ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2808/2006

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1000 din 12 iulie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost condamnat inculpatul H.M.C., la 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i, cu aplicarea art. 74 lit. a) – art. 76 lit. b) C. pen. În baza art. 86 1 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului și s-a fixat termen de încercare pe o durată de 6 ani. Pe durata termenului de încercare s-au instituit în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 86 3 C. pen. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86 4 C. pen.

Potrivit art. 88 C. pen., s-a computat timpul prevenției de la 9 mai 2003 și al arestării de la 10 mai 2003 la 14 mai 2003. A fost obligat inculpatul la plata sumei de 13.061.719 lei către Spitalul Universitar de Urgență București, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate cu internarea părții vătămate. S-a luat act că partea vătămată B.M.L. nu s-a constituit parte civilă. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că în seara zilei de 1 mai 2003, partea vătămată B.M.L. și martorul H.C.R. s-au aflat în incinta localului R.C. situat în București, loc în care cei doi aflați la mese diferite au consumat băuturi alcoolice, iar la un moment dat și-au adresat injurii reciproce și amenințări legate de împrejurarea martorului de a mai face skanderberg.

Apoi, partea vătămată l-a scos forțat pe martor din local. Aflat în afara localului, martorul H.C.R. contactat telefonic de inculpatul H.M.C. (fratele acestuia), solicitându-i sprijin. Până la momentul în care inculpatul a sosit la fața locului între martor și partea vătămată a intervenit o nouă altercație, cei doi aplicându-și reciproc lovituri. În urma altercației martorul H.C.R. a căzut la podea, iar partea vătămată era deasupra martorului și îl lovea, situație relatată de însăși partea vătămată în declarația dată în fața instanței. Văzându-și fratele căzut la podea, inculpatul a intervenit cu intenția de a-i despărți, a tras de partea vătămată, acesta din urmă a ripostat și a lovit pe inculpat.

În acest moment, inculpatul s-a folosit de o șurubelniță pe care o purta în mod obișnuit asupra sa și a aplicat mai multe lovituri, în umăr de șapte ori, după care partea vătămată fiind căzută în genunchi la nivelul caldarâmului, martorul H.C.R. i-a aplicat, mai multe lovituri cu pumnii și picioarele în zona feței, după care cei doi frați au părăsit locul faptei. În urma loviturilor primite, partea vătămată a suferit mai multe leziuni, atât în zona capului, plagă parietală și palpebrală stângă, fractură de piramidă nazală, precum și la nivelul abdomenului și al toracelui și în regiunea lombară și sacrată, din care una penetrantă în zona subscapulară stânga.

Din conținutul raportului de expertiză medico-legală nr. A 1/6577 din 26 septembrie 2003 și completarea raportului din 27 octombrie 2004 a rezultat că partea vătămată a prezentat leziuni traumatice care au fost produce prin lovire cu corp dur și corp ascuțit-tăietor, suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 25 zile de îngrijiri medicale, fără ca aceasta să-i fi pus în primejdie viața. În drept, fapta inculpatului a fost încadrată în dispozițiile art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., respectiv tentativă la omor. Individualizarea pedepsei s-a făcut cu respectarea criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., reținându-se circumstanțe atenuante cu consecința reducerii pedepsei sub limita minimului special.

Împotriva sentinței a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul H.M.C. Parchetul de pe lângă Tribunalul București a criticat sentința pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei, solicitând majorarea acesteia și schimbarea modalității de executare. Inculpatul H.M.C. a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: - greșita încadrare juridică dată faptei, cea corectă în dispozițiile art. 181 alin. (1) C. pen.; - greșita condamnare, deoarece inculpatul a acționat în legitimă apărare, astfel că se impunea achitarea potrivit art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.; - greșita individualizare a pedepsei, în sensul că nu i s-a acordat eficiență maximă circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 – art. 76 C. pen.

Prin decizia penală nr. 797 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2823/2005, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul H.M.C. împotriva sentinței penale nr. 1000 din 12 iulie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 999/2005, fiind obligat apelantul inculpat la 100 RON cheltuieli judiciare statului. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prima instanță a stabilit în mod corect pe baza probelor administrate situația de fapt, făcând o încadrare juridică corectă a faptei săvârșite de inculpat. Astfel, fapta inculpatului H.M.C., care la data de 1 mai 2003, în timp ce se afla în loc public a aplicat părții vătămate B.M.L.

un număr de 7 lovituri cu o șurubelniță în zona trunchiului, provocându-i leziuni ce au determinat crearea unui pneumotorax urmare unei plăgi penetrante subscapulare stânga, întrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen. Trebuie avut în vedere la stabilirea încadrării juridice numărul mare al loviturilor aplicate de inculpat, respectiv șapte, obiectul vulnerant folosit apt de a produce suprimarea vieții, respectiv șurubelnița, precum și zona interesată, care este o zonă vitală. În ceea ce privește latura subiectivă s-a constatat că inculpatul a acționat cu intenție directă, prevăzând rezultatul faptei sale și, deși, nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.

