate însemna că aceste resurse provin

din muncă, cum cere legea, pentru aplicarea exceptării în cauză.

Decizia atacată este lipsită

de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art.

304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanțele anterioare nu au stabilit situația

juridică concretă a imobilului în litigiu, considerând că Hotelul A. a fost preluat

de stat prin Decretul nr. 92/1950, fiind înscris la poziția A.

De fapt, imobilul în litigiu,

dacă se va stabili că titlul de preluare este Decretul nr. 92/1950, a fost înscris

la poziția B din anexa la decret, la capitolul hoteluri, fiind naționalizat conform

art. 1 alin. (4) pct. 3, hotelul cu întreg inventarul său, acesta reprezentând un

mijloc de producție.

Ambele instanțe rețin

că proveniența veniturilor pentru dobândirea imobilului naționalizat au provenit

prin contractarea de credite. Nici una dintre instanțe nu a observat că aceste credite

au fost dobândite ulterior datei achiziționării terenului și edificării construcției,

respectiv în anii 1939-1940.

Prin cererea de chemare

în judecată instanța a fost învestită cu două capete de cerere: acțiunea în constatarea

nulității (nevalabilității) titlului de preluare a statului și cererea de revendicare,

accesorie primului capăt de cerere, nemotivată.

Instanțele anterioare

în mod greșit au comparat titlurile, atât timp cât prin cererea introductivă nu

au fost învestite să constate dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil.

Prin hotărârile pronunțate, instanțele au depășit cadrul cererii de chemare în judecată

cu care au fost învestite.

Conform prevederilor

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente

să stabilească valabilitatea titlului. De asemenea, alin. (2) din aceeiași lege

prevede că "bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil (...) pot

fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de

reparație".

În speță, instanța a fost

învestită cu o acțiune în constatarea nulității (nevalabilității) titlului de preluare

și nu cu stabilirea valabilității titlului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998,

astfel încât instanța de fond respingând primul capăt de cerere, al doilea capăt,

nemotivat de altfel, trebuia automat respins în virtutea principiului accesorium

sequitur principalem.

Mai mult decât atât, instanța

a ignorat și faptul că există o lege specială de reparație, respectiv O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, în raport de care

cererea de revendicare devenea inadmisibilă. Cu toate că s-a apreciat de către instanțe

incidența prevederilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, în prezenta cauză,

s-a considerat că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile, întrucât la nivelul

anilor 1994-1997, SC A. SA avea și alte imobile, astfel încât pierderea imobilului

în litigiu nu ar împiedica-o să-și desfășoare activitatea și nu ar fi în pericol

de lichidare și dizolvare. Nu s-a precizat însă la ce imobile s-a referit instanța

de apel atunci când a tras această concluzie, din conținutul filelor rezultând cu

evidență că SC A. SA deține un singur imobil - Hotelul A., care servește realizării

obiectului de activitate, hotel cu restaurant.

Totodată, instanța a ignorat

cu desăvârșire incidența Legii nr. 10/2001, care intră în categoria legilor speciale

de reparație prevăzută la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, chiar în situația

când este vorba de bunuri preluate de stat fără titlu valabil, a fortiori în condițiile

preluării cu titlu valabil.

Or, Legea nr. 10/2001

dispune la art. 46 la alin. (1) că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv

cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad

sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate

cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinarii".

În speță, este incontestabil

certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M

nr. C din 23 septembrie 1994 eliberat de Ministerul Turismului și Ordinul Ministerului

Comerțului și Turismului din 26 aprilie 1991, primul în privința terenului, al doilea

în privința construcției, alcătuind imobilul Hotel A., sunt acte juridice făcute

în cadrul procesului de privatizare, iar legalitatea acestora, nici la momentul

înstrăinării către SC A. SA și nici ulterior, nu a fost contestată de reclamanți.

