ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3445/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 155 din 11 februarie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, rejudecând cauza în fond după casare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC A. SA, a admis, în parte, acțiunea reclamanților M.M., M. (fost Ma.) M., B.Gh.L.G., H.E., C.H., C.F. și Z.E., a obligat pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, imobilul situat în București, Bd. G.M. (fost T.l.), compus din teren în suprafață de 520 m.p. și construcția edificată pe acesta, compusă din subsol, parter și 13 etaje (aripa dinspre Ciclop a Hotelului A.), a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității titlului statului, a respins excepția nulității cererii de chemare în garanție și a disjuns judecarea acestei cereri de cererea principală, pentru suplimentarea probatoriului.

Prima instanță a reținut, în esență, că autorul reclamanților a fost deposedat abuziv de imobilul revendicat, întrucât acesta se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare potrivit dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950. În privința primului capăt de cerere s-a apreciat că acesta nu poate fi privit ca o cerere distinctă, ci doar ca o apărare a reclamanților, scopul acestora fiind realizarea pretinsului drept în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun. Comparând titlurile de proprietate aflate în conflict judiciar, Tribunalul a considerat că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, întrucât l-a dobândit în mod legal, în timp ce pârâta SC A. SA l-a dobândit de la un neproprietar.

S-a reținut totodată că această pârâtă, în actul constitutiv, apare ca având activitatea principală, hotelul și ca activitate secundară, închirierea bunurilor imobiliare proprii, fapt ce nu presupune cu necesitate deținerea în proprietate a hotelurilor, ci exploatarea unor spații cu această destinație în baza altor drepturi dezmembrate din dreptul de proprietate. Din conținutul probelor administrate s-a reținut că în patrimoniul intimatei existau la nivelul anilor 1994-1997 și alte imobile, ceea ce înseamnă că lipsirea acesteia de imobilul în litigiu nu ar împiedica-o să-și desfășoare activitatea, respectiv că nu există riscul de a fi dizolvată/lichidată.

În privința cereri de chemare în garanție, s-a apreciat că este oportună măsura disjungerii, față de neregularitățile procedurale observate la aceasta, care pun în discuție însuși cadrul procesual de învestire, întinderea obligației de garanție, identificarea legislației incidente, probațiunea în raport de pretenția concretă/apărarea configurată în cauză (inclusiv prin invocarea de excepții). Prin decizia civilă nr. 462 A din 9 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate. S-a reținut că imobilul revendicat a fost naționalizat de la autorul reclamanților în temeiul Decretului nr. 92/1950, acesta din urmă figurând în anexa la decret. Referitor la apelul reclamanților, s-a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea în cauză a art. II din Decretul nr. 92/1950.

Apelul pârâtei SC A. SA a fost, de asemenea, respins, întrucât autorul reclamanților era, la momentul naționalizării, angajat la Institutul de Fizică M., încadrându-se astfel în categoriile sociale exceptate de la naționalizare potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Din probatoriul administrat - procesul-verbal nr. X s-a reținut că edificarea imobilului s-a realizat cu credite, respectiv că acestea au fost rambursate integral în anul 1948. Comparând titlurile de proprietate aflate în conflict judiciar, respectiv cel al reclamanților cu cel al pârâtei SC A. SA - certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M nr. B din 23 septembrie 1994 eliberat de Ministerul Turismului și Ordinul Ministerului Comerțului și Turismului din 26 aprilie 1991, dat în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 cu privire la construcția intabulată sub nr. MM/2000 la biroul de carte funciară sector 1 București - a fost preferat titlul reclamanților, întrucât acesta provine de la un proprietar, fiind dobândit în mod legal prin cumpărare la licitație publică în anul 1928, în vreme ce pârâta a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar.

Sub aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare, s-a reținut că prevederile art. 32 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 137/2002, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât la nivelul anilor 1994 - 1997, pârâta avea în patrimoniu și alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar fi împiedica-o pe aceasta să-și desfășoare activitatea și nu ar fi pus-o în pericol de lichidare sau dizolvare. Nici cea de-a doua susținere a apelantei pe chestiunea inadmisibilității nu a fost reținută, întrucât proprietatea autorilor reclamanților a fost înscrisă distinct în cartea funciară sub nr. top T, reprezentând 520 m.p. teren și construcția conform tabloului, cu descrierea încăperilor; proprietatea lui C.M.

a fost înscrisă sub nr. top R, compusă din 505 m.p. teren și construcție, conform tabloului de descriere a încăperilor. În privința cererii de chemare în garanție, aceasta a fost disjunsă față de acțiunea principală, în temeiul art. 165 C. proc. civ., considerându-se că sunt necesare probatorii suplimentare. Apelul declarat de chemata în garanție S. Transilvania a fost apreciat, dată fiind această situație, ca nefondat, cu precizarea că, doar cu ocazia judecării cererii de chemare în garanție, urmează ca aceasta să invoce excepțiile pe care le consideră pertinente, asupra cărora instanța va fi obligată a se pronunța. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs (I) la data de 30 octombrie 2003, reclamanții B.Gh.L.G., M.M., M. (fost Ma.) M., H.E., C.H., C.F.