Pentru cele de mai sus, instanța de apel a apreciat că nu poate fi primită susținerea inculpatului cu privire la greșita încadrare juridică dată faptei sale. Așa cum a reținut în mod corect instanța de fond, încadrarea juridică a faptei săvârșite de inculpat este cea de tentativă la omor. În ceea ce privește cererea inculpatului de reținere a dispozițiilor art. 44 C. pen., referitoare la legitima apărare, prima instanță de control judiciar a constatat a fi neîntemeiată și a fost înlăturată ca atare. Intervenția inculpatului a depășit cu mult atacul părții vătămate asupra fratelui inculpatului în condițiile în care fiind vorba de două persoane (inculpatul și fratele său), acțiunea părții vătămate putând fi înlăturată cu ușurință (cum, de altfel s-a și întâmplat), nefiind necesar ca inculpatul să folosească un obiect apt a produce chiar și suprimarea vieții părții vătămate.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate inculpatului s-a reținut că s-a dat semnificația cuvenită tuturor criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., referitoare la gradul de pericol social al faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, limitele de pedeapsă prevăzute de textul incriminator și persoana inculpatului, care nu are antecedente penale, a recunoscut comiterea faptei, a avut o bună conduită anterior săvârșirii faptei, a depus stăruințe în scopul înlăturării rezultatului infracțiunii și a ajutat pe partea vătămată pe care a vizitat-o la spital și a suportat toate cheltuielile ce au fost determinate de internarea părții vătămate.

În mod judicios a apreciat prima instanță că buna conduită a inculpatului anterior săvârșirii faptei, lipsa antecedentelor penale constituie circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen., împrejurare valorificată în cadrul realizării procesului de individualizare a pedepsei conform art. 76 lit. b) C. pen. Pentru ca o pedeapsă să contribuie la îndreptarea comportamentului infractorului, ea trebuie să fie bine gândită de societate, singura susceptibilă să-i determine să regrete fapta, să-i propună să nu mai repete infracțiunea. Pedeapsa poate fi aplicată numai dacă ține seama de persoana căreia i se aplică, de capacitatea sa de a-și analiza faptele și de a se hotărî pentru o conduită compatibilă cu interesele societății.

Revenind la speță, s-a constatat că prima instanță a realizat o bună individualizare a pedepsei, apreciind că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru inculpat și chiar fără executarea pedepsei acesta nu va mai săvârși infracțiuni. Față de considerentele arătate nu au fost primite criticile formulate de parchet (care a solicitat majorarea pedepsei și schimbare modalității de executare) și nici de inculpat (care a solicitat reducerea cuantumului pedepsei aplicate). Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul H.M.C., acesta din urmă fără a arăta în scris motivele. În recursul declarat de parchet s-au criticat hotărârile instanțelor pentru nelegalitate sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 86 1 C. pen., caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc.

pen. În dezvoltarea motivelor de recurs, parchetul a arătat că la adoptarea soluției, instanțele au avut în vedere că în cazul în care fapta penală comisă în faza tentativei limitele se reduc la jumătate, dispozițiile art. 86 1 C. pen., vor opera nu asupra pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, ci asupra pedepsei aplicate, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) C. pen. Conform art. 86 1 alin. (3) C. pen., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă, printre altele, în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Infracțiunea de omor calificat se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

La aplicarea pedepsei corespunzătoare dispoziției art. 86 1 alin. (3) C. pen., trebuie avută în vedere limita maximă specială prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, chiar dacă fapta a rămas în faza de tentativă. Instituind excepția prevăzută de art. 86 1 alin. (3), legiuitorul a vrut să excludă de la beneficiul suspendării executării pedepsei sub supraveghere infracțiunile care prezintă un anumit grad de pericol social abstract, evaluat și exprimat în limitele de pedeapsă, indiferent de forma perfectă sau imperfectă realizată în concret de infracțiunea săvârșită. În caz contrar, tentativa ar deveni o infracțiune distinctă de infracțiunea consumată, cu un regim sancționator propriu prevăzut de art. 21 C. pen.