Mai mult, chiar dacă imobilul

ar fi fost preluat fără titlu valabil, actele juridice de înstrăinare rămân valabile

când au fost încheiate cu bună-credință, dispune imperativ alin. (2) al aceluiași

articol, iar reaua-credință a pârâtei nu a fost nicicând alegată de reclamanți.

Incident în speță este însă dispoziția prevăzută de art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Toate cele menționate

anterior converg spre convingerea că decizia atacată este lipsită de temei legal,

fiind încălcate și aplicate greșit dispozițiile Decretului nr. 92/1950, Decretului

nr. 524/1955, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34

4

alin. (4) din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată și aprobată prin Legea nr. 99/1999 și ale Legii nr. 10/2001.

Instanța nu s-a pronunțat

asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate în cauză, care

puteau fi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii - motiv de casare prevăzut de

art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - în sensul că instanța nu s-a pronunțat pe situația

juridică a imobilului în litigiu, considerând, fără a argumenta, că imobilul a fost

preluat prin Decretul nr. 92/1950, poziția A din anexă, cu toate că din probele

administrate, Hotelul A. figurează preluat prin Decretul nr. 92/1950, poziția B,

conform art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950.

Că imobilul a avut destinație

de hotel de la edificare și până în prezent, rezultă din înscrisurile depuse la

Dosarul nr. 262/1999, de înființare a Societății Anonime S. - A., având ca obiect

exploatare hoteluri și din certificatul emis de O.R.C. nr. KK/1947 pentru firma

individuală Hotel A. exploatat de A.C. ca persoană fizică autorizată pentru desfășurarea

de activități comerciale.

De asemenea, instanța

nu s-a pronunțat nici cu privire la apărarea că imobilul în litigiu era la data

naționalizării un mijloc de producție, astfel încât, conform art. 11 din Constituție,

preluarea de către stat prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut în mod corect.

Nu s-a pronunțat nici

cu privire la incidența în speță a prevederilor Legii nr. 10/2001, invocată atât

în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, care putea duce la respingerea

cererii de revendicare ca inadmisibilă.

Instanțele anterioare

nu s-au pronunțat asupra raportului de expertiză care concluzionează că Hotelul

A. este o singură construcție independentă și autonomă și nici asupra adresei Primăriei

din 13 septembrie 2002 care atestă că hotelul este un unic corp de clădire, astfel

încât instanța de fond în mod greșit a hotărât că imobilul Hotel A. este format

din două corpuri de clădire "alipite", concluzie care a dus la respingerea

excepției de inadmisibilitate a cererii, motivată de faptul că asupra imobilului

există, la data naționalizării, o stare de indiviziune între coproprietarii A.C.

și M.C., aceștia construind împreună Hotelul A. conform autorizației de construire

nr. V".

Cauza de față a fost asimilată

miilor de revendicări de imobile naționalizate îndreptate contra statului, ignorându-se

constant că recurenta este un dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros.

Ocrotirea și garantarea

proprietății private în mod egal, indiferent de titular, consacrată prin Constituției

nu poate funcționa discriminator nici pe rațiuni istorice și nici pe unele vizând

calitatea persoanei titularului.

Cu privire la motivul

de apel privind cererea de chemare în garanție, instanța de apel s-a rezumat a constata

că cererea a fost disjunsă în temeiul art. 165 C. proc. civ., fiind necesare probatorii

suplimentare, nerăspunzând la susținerile invocate în acest motiv, încălcând astfel

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

(III) Recursul chematei

în garanție APAPS a susținut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate și netemeinicie:

În apărările făcute în

fața instanțelor anterioare, recurenta-pârâtă SC A. SA, inițial, și-a întemeiat

cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art. 1336 -1337 C. civ. Ulterior,

a revenit și a solicitat introducerea acesteia în cauză în temeiul dispozițiilor

art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999,

modificată și completată prin Legea nr. 137/2002, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 208/2002.

În legătură cu această

poziție, s-a susținut că, pentru a putea face aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate,

este necesar să fie îndeplinite toate condițiile impuse de acest text de lege.