și Z.E., (II) la data de 31 octombrie 2003, pârâta SC A. SA, (III) la data de 30 octombrie 2003, chemata în garanție APAPS, (IV) la data de 29 octombrie 2003, chemata în garanție Societatea de Investiții Financiare „T.” SA (S. Transilvania), prin care au criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte: (I) Recursul reclamanților a vizat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate și netemeinicie: Pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" - s-a susținut că soluția instanțelor anterioare de respingere a cererii de constatare a nulității (nevalabilității) titlului de preluare a statului este lipsită de temei legal, întrucât Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil care să producă efectele specifice dreptului de proprietate, aspect reținut chiar de aceste instanțe, în motivarea propriilor hotărâri pronunțate.

Acțiunea introductivă de instanță a avut ca prim capăt de cerere constatarea nulității (nevalabilității) „titlului de preluare de către stat a imobilului din București, b-dul M. (fost bd. T.I.) compus din teren de 520 m.p. și construcție (...)", al doilea capăt de cerere fiind reprezentat de revendicarea propriu-zisă. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității (nevalabilității) titlului statului, aceasta a fost întemeiată pe ideea neconformității actului de preluare cu legea (art. 2 din Decretul nr. 92/1950), precum și cu Constituția și tratatele internaționale contemporane actului de preluare.

În mod surprinzător, după ce a reținut în considerentele sentinței că „autorul reclamanților a fost deposedat în mod abuziv de imobilul revendicat printr-un act de naționalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este definit acesta de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu referire la respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat a imobilului”; „statul, în calitate de autor al pârâtei SC A. SA, a dobândit prin abuz detenția imobilului și a construcției și a considerat-o ca fiind un drept de proprietate”; „pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar”, prima instanță a conchis în mod paradoxal că aspectul nevalabilității titlului statului este doar „o apărare a reclamanților care nu poate constitui o cerere distinctă, atâta vreme cât reclamanții au făcut vorbire despre nulitatea titlului de preluare al statului iar aceștia urmăresc să-și realizeze dreptul pe calea acțiunii în revendicare”.

Confirmând soluția primei instanțe cu privire la revendicare, instanța de apel a apreciat în mod just că SC A. a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar, reținând că autorul reclamanților se încadra în categoriile sociale exceptate de la naționalizare potrivit art. 11 din Decretul nr. 92/1950. În pofida acestor argumente, instanța a respins apelul prin care reclamanții au criticat respingerea de către instanța de fond a cererii de constatare a nulității (nevalabilității) titlului statului. Pentru a evita orice neînțelegere în redactarea primului capăt de cerere al acțiunii s-au folosit termenii nulitate (nevalabilitate) - care din punct de vedere juridic au aceeași semnificație - obiectul cererii fiind, în esență, constatarea ineficienței transferului dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar către stat.

Nu există nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilității titlului statului este doar „o apărare” a reclamanților care nu ar putea face obiectul unei cereri distincte, respectiv că analiza valabilității titlului statului nu poate fi făcută decât în contextul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare. Procedând la compararea titlurilor de proprietate, instanțele au dat preferință în mod just titlului reclamanților, care este mai bine caracterizat, considerând că SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar. Pe baza analizării probelor și a aplicării legii susceptibile de a guverna raporturile juridice referitoare la bunul revendicat, instanțele au constatat și afirmat, fără echivoc, faptul că Statul Român nu a avut niciodată un titlu valabil, apt să producă efectele specifice dreptului de proprietate.

Argumentele reținute de cele două instanțe în considerentele hotărârilor referitoare la nevalabilitatea titlului statului ar fi trebuit să conducă, în mod firesc, la admiterea capătului de cerere formulat de reclamanți prin care au solicitat constatarea nulității/nevalabilității titlului de preluare de către stat a imobilului în litigiu. Din acest punct de vedere, soluțiile pronunțate de instanțele de fond și de apel sunt nelegale, neexistând nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilității titlului statului nu poate face obiectul unei cereri distincte. Nulitatea/nevalabilitatea unui act juridic presupune inexistența vreunui efect juridic produs de pretinsul titlu de proprietate, chiar de la momentul emiterii lui (de fapt, inexistența juridică a actului respectiv).

Prin urmare, atunci când instanțele au reținut că statul a fost neproprietar și că a preluat în mod abuziv, ilegal, imobilul în litigiu, au statuat, în esență, că proprietatea nu a fost niciodată transferată legal de la adevăratul proprietar, către stat și pe cale de consecință, că statul nu și-a constituit un titlu valabil producător de efecte juridice. În această ordine de idei, se poate afirma, fie că titlul statului este nevalabil sau nul, fie că este inexistent din punct de vedere juridic. S-a susținut și că solicitarea de constatare a nulității este echivalentă cu constatarea nevalabilității titlului statului. (II) Recursul pârâtei SC A. SA a vizat următoarele motive de pretinsă nelegalitate și netemeinicie: Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. - ipoteza hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - respectiv dispozițiile art. 261 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de apel nu a analizat nici unul din motivele de apel formulate în cauză de această parte, motivarea soluției de respingere a apelului rezumându-se doar la reproducerea în mică parte a considerentelor hotărârii de primă instanță. În primul motiv de apel, s-a solicitat instanței să stabilească situația juridică a imobilului în litigiu, ținând cont de adresa din 17 iunie 1999, în care Hotelul A. figurează preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950 și Legea nr. 119/1948. Instanțele anterioare au reținut, fără o motivație adecvată, că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr. 92/1950, poziția A din anexă.