Tentativa este o formă imperfectă a infracțiunii, neavând o incriminare distinctă. Regimul sancționator este unic și anume cel prevăzut pentru infracțiunea consumată. Regimul sancționator fiind unic, acesta constituie singurul criteriu de aplicare a dispozițiilor art. 86 1 alin. (3) C. pen. și, ca atare, greșit au procedat instanțele, dispunând suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. La termenul de astăzi, procurorul, în dezbateri, dezvoltând oral conținutul motivelor de recurs, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc.

pen., a susținut nelegalitatea modalității suspendării sub supraveghere, chiar dacă fapta a rămas sub forma tentativei, deoarece se are în vedere pedeapsa formei consumate a infracțiunii care prezintă un pericol social generic ridicat, dispozițiile art. 86 1 alin. (3) C. pen., interzicând aplicarea acestei modalități de executare în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, solicitând admiterea recursului, casarea parțială a hotărârilor atacate, iar pe fond, înlăturarea aplicării dispozițiilor art. 86 1 C. pen. Apărătorul recurentului intimat inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., respingerea recursului parchetului, deoarece infracțiunea nu a fost săvârșită cu intenție. În recursul inculpatului, același apărător, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 17, 17 1 și 14 C. proc. pen., a arătat că din actele medicale a rezultat că viața părții vătămate nu a fost pusă în primejdie, urmând a se ține seama și de circumstanțele reale ale faptei, inculpatul, urmărind doar stoparea conflictului, neacceptând posibilitatea producerii omorului, solicitând în principal, schimbarea încadrării juridice din tentativă la infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., în infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. (1) C. pen., cu privire la care a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc.

pen., având în vedere incidența dispozițiilor art. 44 alin. (3) C. pen., deoarece tulburarea inculpatului în cadrul conflictului a depășit limitele unei apărări proporționale cu atacul, potrivit declarațiilor părții vătămate. În subsidiar, apărătorul recurentului intimat inculpat a solicitat reducerea pedepsei, avându-se în vedere circumstanțele personale ale inculpatului, atitudinea sinceră și lipsa antecedentelor penale, depunând la dosar două înscrisuri ca acte în circumstanțierea persoanei inculpatului. Concluziile procurorului asupra recursului inculpatului, precum și poziția recurentului intimat inculpat, din ultimul cuvânt au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de inculpatul H.M.C. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., pentru recursul parchetului și art. 385 9 pct. 17, 17 1 și 14 din același cod, pentru recursul inculpatului, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate pentru considerentele ce se vor arăta.

În ceea ce privește recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București: Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că instanța de apel în mod corect și-a însușit argumentele instanței de fond, cu privire la reținerea situației de fapt, a încadrării juridice a faptei și a vinovăției inculpatului în săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa, iar la rândul ei, în baza propriului examen în mod judicios și motivat a înlăturat criticile formulate de inculpat referitoare la încadrarea juridică a faptei, precum și a cererii privind aplicarea dispozițiilor art. 44 C. pen., referitoare la legitima apărare. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului H.M.C., care la data de 1 mai 2003, în timp ce se afla în loc public a aplicat părții vătămate B.M.L., un număr de 7 lovituri cu o șurubelniță în zona trunchiului dorsal, provocându-i leziuni ce au determinat crearea unui pneumotorax urmare a unei plăgi penetrante subscapulare stânga, întrunește atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., tentativă la omor calificat. Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, a fost dovedită contribuția concretă a inculpatului la săvârșirea infracțiunii, evidențiindu-se intenția de suprimare a vieții victimei.

Declarațiile părții vătămate B.M.L. în care au fost descrise în concret împrejurările lovirii sale de către inculpat, au fost confirmate prin declarațiile martorilor I.G., A.C., D.I.I., H.C.R., S.M.C. în care au arătat împrejurările la care aceștia au asistat sau au auzit, precum și prin declarația martorului în circumstanțiere T.M., ce a evidențiat profilul socio-moral al inculpatului.