În speța de față, trebuie

avut în vedere că în alin. (2) al art. menționat se prevede expres că "instituțiile

publice implicate vor plăti societăților comerciale o despăgubire care să reprezinte

echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor

deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unor hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile".

Acest text de lege își

găsește rațiunea de aplicare din faptul că APAPS a avut calitatea de acționar în

numele statului la societatea pârâtă până la momentul privatizării ei, iar bunurile

care au făcut parte din patrimoniul acesteia au constituit aportul în natură al

statului la constituirea patrimoniului social și implicit, a capitalului social

al SC A. SA.

În această situație, societatea

comercială va primi, cu titlu de despăgubire pentru ieșirea imobilului din patrimoniului

său, de la instituția publică implicată, numai o sumă care să reprezinte valoarea

prejudiciului efectiv suferit prin restituirea imobilului, respectiv valoarea contabilă

a acestui imobil.

(IV) Recursul chematei

în garanție Societatea de Investiții Financiare „T.” SA (S. Transilvania) a susținut

următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate și netemeinicie:

Instanța, prin hotărârea

dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - întrucât, pe

tot parcursul judecării cauzei în fond, față de această parte nu au fost respectate

dispozițiile art. 85 și urm. C. proc. civ., respectiv neîndeplinirea procedurii

de citare.

Termenul de judecată din

11 februarie 2003 a fost, în accepțiunea art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare

pentru această parte.

Pentru acest motiv, s-a

solicitat amânarea cauzei în vederea comunicării înscrisurilor aflate la dosarul

cauzei.

Instanța a respins cererea

de amânare formulată, a considerat cauza în stare de judecată și nu a mai acordat

părților cuvântul pe fond, ci a pus în discuție numai excepția nulității cererii

de chemare în garanție.

Respingând cererea de

amânare a cauzei și cea de comunicare a înscrisurilor, deși acestea erau întemeiate,

instanța i-a vătămat acesteia drepturile procesuale, încălcând, de asemenea, și

alte câteva principii fundamentale ale procesului civil - principiul contradictorialității

(care presupune ca părțile să își aducă reciproc la cunoștință pretențiile și apărările

lor prin comunicarea înscrisurilor), principiul dreptului la apărare (aceasta fiind

în imposibilitate de a formula apărări, invoca excepții și pune concluzii, fără

a cunoaște numeroasele acte aflate la dosar).

Instanța fondului a încălcat

astfel și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea

să facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialității și

celelalte principii ale procesului civil.

Pe temeiul de drept invocat

- art. 2 din Legea nr. 219/2005, conform căruia (1) procesele în curs de judecată

în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal învestite, precum

și căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii; (2) apelurile

aflate pe rolul Curților de Apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și

care, potrivit prezentei legi, sunt de competența Tribunalului se trimit la tribunale;

(3) recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării

în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența

Curților de Apel se trimit la Curțile de Apel; (4) în cazurile prevăzute la

alin. (1)-(3), trimiterea dosarelor se va face, pe cale administrativă, instanțelor

devenite competente să le judece recursului - excepția de necompetență materială

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului nu poate fi primită,

întrucât valoarea imobilului în litigiu este peste 500.000 RON, așa cum rezultă

din înscrisurile aflate la dosarul cauzei în recurs, situație care face inaplicabilă

incidența normei tranzitorii.

Recursurile sunt întemeiate

pentru următoarele considerente de fapt și de drept:

Pentru a cerceta fiecare

din motivele de nelegalitate invocate - în esență, pretinse neregularități de ordin

procedural, dar și pretinse încălcări ale unor dispoziții de drept substanțial,

structurate în mod corespunzător de recurenți în raport de ipotezele art. 304 C.

proc. civ. (cu precizarea că la momentul învestirii instanței de recurs se putea

invoca inclusiv pct. 10 al acestui art., respectiv instanța nu s-a pronunțat asupra

unor mijloace de apărare sau asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii - Înalta Curte, ca instanță de recurs, este ținută ea

însăși să-și circumscrie activitatea de control judiciar, dispozițiilor legale procedurale

incidente în ceea ce o privește.

Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2)

și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și 314 C. proc. civ. – „Înalta Curte

de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței

care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări

a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru

lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu

activitate jurisdicțională competent potrivit legii”, respectiv „Înalta Curte de

Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care

casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări

de fapt ce au fost deplin stabilite”

-

rezultă în mod clar ideea că stabilirea situației

de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret,

în accepțiunea conturată în mod constant de doctrina și jurisprudența națională,

dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a

dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii/neîndeplinirii

condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate rezultă din conținutul

actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv hotărârea judecătorească

pronunțată, atacată pe calea recursului.

Obligația instanței de

recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească cuprinde

“motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele

pentru care s-au înlăturat cererile părților", în considerarea faptului că

trebuie realizată situația-premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs

- împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite.

Dispozițiile legale sus-menționate

au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției,

cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita

un control efectiv al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale

anterioare.

În raport de aceste considerente,

Înalta Curte va reține ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină,

respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii - temei de drept ce fundamentează

atât singura critică a reclamanților, cât și în parte, cererea de recurs a pârâtei

și care va conduce, în contextul procedural evocat anterior, la casarea hotărârii

din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu privire la cererea

de recurs a reclamanților, s-a impus a fi reținută următoarea situație de fapt,

relevantă sub aspectul uneia din ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea

cuprinde motive contradictorii.

Acțiunea introductivă

de instanță a avut ca prim capăt de cerere constatarea nulității (nevalabilității)

„titlului de preluare de către stat a imobilului din București, b-dul M. (fost bd.

T.I.) compus din teren de 520 m.p. și construcție (...)", al doilea capăt de

cerere fiind reprezentat de revendicarea propriu-zisă.

În ceea ce privește cererea

de constatare a nulității (nevalabilității) titlului statului, aceasta a fost întemeiată

pe ideea neconformității actului de preluare cu legea (art. 2 din Decretul nr. 92/1950),

precum și cu Constituția și tratatele internaționale contemporane actului de preluare.

După ce a reținut în considerentele

sentinței în mod expres că „autorul reclamanților a fost deposedat în mod abuziv

de imobilul revendicat printr-un act de naționalizare ce nu poate reprezenta un

titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este definit acesta de art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu referire la respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

de către stat a imobilului”; „statul, în calitate de autor al pârâtei SC A. SA,

a dobândit prin abuz detenția imobilului și a construcției și a considerat-o ca

fiind un drept de proprietate”; „pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate

de la un neproprietar”, prima instanță, ulterior și instanța de apel, au conchis

că aspectul nevalabilității titlului statului este doar „o apărare a reclamanților

care nu poate constitui o cerere distinctă, atâta vreme cât reclamanții au făcut

vorbire despre nulitatea titlului de preluare al statului iar aceștia urmăresc să-și

realizeze dreptul pe calea acțiunii în revendicare”, apreciere ce s-a reflectat

în soluția de respingere a acestui capăt de cerere.

În aceste circumstanțe,

poate fi primită critica conform căreia soluția instanțelor anterioare de respingere

a cererii de constatare a nulității (nevalabilității) titlului de preluare a statului

este lipsită de temei legal, dar nu pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci

pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza existenței unei contradicții flagrante

între dispozitiv și considerentele hotărârii pronunțate.

S-a susținut în mod corect

că nu există nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilității titlului

statului este doar „o apărare” a reclamanților care nu ar putea face obiectul unei

cereri distincte, respectiv că analiza valabilității titlului statului nu poate

fi făcută decât în contextul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii

în revendicare, cât timp există și trebuie respectat ca atare principiul disponibilității

părților în procesul civil.