Chiar admițând ideea că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția corectă din anexă ar trebui să fie B - Capitolul Hoteluri, prin care a fost naționalizat Hotelul A., cu tot inventarul, sau conform art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950, și nu poziția a din anexa la decret, care se referă la imobilele cu destinația de locuință prin care i-au fost naționalizate lui A.C. "30 de apartamente în București, strada R.C., str. G.M., str. H.B., str. S. ". Imobilul Hotel A. a avut afectațiune și destinație de hotel de la momentul edificării și până în prezent. Tocmai în scopul exploatării ca hotel, A.C. a înființat în anul 1939, Societatea Anonimă S. Hotel A., înregistrată la registrul comerțului sub nr. CC/1939, societatea având ca obiect de activitate exploatarea de hoteluri.

Ulterior, în anul 1947, a fost înregistrată, de către A.C. la registrul comerțului sub nr. KK/1947, firma individuală Hotel A. pentru exploatarea Hotelului A. Prin urmare, Hotelul A. nu a fost un apartament sau un număr de apartamente care să servească drept locuință, nici unor locatari și nici proprietarului C.A. sau familiei sale, astfel cum au constatat în mod greșit instanțele anterioare. De asemenea, prin motivele de apel s-a solicitat instanței să se pronunțe cu privire la statutul socio-profesional pe care îl avea A.C. în anul 1950, motivat de faptul că instanța de fond l-a încadrat pe acesta în categoriile de persoane exceptate de la naționalizare prevăzute de art. 11 din Decretul nr. 92/1950, considerând că acesta era angajat ca arhitect la Institutul de Fizică M.. Din adresa sus-menționată, nu rezultă funcția pe care acesta era angajat.

Instanța de fond a stabilit greșit situația de fapt pe aspectul că imobilul în litigiu a fost dobândit prin resurse (venituri) provenite din muncă, respectiv prin credite. Din actele depuse la dosar a rezultat că aceste credite au fost contractate între anii 1939-1940, după ce construcția imobilului era deja finalizată. În luna aprilie 1939, Hotelul A. era deja exploatat de Societatea Anonimă S. Hotel A. Atât instanța de fond, cât și cea de apel au constatat în mod greșit că A.C. la data adjudecării terenului (1928) și la data edificării construcției (1937-1938) a dobândit (edificat) imobilul cu resurse (venituri) provenite din muncă, prin credite obținute ulterior în anii 1939-1940. În mod eronat au reținut instanțele anterioare că, în cauză, nu s-ar aplica dispozițiile O.U.G.

nr. 88/1997, datorită faptului că pârâta ar fi deținut în patrimoniu, la nivelul anilor 1994-1997 și alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar împiedica-o pe aceasta să-și desfășoare activitatea și nu ar fi în pericol de lichidare sau dizolvare. Obiectul de activitate al SC A. SA a fost de hotel cu restaurant, iar unicul imobil în care își desfășoară activitatea este Complexul A., format din hotel și restaurant. Pârâta SC A. SA a fost privatizată integral în anul 1996, având în patrimoniu un singur imobil în care își poate desfășura obiectul de activitate, de hotel cu restaurant. Instanța a schimbat natura și înțelesul clar și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății, printr-o interpretare extrem de superficială a acestuia - critică susținută din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Într-adevăr, titlul preluării de către stat este art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950, dar obiectul preluării este cel prevăzut la poziția B, iar nu la poziția A din anexa la decret. La poziția A din anexă se operează o naționalizare in personam, A.C. (autorul reclamanților), al cărei obiect este certis verbis stipulat în text, anume 30 apartamente în București, la diferite adrese, între care și strada G.M. Câte și care anume dintre aceste apartamente sunt cele situate în str. G.M., reclamanții nu au indicat nicicum, iar de revendicat au revendicat, nu un imobil situat la această adresă și compus dintr-un număr nespecificat de apartamente, ci o parte din imobilul situat la această adresă, cu afectațiunea inițială și permanentă, inclusiv în prezent de hotel.

Această problemă aparent insignifiantă comandă, prin modul ei de rezolvare, însăși soluția litigiului, în speță fiind greu de acceptat de ce instanțele anterioare au ignorat acest amănunt, de vreme ce recurenta l-a susținut, argumentat, pe parcursul întregului proces. Dacă naționalizarea imobilelor figurând sub lit. a, este una intuitu personae care se expune logic, etic și juridic la aplicațiunea excepției prevăzute la art. 11 din Decret, cea a imobilelor de sub cap. Hoteluri, este una intuitu rei, având de obiect prin ipoteză un imobil mijloc de producție care nu putea fi decât exploatat și pentru care rațiunea Decretului nr. 92/1950 nu are a cunoaște diferențieri, sau exceptări după anumite calități ori situații ale persoanei proprietarului.

Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și cu privire la art. 11 din Decretul nr. 92/1950 al cărei beneficiu îl invocă reclamanții. Textul trebuie avut în vedere în forma completată prin Decretul nr. 524/1955, care exceptează de la măsura naționalizării "imobilele clădite proprietatea muncitorilor și a pensionarilor proveniți din muncitori, precum și a funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și a celorlalți pensionari, provenite din muncă". Este evident că autorul reclamanților, A.C., nu intră în categoria muncitorilor sau pensionarilor proveniți din aceștia ci a funcționarilor sau a celorlalți pensionari, pentru care textul impune condiția provenienței din muncă a imobilelor exceptate de la naționalizare.

Instanța de fond îl califică pe autorul reclamanților drept angajat (arhitect), ceea ce l-ar încadra în rândul intelectualilor profesioniști, ceea ce este total greșit, întrucât intelectual profesionist este numai cel care la momentul naționalizării exercita o profesie liberală, ori persoana în cauză la acel moment este angajat, adică nu poate fi încadrat decât în categoria funcționarilor, pentru care se cere îndeplinirea condiției provenienței din muncă a imobilului naționalizat. Chiar făcând abstracție de calificarea greșită, mai grav este faptul că instanța reține proveniența din muncă a resurselor cu care a fost dobândit imobilul, culmea referindu-se la credite contractate de autorul reclamanților după ce imobilul fusese construit.

În orice caz, edificarea imobilelor cu resurse obținute prin credite nu poate însemna că aceste resurse provin din muncă, cum cere legea, pentru aplicarea exceptării în cauză. Decizia atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanțele anterioare nu au stabilit situația juridică concretă a imobilului în litigiu, considerând că Hotelul A. a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, fiind înscris la poziția A. De fapt, imobilul în litigiu, dacă se va stabili că titlul de preluare este Decretul nr. 92/1950, a fost înscris la poziția B din anexa la decret, la capitolul hoteluri, fiind naționalizat conform art. 1 alin. (4) pct. 3, hotelul cu întreg inventarul său, acesta reprezentând un mijloc de producție.

Ambele instanțe rețin că proveniența veniturilor pentru dobândirea imobilului naționalizat au provenit prin contractarea de credite. Nici una dintre instanțe nu a observat că aceste credite au fost dobândite ulterior datei achiziționării terenului și edificării construcției, respectiv în anii 1939-1940. Prin cererea de chemare în judecată instanța a fost învestită cu două capete de cerere: acțiunea în constatarea nulității (nevalabilității) titlului de preluare a statului și cererea de revendicare, accesorie primului capăt de cerere, nemotivată. Instanțele anterioare în mod greșit au comparat titlurile, atât timp cât prin cererea introductivă nu au fost învestite să constate dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil.

Prin hotărârile pronunțate, instanțele au depășit cadrul cererii de chemare în judecată cu care au fost învestite. Conform prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. De asemenea, alin. (2) din aceeiași lege prevede că "bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil (...) pot fi revendicate de foștii proprietari dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". În speță, instanța a fost învestită cu o acțiune în constatarea nulității (nevalabilității) titlului de preluare și nu cu stabilirea valabilității titlului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, astfel încât instanța de fond respingând primul capăt de cerere, al doilea capăt, nemotivat de altfel, trebuia automat respins în virtutea principiului accesorium sequitur principalem.

Mai mult decât atât, instanța a ignorat și faptul că există o lege specială de reparație, respectiv O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, în raport de care cererea de revendicare devenea inadmisibilă. Cu toate că s-a apreciat de către instanțe incidența prevederilor art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997, în prezenta cauză, s-a considerat că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile, întrucât la nivelul anilor 1994-1997, SC A. SA avea și alte imobile, astfel încât pierderea imobilului în litigiu nu ar împiedica-o să-și desfășoare activitatea și nu ar fi în pericol de lichidare și dizolvare. Nu s-a precizat însă la ce imobile s-a referit instanța de apel atunci când a tras această concluzie, din conținutul filelor rezultând cu evidență că SC A. SA deține un singur imobil - Hotelul A., care servește realizării obiectului de activitate, hotel cu restaurant.

Totodată, instanța a ignorat cu desăvârșire incidența Legii nr. 10/2001, care intră în categoria legilor speciale de reparație prevăzută la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, chiar în situația când este vorba de bunuri preluate de stat fără titlu valabil, a fortiori în condițiile preluării cu titlu valabil.

Or, Legea nr. 10/2001 dispune la art. 46 la alin. (1) că "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinarii". În speță, este incontestabil certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului seria M nr. C din 23 septembrie 1994 eliberat de Ministerul Turismului și Ordinul Ministerului Comerțului și Turismului din 26 aprilie 1991, primul în privința terenului, al doilea în privința construcției, alcătuind imobilul Hotel A., sunt acte juridice făcute în cadrul procesului de privatizare, iar legalitatea acestora, nici la momentul înstrăinării către SC A. SA și nici ulterior, nu a fost contestată de reclamanți.