Aspectele prezentate din mijloacele de probă mai sus arătate se susțin și prin procesul-verbal din 1 mai 2003 întocmit de organele de poliție, cu ocazia deplasării la fața locului, respectiv la adresa unde se afla localul R.C., în conținutul căruia se arată că mai mulți indivizi l-au agresat pe un altul, faptele având loc în afara localului, cu procesele-verbale din 02 și 06 mai 2003 întocmite de către organele de poliție cu ocazia deplasării la Spitalul Universitar București în vederea luării la cunoștință a situației sănătății părții vătămate, ocazie cu care s-au și purtat discuții cu aceasta care a comunicat că pe fondul unor discuții în contradictoriu cu un alt individ l-a forțat pe acesta să părăsească incinta localului, iar la scurt timp, individul în cauză s-a întors însoțit de către un alt individ care l-a înjunghiat de mai multe ori cu o șurubelniță, cu procesul-verbal din 9 mai 2003 întocmit cu ocazia recunoașterii din grup de către martorul I.G.

a învinuitului H.M.C., ca fiind persoana care în seara de 1 mai 2003 a lovit-o în mod repetat pe partea vătămată B.M.L. cu o șurubelniță. Raportul de expertiză medico-legală nr. A 1/6577 din 26 septembrie 2003, precum și completarea acestuia cu același număr din data de 27 octombrie 2004, în concluziile lor atestă leziunile produse părții vătămate, indicarea naturii obiectului vulnerant, numărul zilelor de îngrijiri medicale, precum și faptul că loviturile nu i-au pus viața în primejdie. Aceste mijloace de probă se coroborează parțial și cu declarațiile inculpatului H.M.C., chiar dacă a adoptat o poziție oscilantă cu privire la recunoașterea faptei, pentru ca ulterior să arate că a luat de pe jos o șurubelniță, lovind-o de mai multe ori pe partea vătămată, fără a avea intenția de a-i provoca leziuni grave.

Înalta Curte consideră că din materialitatea concretă a săvârșirii faptei, respectiv din actele de executare comise a rezultat atitudinea subiectivă a inculpatului de a produce rezultatul letal al victimei, atâta timp cât a folosit un instrument apt de a cauza moartea, respectiv un corp relativ subțire cu un diametru relativ constant pe toată lungimea sa, posibil șurubelniță, nefiind însă exclusă nici lovirea cu un corp înțepător-tăietor, posibil cuțit/briceag, într-o zonă vitală, trunchiul dorsal, fiindu-i produse părții vătămate o plagă penetrantă subscapulară stânga și 6 plăgi situate la baza hemitoracelui stâng și regiunile lombară și sacrată, o singură plagă fiind penetrantă la nivelul spațiului pleural stâng, cu o intensitate relativ ridicată, lovituri ce au condus la leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 25 zile de îngrijire medicală.

Concluzia medico-legală că leziunile suferite de victimă nu i-au pus viața în primejdie nu este de natură a înlătura intenția inculpatului de suprimare a vieții părții vătămate, atâta timp cât din probele administrate evidențiate s-a dovedit că prin modul de acțiune, inculpatul și-a putut reprezenta punerea în primejdie a vieții victimei, conștientizând consecințele faptei, prin natura instrumentului folosit, modul de utilizare a acestuia, regiunea corpului vizată și intensitatea loviturii. Înalta Curte apreciază, însă, că instanța de apel în mod eronat a achiesat la argumentele primei instanțe în ceea ce privește modalitatea neprivativă de executare a pedepsei, respectiv suspendarea sub supraveghere, ignorând condițiile legale de aplicare a acesteia.

În conținutul dispoziției de la art. 86 1 alin. (3) teza I-a C. pen., legiuitorul a prevăzut că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută de textul incriminator pentru infracțiunea consumată, iar nu prin luarea în considerare a cazurilor de reducere sau de agravare a răspunderii penale (tentativă, circumstanțe atenuante sau agravante, formă continuată a infracțiunii, concurs de infracțiuni, stare de recidivă etc.). Or, infracțiunea de omor calificat se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, așa încât, împrejurarea că fapta inculpatului H.M.C.

a rămas în formă de tentativă conduce la excluderea acestuia de la beneficiul aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în raport cu accepțiunea pedepsei prevăzută de lege. Astfel, critica formulată de parchet este întemeiată, hotărârile pronunțate de ambele instanțe sub acest aspect fiind nelegale, ceea ce conduce la incidența cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., având drept consecință înlăturarea prevederilor art. 86 1 , art. 86 2 și 86 4 C. pen.