În condițiile în care

instanțele ar fi considerat că există o diferență de fond între cele două noțiuni,

ar fi trebuit să se pronunțe distinct asupra cererii de constatare a nulității,

dar și asupra cererii de constatare a nevalabilității acestui titlu, explicând,

totodată, în ce constă diferența dintre aceste noțiuni juridice.

Chestiunea punerii în

acord a considerentelor și a dispoziției instanțelor de judecată anterioare trebuia

clarificată cu prioritate, cu atât mai mult cu cât părțile cu interese contrare

din cauză - reclamanții și pârâta - au susținut raționamente juridice diametral

opuse, întemeindu-se pe una sau alta din părțile componente ale hotărârilor pronunțate

- considerente, respectiv dispozitiv.

Astfel, recurenta-pârâtă

a susținut următorul raționament; instanța, învestită fiind cu o acțiune în constatarea

nulității (nevalabilității) titlului de preluare și nu cu stabilirea valabilității

titlului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, respingând primul capăt de cerere,

al doilea capăt, nemotivat, trebuia automat respins în virtutea principiului accesorium

sequitur principalem.

Cu privire la cererea

de recurs a pârâtei, s-a impus a fi reținută cealaltă ipoteză a art. 304 pct. 7

C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - întrucât decizia

atacată nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept

care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum

aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, nu realizează o analiză pertinentă

a tuturor susținerilor părților, a tuturor probelor administrate de acestea, nu

s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părțile

cu interese contrare, deși toate acestea se conturau a fi pertinente și concludente

cauzei.

O astfel de analiză detaliată

a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății este cerută de complexitatea

cauzei (din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul derulării

procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului,

relevanței acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului

în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt și de drept decisive pentru

clarificarea și în final, pentru soluționarea raportului juridic litigios etc.),

de importanța deosebită a litigiului pentru fiecare din părțile din proces, de modalitatea

concretă în care legiuitorul - în contextul existenței și a unei legislații speciale

pe care partea adversă a invocat-o în apărare - a înțeles să restabilească situația

anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate

în mod abuziv în patrimoniul statului, fără însă a ignora situațiile juridice create

sau angrenate de circuitul civil general și pentru a căror conservare se impunea

o justificare legală corespunzătoare (prin raportare la legislația națională, respectiv

europeană, dat fiind obiectul concret al pretenției, dreptul de proprietate asupra

unui imobil).

S-a impus a se constata

că nici una din apărările relevante ale pârâtei - invocate ulterior și ca motive

de apel - nu a fost analizată în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate, după

cum urmează:

S-a solicitat instanțelor

fondului să stabilească, cu prioritate, situația de fapt și de drept a imobilului

în litigiu la momentul trecerii acestuia în stăpânirea statului (din perspectiva

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, dar și ale Decretului nr. 524/1955), clarificarea

chestiunii punctuale a afectațiunii și destinației imobilului în litigiu, atât la

data preluării, cât și ulterior, până la momentul prezent, clarificarea modalității

concrete de exploatare a imobilului de către autorul reclamanților - s-a susținut

că A.C. a înființat în anul 1939, Societatea Anonimă S. Hotel A., societatea având

ca obiect de activitate exploatarea de hoteluri, ulterior, în anul 1947, fiind înregistrată

societatea individuală Hotel A. pentru exploatarea Hotelului A. - configurarea deplină

a statutului socio-profesional al autorului reclamanților, prin raportare la toate

probele administrate în cauză și la dispozițiile legale incidente, cu o argumentație

pertinentă, cu atât mai mult cu cât s-a reținut achiziționarea imobilului în litigiu

prin contractarea unor credite, clarificarea situației juridice a imobilului în

litigiu din perspectiva incidenței/neincidenței dispozițiilor O.U.G. nr. 88/1997,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 - în raport de care cererea de revendicare

devenea chiar inadmisibilă - a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a incidenței

Legii nr. 10/2001 (art. 46 la alin. (1) și (2), art. 27) sub aspectul posibilității

reale de valorificare în cauză a actelor juridice făcute în cadrul procesului de

privatizare, pe de o parte, din perspectiva bunei-credințe a dobânditorului, pe

de altă parte, din perspectiva prezumției de legalitate (actele juridice de privatizare

nefiind contestate sub nici un motiv de către reclamanți), sub toate aceste aspecte

susținerile părților fiind diametral opuse, instanța de apel nefiind preocupată

să lămurească controversele.