Mai mult, chiar dacă imobilul ar fi fost preluat fără titlu valabil, actele juridice de înstrăinare rămân valabile când au fost încheiate cu bună-credință, dispune imperativ alin. (2) al aceluiași articol, iar reaua-credință a pârâtei nu a fost nicicând alegată de reclamanți. Incident în speță este însă dispoziția prevăzută de art. 27 din Legea nr. 10/2001. Toate cele menționate anterior converg spre convingerea că decizia atacată este lipsită de temei legal, fiind încălcate și aplicate greșit dispozițiile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 524/1955, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și aprobată prin Legea nr. 99/1999 și ale Legii nr. 10/2001.

Instanța nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate în cauză, care puteau fi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - în sensul că instanța nu s-a pronunțat pe situația juridică a imobilului în litigiu, considerând, fără a argumenta, că imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950, poziția A din anexă, cu toate că din probele administrate, Hotelul A. figurează preluat prin Decretul nr. 92/1950, poziția B, conform art. 1 alin. (4) pct. 3 din Decretul nr. 92/1950. Că imobilul a avut destinație de hotel de la edificare și până în prezent, rezultă din înscrisurile depuse la Dosarul nr. 262/1999, de înființare a Societății Anonime S. - A., având ca obiect exploatare hoteluri și din certificatul emis de O.R.C.

nr. KK/1947 pentru firma individuală Hotel A. exploatat de A.C. ca persoană fizică autorizată pentru desfășurarea de activități comerciale. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat nici cu privire la apărarea că imobilul în litigiu era la data naționalizării un mijloc de producție, astfel încât, conform art. 11 din Constituție, preluarea de către stat prin Decretul nr. 92/1950 s-a făcut în mod corect. Nu s-a pronunțat nici cu privire la incidența în speță a prevederilor Legii nr. 10/2001, invocată atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, care putea duce la respingerea cererii de revendicare ca inadmisibilă.

Instanțele anterioare nu s-au pronunțat asupra raportului de expertiză care concluzionează că Hotelul A. este o singură construcție independentă și autonomă și nici asupra adresei Primăriei din 13 septembrie 2002 care atestă că hotelul este un unic corp de clădire, astfel încât instanța de fond în mod greșit a hotărât că imobilul Hotel A. este format din două corpuri de clădire "alipite", concluzie care a dus la respingerea excepției de inadmisibilitate a cererii, motivată de faptul că asupra imobilului există, la data naționalizării, o stare de indiviziune între coproprietarii A.C. și M.C., aceștia construind împreună Hotelul A. conform autorizației de construire nr. V". Cauza de față a fost asimilată miilor de revendicări de imobile naționalizate îndreptate contra statului, ignorându-se constant că recurenta este un dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros.

Ocrotirea și garantarea proprietății private în mod egal, indiferent de titular, consacrată prin Constituției nu poate funcționa discriminator nici pe rațiuni istorice și nici pe unele vizând calitatea persoanei titularului. Cu privire la motivul de apel privind cererea de chemare în garanție, instanța de apel s-a rezumat a constata că cererea a fost disjunsă în temeiul art. 165 C. proc. civ., fiind necesare probatorii suplimentare, nerăspunzând la susținerile invocate în acest motiv, încălcând astfel dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (III) Recursul chematei în garanție APAPS a susținut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate și netemeinicie: În apărările făcute în fața instanțelor anterioare, recurenta-pârâtă SC A. SA, inițial, și-a întemeiat cererea de chemare în garanție pe dispozițiile art. 1336 -1337 C. civ.

Ulterior, a revenit și a solicitat introducerea acesteia în cauză în temeiul dispozițiilor art. 32 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, modificată și completată prin Legea nr. 137/2002, modificată și completată prin O.U.G. nr. 208/2002. În legătură cu această poziție, s-a susținut că, pentru a putea face aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, este necesar să fie îndeplinite toate condițiile impuse de acest text de lege.

În speța de față, trebuie avut în vedere că în alin. (2) al art. menționat se prevede expres că "instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile". Acest text de lege își găsește rațiunea de aplicare din faptul că APAPS a avut calitatea de acționar în numele statului la societatea pârâtă până la momentul privatizării ei, iar bunurile care au făcut parte din patrimoniul acesteia au constituit aportul în natură al statului la constituirea patrimoniului social și implicit, a capitalului social al SC A. SA.