Referitor la recursul declarat de inculpatul H.M.C.: Înalta Curte nu poate avea în vedere critica formulată de apărarea recurentului inculpat cu privire la greșita încadrare juridică a faptei comisă de acesta, față de lipsa intenției de suprimare a vieții victimei, solicitând schimbarea încadrării juridice din art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 175 lit. i) C. pen., tentativă la omor calificat în art. 181 C. pen., vătămare corporală, deoarece, așa cum s-a mai arătat și în considerentele la recursul parchetului, modul concret de comitere a faptei a relevat, dimpotrivă intenția de a ucide a inculpatului, concretizată prin instrumentul folosit, apt de a cauza producerea unui rezultat letal, numărul repetat de lovituri aplicate cu acesta, zona vitală, precum și gradul de intensitate, chiar dacă părții vătămate nu i-a fost pusă viața în primejdie, nefiind aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 C. proc.

pen. De asemenea, Înalta Curte nu poate reține solicitarea apărării recurentului inculpat referitoare la achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., având în vedere incidența dispozițiilor art. 44 alin. (3) C. pen., ca urmare a tulburării inculpatului în cadrul conflictului ce a depășit limitele unei apărări proporționale cu atacul, deoarece materialul probator administrat nu susține apărarea formulată, inculpatul H.M.C.

intervenind în altercația dintre fratele său și partea vătămată, în favoarea primului, iar lovirea sa cu o palmă, de către partea vătămată, nu putea crea un pericol grav pentru persoana sa, respectiv să-i producă o tulburare, pe fondul căreia să riposteze, așa cum a reacționat, prin lovirea repetată a părții vătămate, cu un instrument apt de a produce rezultatul letal, iar ulterior cu pumnii și picioarele, după ce partea vătămată se afla în genunchi, în condițiile situației de fapt reținute. Astfel, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanțele nu au reținut ca fiind îndeplinite condițiile legitimei apărări impuse de art. 44 C. pen., așa încât nu este aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. pen.

Înalta Curte consideră, însă, că este fondată critica formulată în subsidiar de apărarea recurentului inculpat cu privire la greșita individualizare a pedepsei aplicată inculpatului H.M.C., nefiind dată o mai mare eficiență dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen., corelat cu art. 76 din același cod, de către instanțe, așa încât este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen.

Astfel, reevaluând în contextul cauzei, criteriile prevăzute la art. 72 C. pen., corelate cu art. 74 lit. a) și art. 76 C. pen., Înalta Curte apreciază că, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei comise, în condițiile circumstanțelor reale arătate, dar și a circumstanțelor personale pozitive ale acestuia, atât anterioare, cât și ulterioare comiterii faptei, respectiv lipsa antecedentelor penale, o conduită corespunzătoare în societate, neavând altercații de nici o natură, verbale sau fizice cu alte persoane, este o persoană liniștită, care își asumă responsabilități, obținând venituri (potrivit declarației martorei T.M., ascultată în circumstanțierea persoanei inculpatului, în primă instanță), acesta având o formă în construcții (înscrisurile depuse în recurs la dosar), a suportat toate cheltuielile de internare a părții vătămate, se impune reducerea pedepsei principale de la 4 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare.

Prin cuantumul redus al pedepsei aplicate, cu executare în regim de detenție, având în vedere considerentele deja arătate cu privire la imposibilitatea aplicării unei modalități neprivative de libertate, în raport cu infracțiunea săvârșită, Înalta Curte consideră că numai aceasta poate să-și atingă scopurile, educativ și de exemplaritate, în îndreptarea atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de recurentul inculpat H.M.C. împotriva deciziei penale nr. 797 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală.

Se va casa sentința penală nr. 1000 din 12 iulie 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și decizia penală nr. 797 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, numai privitor la cuantumul pedepsei principale și la aplicarea art. 86 1 , 86 2 și 86 4 C. pen., referitor la inculpatul H.M.C. Se va reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului H.M.C. de la 4 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare și se vor înlătura prevederile art. 86 1 , 86 2 și 86 4 C. pen., urmând ca acesta să execute pedeapsa în regim privativ de libertate. Se va face aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de recurentul inculpat H.M.C. împotriva deciziei penale nr. 797 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează sentința penală nr. 1000 din 12 iulie 2005 a Tribunalului București, secția a II-a penală, și decizia penală nr. 797 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția I penală, numai privitor la cuantumul pedepsei principale și la aplicarea art. 86 1 , 86 2 și 86 4 C. pen., referitor la inculpatul H.M.C. Reduce pedeapsa principală aplicată inculpatului H.M.C. de la 4 ani închisoare la 2 ani și 6 luni închisoare și înlătură prevederile art. 86 1 , 86 2 și 86 4 C. pen., urmând ca acesta să execute pedeapsa în regim privativ de libertate.

Face aplicarea art. 71 și 64 C. pen. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 mai 2006.