S-a avut în vedere și

faptul că, lipsa motivării sau insuficiența/contradictorialitatea motivării în privința

unor aspecte relevante pentru cauză, redate în parag. anterior, a fost privită în

doctrina și jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării

fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Soluția de casare a hotărârii

pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus,

așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform

căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a

normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate

în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.

Toate aceste considerente

de fapt și de drept sunt importante în aprecierea instanței de recurs pentru configurarea

soluției pronunțate și ca o garanție a respectării depline a dreptului prevăzut

de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia

orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare

la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în

sistemul dublului grad de jurisdicție.

Această dispoziție de

drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată,

ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului civil, la obținerea

unei soluții asupra temeiniciei în fapt și în drept a pretenției deduse judecății,

inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care înseamnă,

în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare

a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie

să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză,

respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport

de regulile de drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului

juridic litigios - în cauza de față, s-au invocat în apărare dispozițiile Decretului

nr. 92/1950, Decretului nr. 524/1955, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34

4

alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și aprobată prin Legea nr. 99/1999 și

ale Legii nr. 10/2001.

Instanța de trimitere

va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea

și administrarea probelor considerate pertinente și concludente cauzei de față (înscrisurile

– operațiune realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare, inclusiv

în recurs), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri

a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și

trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care

au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.

Este nevoie, așadar, de

o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare,

datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susținerile

părților, redate în parag. anterioare, care prezintă punctual și persuasiv elemente

de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță,

în mod argumentat.

Cu ocazia rejudecării,

instanța va analiza toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs,

întrucât fiecare din aceste dispoziții de drept material/procedural presupune clarificarea

prioritară a deplinei situații de fapt ce o impune prin ipoteză.

În privința recursurilor

formulate de chematele în garanție, acestea vor fi admise, pe de o parte, pentru

că în plan procesual nu poate fi ignorat, de principiu, caracterul dependent al

chemării în garanție față de cererea principală, pe de altă parte, pentru că au

fost găsite ca fiind justificate neregularitățile referitoare la procedura de citare

în ceea ce privește partea recurentă Societatea de Investiții Financiare „T.” SA

(S. Transilvania) - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - și care au făcut ca doar termenul

de judecată din 11 februarie 2003 să poată fi considerat prima zi de înfățișare,

cu toate consecințele sub aspectul conținutului dreptului la un proces echitabil

(respectarea dreptului la apărare, comunicarea actelor procedurale, contradictorialitatea

dezbaterilor etc.).

Având în vedere circumstanțele

cauzei pendinte, care au impus soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare,

pentru a nu se încălca dreptul la un proces echitabil, în sensul prevederilor

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul termenului

rezonabil de soluționare a cauzei în rejudecare, instanța de trimitere va avea în

vedere inclusiv exigențele acestor dispoziții convenționale.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 313 și 314 C. proc. civ., va admite recursurile,

va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția necompetenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului invocată

de recurenta - pârâtă SC A. SA.

Admite recursurile declarate

de reclamanții B.Gh.L.G., C.H., C.F. - decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată

de moștenitoarea C.J.M.I., H.E. - decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată

de moștenitoarea I.A., M.M., M. (Ma.) M. și Z.E., de pârâta SC A. SA și de chematele

în garanție Societatea de Investiții Financiare T. SA și APAPS, în prezent AVAS

împotriva deciziei nr. 462A din 9 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.