În această situație, societatea comercială va primi, cu titlu de despăgubire pentru ieșirea imobilului din patrimoniului său, de la instituția publică implicată, numai o sumă care să reprezinte valoarea prejudiciului efectiv suferit prin restituirea imobilului, respectiv valoarea contabilă a acestui imobil. (IV) Recursul chematei în garanție Societatea de Investiții Financiare „T.” SA (S. Transilvania) a susținut următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate și netemeinicie: Instanța, prin hotărârea dată, a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. - art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - întrucât, pe tot parcursul judecării cauzei în fond, față de această parte nu au fost respectate dispozițiile art. 85 și urm. C. proc.

civ., respectiv neîndeplinirea procedurii de citare. Termenul de judecată din 11 februarie 2003 a fost, în accepțiunea art. 134 C. proc. civ., prima zi de înfățișare pentru această parte. Pentru acest motiv, s-a solicitat amânarea cauzei în vederea comunicării înscrisurilor aflate la dosarul cauzei. Instanța a respins cererea de amânare formulată, a considerat cauza în stare de judecată și nu a mai acordat părților cuvântul pe fond, ci a pus în discuție numai excepția nulității cererii de chemare în garanție.

Respingând cererea de amânare a cauzei și cea de comunicare a înscrisurilor, deși acestea erau întemeiate, instanța i-a vătămat acesteia drepturile procesuale, încălcând, de asemenea, și alte câteva principii fundamentale ale procesului civil - principiul contradictorialității (care presupune ca părțile să își aducă reciproc la cunoștință pretențiile și apărările lor prin comunicarea înscrisurilor), principiul dreptului la apărare (aceasta fiind în imposibilitate de a formula apărări, invoca excepții și pune concluzii, fără a cunoaște numeroasele acte aflate la dosar). Instanța fondului a încălcat astfel și dispozițiile art. 129 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să respecte el însuși principiul contradictorialității și celelalte principii ale procesului civil.

Pe temeiul de drept invocat - art. 2 din Legea nr. 219/2005, conform căruia (1) procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal învestite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii; (2) apelurile aflate pe rolul Curților de Apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența Tribunalului se trimit la tribunale; (3) recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența Curților de Apel se trimit la Curțile de Apel; (4) în cazurile prevăzute la alin. (1)-(3), trimiterea dosarelor se va face, pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să le judece recursului - excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului nu poate fi primită, întrucât valoarea imobilului în litigiu este peste 500.000 RON, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei în recurs, situație care face inaplicabilă incidența normei tranzitorii.

Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Pentru a cerceta fiecare din motivele de nelegalitate invocate - în esență, pretinse neregularități de ordin procedural, dar și pretinse încălcări ale unor dispoziții de drept substanțial, structurate în mod corespunzător de recurenți în raport de ipotezele art. 304 C. proc. civ. (cu precizarea că la momentul învestirii instanței de recurs se putea invoca inclusiv pct. 10 al acestui art., respectiv instanța nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare sau asupra unor dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii - Înalta Curte, ca instanță de recurs, este ținută ea însăși să-și circumscrie activitatea de control judiciar, dispozițiilor legale procedurale incidente în ceea ce o privește.

Astfel, din conținutul normativ al art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 313 și 314 C. proc. civ.

– „Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiției o cer, altei instanțe de același grad, cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență, când trimite cauza instanței competente sau altui organ cu activitate jurisdicțională competent potrivit legii”, respectiv „Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite” - rezultă în mod clar ideea că stabilirea situației de fapt este atributul suveran al instanțelor fondului, ceea ce înseamnă, în concret, în accepțiunea conturată în mod constant de doctrina și jurisprudența națională, dreptul acestor instanțe de a constata faptele și de a aprecia forța probantă a dovezilor administrate în cauză.

Dovada îndeplinirii/neîndeplinirii condiției prescrise de normele procedurale sus-menționate rezultă din conținutul actului de dispoziție al instanței de judecată, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată, atacată pe calea recursului. Obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească cuprinde “motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", în considerarea faptului că trebuie realizată situația-premisă pentru o judecată concretă și efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite. Dispozițiile legale sus-menționate au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte va reține ca întemeiat motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii - temei de drept ce fundamentează atât singura critică a reclamanților, cât și în parte, cererea de recurs a pârâtei și care va conduce, în contextul procedural evocat anterior, la casarea hotărârii din apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu privire la cererea de recurs a reclamanților, s-a impus a fi reținută următoarea situație de fapt, relevantă sub aspectul uneia din ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Acțiunea introductivă de instanță a avut ca prim capăt de cerere constatarea nulității (nevalabilității) „titlului de preluare de către stat a imobilului din București, b-dul M. (fost bd. T.I.) compus din teren de 520 m.p. și construcție (...)", al doilea capăt de cerere fiind reprezentat de revendicarea propriu-zisă. În ceea ce privește cererea de constatare a nulității (nevalabilității) titlului statului, aceasta a fost întemeiată pe ideea neconformității actului de preluare cu legea (art. 2 din Decretul nr. 92/1950), precum și cu Constituția și tratatele internaționale contemporane actului de preluare.

După ce a reținut în considerentele sentinței în mod expres că „autorul reclamanților a fost deposedat în mod abuziv de imobilul revendicat printr-un act de naționalizare ce nu poate reprezenta un titlu valabil în favoarea statului, astfel cum este definit acesta de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, cu referire la respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat a imobilului”; „statul, în calitate de autor al pârâtei SC A. SA, a dobândit prin abuz detenția imobilului și a construcției și a considerat-o ca fiind un drept de proprietate”; „pârâta SC A. SA a dobândit dreptul de proprietate de la un neproprietar”, prima instanță, ulterior și instanța de apel, au conchis că aspectul nevalabilității titlului statului este doar „o apărare a reclamanților care nu poate constitui o cerere distinctă, atâta vreme cât reclamanții au făcut vorbire despre nulitatea titlului de preluare al statului iar aceștia urmăresc să-și realizeze dreptul pe calea acțiunii în revendicare”, apreciere ce s-a reflectat în soluția de respingere a acestui capăt de cerere.

În aceste circumstanțe, poate fi primită critica conform căreia soluția instanțelor anterioare de respingere a cererii de constatare a nulității (nevalabilității) titlului de preluare a statului este lipsită de temei legal, dar nu pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ipoteza existenței unei contradicții flagrante între dispozitiv și considerentele hotărârii pronunțate. S-a susținut în mod corect că nu există nici un temei legal pentru a aprecia că aspectul nevalabilității titlului statului este doar „o apărare” a reclamanților care nu ar putea face obiectul unei cereri distincte, respectiv că analiza valabilității titlului statului nu poate fi făcută decât în contextul comparării titlurilor de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, cât timp există și trebuie respectat ca atare principiul disponibilității părților în procesul civil.

În condițiile în care instanțele ar fi considerat că există o diferență de fond între cele două noțiuni, ar fi trebuit să se pronunțe distinct asupra cererii de constatare a nulității, dar și asupra cererii de constatare a nevalabilității acestui titlu, explicând, totodată, în ce constă diferența dintre aceste noțiuni juridice. Chestiunea punerii în acord a considerentelor și a dispoziției instanțelor de judecată anterioare trebuia clarificată cu prioritate, cu atât mai mult cu cât părțile cu interese contrare din cauză - reclamanții și pârâta - au susținut raționamente juridice diametral opuse, întemeindu-se pe una sau alta din părțile componente ale hotărârilor pronunțate - considerente, respectiv dispozitiv.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut următorul raționament; instanța, învestită fiind cu o acțiune în constatarea nulității (nevalabilității) titlului de preluare și nu cu stabilirea valabilității titlului în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, respingând primul capăt de cerere, al doilea capăt, nemotivat, trebuia automat respins în virtutea principiului accesorium sequitur principalem. Cu privire la cererea de recurs a pârâtei, s-a impus a fi reținută cealaltă ipoteză a art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - întrucât decizia atacată nu cuprinde în mod complet, clar, pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta se conjugă cu soluția de primă instanță, nu realizează o analiză pertinentă a tuturor susținerilor părților, a tuturor probelor administrate de acestea, nu s-a preocupat să înlăture în mod justificat apărările formulate de fiecare din părțile cu interese contrare, deși toate acestea se conturau a fi pertinente și concludente cauzei.

O astfel de analiză detaliată a chestiunilor de esență ale raportului juridic dedus judecății este cerută de complexitatea cauzei (din perspectiva susținerilor părților, uneori contradictorii în cursul derulării procedurilor legale, apărărilor formulate, circumstanțelor administrării probatoriului, relevanței acestora pentru proces, timpului scurs de la data trecerii imobilului în stăpânirea statului, stabilirii argumentelor de fapt și de drept decisive pentru clarificarea și în final, pentru soluționarea raportului juridic litigios etc.), de importanța deosebită a litigiului pentru fiecare din părțile din proces, de modalitatea concretă în care legiuitorul - în contextul existenței și a unei legislații speciale pe care partea adversă a invocat-o în apărare - a înțeles să restabilească situația anterioară pentru titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate în mod abuziv în patrimoniul statului, fără însă a ignora situațiile juridice create sau angrenate de circuitul civil general și pentru a căror conservare se impunea o justificare legală corespunzătoare (prin raportare la legislația națională, respectiv europeană, dat fiind obiectul concret al pretenției, dreptul de proprietate asupra unui imobil).

S-a impus a se constata că nici una din apărările relevante ale pârâtei - invocate ulterior și ca motive de apel - nu a fost analizată în expunerea de motive a hotărârilor pronunțate, după cum urmează: S-a solicitat instanțelor fondului să stabilească, cu prioritate, situația de fapt și de drept a imobilului în litigiu la momentul trecerii acestuia în stăpânirea statului (din perspectiva dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, dar și ale Decretului nr. 524/1955), clarificarea chestiunii punctuale a afectațiunii și destinației imobilului în litigiu, atât la data preluării, cât și ulterior, până la momentul prezent, clarificarea modalității concrete de exploatare a imobilului de către autorul reclamanților - s-a susținut că A.C.

a înființat în anul 1939, Societatea Anonimă S. Hotel A., societatea având ca obiect de activitate exploatarea de hoteluri, ulterior, în anul 1947, fiind înregistrată societatea individuală Hotel A. pentru exploatarea Hotelului A. - configurarea deplină a statutului socio-profesional al autorului reclamanților, prin raportare la toate probele administrate în cauză și la dispozițiile legale incidente, cu o argumentație pertinentă, cu atât mai mult cu cât s-a reținut achiziționarea imobilului în litigiu prin contractarea unor credite, clarificarea situației juridice a imobilului în litigiu din perspectiva incidenței/neincidenței dispozițiilor O.U.G.

nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 - în raport de care cererea de revendicare devenea chiar inadmisibilă - a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, a incidenței Legii nr. 10/2001 (art. 46 la alin. (1) și (2), art. 27) sub aspectul posibilității reale de valorificare în cauză a actelor juridice făcute în cadrul procesului de privatizare, pe de o parte, din perspectiva bunei-credințe a dobânditorului, pe de altă parte, din perspectiva prezumției de legalitate (actele juridice de privatizare nefiind contestate sub nici un motiv de către reclamanți), sub toate aceste aspecte susținerile părților fiind diametral opuse, instanța de apel nefiind preocupată să lămurească controversele.

S-a avut în vedere și faptul că, lipsa motivării sau insuficiența/contradictorialitatea motivării în privința unor aspecte relevante pentru cauză, redate în parag. anterior, a fost privită în doctrina și jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Soluția de casare a hotărârii pronunțate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță s-a impus, așadar, din necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, conform căruia o pricină trebuie să fie judecată în fond, din perspectiva legalității, a normelor de drept aplicabile, dar și a temeiniciei, a aprecierii probelor administrate în cauză, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel.

Toate aceste considerente de fapt și de drept sunt importante în aprecierea instanței de recurs pentru configurarea soluției pronunțate și ca o garanție a respectării depline a dreptului prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție. Această dispoziție de drept convențional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanță de judecată, ci și toate celelalte garanții cu privire la desfășurarea procesului civil, la obținerea unei soluții asupra temeiniciei în fapt și în drept a pretenției deduse judecății, inclusiv la motivarea hotărârii judecătorești pronunțate etc., aspecte care înseamnă, în esență, conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

În procesul de elaborare a unei hotărârii judecătorești, ca act final al oricărei judecăți, instanța trebuie să pună de acord, prin motivare, faptele alegate, probele administrate în cauză, respectiv consecințele desprinse din operațiunea de apreciere a acestora, în raport de regulile de drept invocate de părți sau identificate ca fiind aplicabile raportului juridic litigios - în cauza de față, s-au invocat în apărare dispozițiile Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 524/1955, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 34 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și aprobată prin Legea nr. 99/1999 și ale Legii nr. 10/2001.

Instanța de trimitere va îndeplini această obligație de valorificare a probatoriului, nu numai prin încuviințarea și administrarea probelor considerate pertinente și concludente cauzei de față (înscrisurile – operațiune realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare, inclusiv în recurs), ci și prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor și în condițiile prevăzute de lege, operațiune care presupune și trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt și de drept care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv. Este nevoie, așadar, de o preocupare reală din partea instanței de judecată de a pune de acord, prin motivare, datele care rezultă din cuprinsul înscrisurilor existente la dosar, cu susținerile părților, redate în parag.

anterioare, care prezintă punctual și persuasiv elemente de fapt concrete ce se impun a fi cercetate, valorificate, înlăturate de instanță, în mod argumentat. Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza toate celelalte critici de nelegalitate formulate prin recurs, întrucât fiecare din aceste dispoziții de drept material/procedural presupune clarificarea prioritară a deplinei situații de fapt ce o impune prin ipoteză. În privința recursurilor formulate de chematele în garanție, acestea vor fi admise, pe de o parte, pentru că în plan procesual nu poate fi ignorat, de principiu, caracterul dependent al chemării în garanție față de cererea principală, pe de altă parte, pentru că au fost găsite ca fiind justificate neregularitățile referitoare la procedura de citare în ceea ce privește partea recurentă Societatea de Investiții Financiare „T.” SA (S. Transilvania) - art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. - și care au făcut ca doar termenul de judecată din 11 februarie 2003 să poată fi considerat prima zi de înfățișare, cu toate consecințele sub aspectul conținutului dreptului la un proces echitabil (respectarea dreptului la apărare, comunicarea actelor procedurale, contradictorialitatea dezbaterilor etc.). Având în vedere circumstanțele cauzei pendinte, care au impus soluția casării cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a nu se încălca dreptul la un proces echitabil, în sensul prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul termenului rezonabil de soluționare a cauzei în rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere inclusiv exigențele acestor dispoziții convenționale.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., raportat la art. 313 și 314 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului invocată de recurenta - pârâtă SC A. SA. Admite recursurile declarate de reclamanții B.Gh.L.G., C.H., C.F. - decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată de moștenitoarea C.J.M.I., H.E. - decedată, calitatea sa procesuală fiind preluată de moștenitoarea I.A., M.M., M. (Ma.) M. și Z.E., de pârâta SC A. SA și de chematele în garanție Societatea de Investiții Financiare T. SA și APAPS, în prezent AVAS împotriva deciziei nr. 462A din 9 octombrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.