ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4928/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC O. SA a chemat-o în judecată pe pârâta SC N.S. SRL Toplița și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 513.820.077 lei contravaloarea produselor livrate și neachitate conform unui număr de facturi emise pentru decontare în temeiul contractului de consignație. Tribunalul Vâlcea prin sentința nr. 611 din 25 mai 2004 după administrarea probei cu expertiză și analiza celorlalte înscrisuri aflate la dosar a stabilit că o singură factură din 4 iulie 2000, a rămas neachitată întrucât în urma verificării întregii documentații reclamată prin acțiune s-a stabilit că celelalte facturi au fost luate în discuție într-o altă cauză care a format obiectul dosarului nr. 708/2000 al aceluiași tribunal.

În consecință, prima instanță a obligat-o pe pârâtă numai la plata sumei de 64.627.492 lei cu cheltuieli de judecată. Sentința a fost apelată de pârâta SC N.S. SRL Toplița și de reclamanta SC O. SA. Prin apelul său pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, iar reclamanta a criticat faptul că nu s-a ținut seama de acțiunea precizată și de solicitarea sa privind reactualizarea sumelor pe care le-a solicitat. Curtea de Apel Pitești, secția comercială, prin decizia nr. 214/2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei stabilind că livrarea neachitată de pârâtă nu provine din contracte și, ca urmare, data de la care s-a născut obligația de plată este 4 iulie 2000, conform facturii.

Prin aceeași decizie apelul reclamantei SC O. SA a fost anulat ca netimbrat cu motivarea că nu au fost respectate prevederile legii taxei judiciare de timbru. Împotriva deciziei nr. 214/2004, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a declarat recurs pârâta SC N.S. SRL prin care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat că instanța de apel nu a examinat excepția prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu reglementarea legală, respectiv art. 1 și 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1058. În esență, recurentul a invocat faptul că dreptul la acțiune s-a prescris la data de 8 iulie 2001, când s-a împlinit termenul de 3 ani socotit de la data ultimului aviz de expediție.

Pe fond, a susținut că factura nu a fost însușită de societate prin semnătură și ștampila de primire. Recursul este nefondat. Din examinarea actelor dosarului în raport de criticile formulate se constată pe de o parte, că în cauză s-a demonstrat faptul că livrarea pentru care s-a întocmit factura în discuție este extracontractuală, iar pe de altă parte că reglementarea plăților a fost făcută în urma expertizei efectuată de S.G., în îndeplinirea măsurilor stabilite de instanța de casare, într-un prim ciclu procesual. Mai este de reținut că într-un alt litigiu s-au solicitat sume care provin din livrările de produse efectuate între părți în derularea obligațiilor contractuale.

Expertiza dispusă în această cauză (dosar nr. 42/2004) a luat în examinare atât sumele care au format obiectul dosarului nr. 708/2000 (sentința nr. 931/2000), cât și sumele pretinse prin acțiunea care formează obiectul dosarului de față și, după ce a eliminat din discuție facturile pentru care reclamanta a obținut contravaloarea produselor, a stabilit că în judecata anterioară nu s-a luat în discuție factura din 4 iulie 2000. În acest context suma pretinsă prin acțiunea care a ajuns în această fază procesuală (expertiză) s-a stabilit ca diferență între suma obținută în dosarul nr. 708/2000 (sentința nr. 931/2000) și suma pretinsă de SC O. SA în dosarul nr. 3254/2002. După cum s-a mai arătat tot expertiza a stabilit că factura în discuție s-a emis pentru o livrare extracontractuală astfel că recurenta nu se poate prevala de un termen de plată prin raportare la contract.

Cu referire la factură este de reținut că aceasta reprezintă documentul fiscal, care prin conținutul ei confirmă existența raportului juridic dintre părți, că aceasta are valoarea unui înscris sub semnătură privată și constituie mijloc de probă admis de art. 46 C. com., prin care se constată existența unei operațiuni comerciale. În acest context, câtă vreme primirea mărfii nu a fost contestată și nici nu s-a practicat refuz de plată, nu se poate reține susținerea potrivit căreia, înscrisul respectiv nu are valoare probatorie pentru motivul că nu a fost acceptat expres prin semnătură și ștampilă. În materie comercială, acceptarea facturii poate să rezulte și din manifestări de voință neîndoielnice care atestă acceptarea.

Ori, așa cum s-a arătat în precedent primirea mărfii nu a fost contestată așa cum rezultă din proba cu expertiză administrată în cauză. Revenind la critica principală care vizează excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea constată că instanța de apel a dat o rezolvare corectă acestei excepții atunci când a stabilit că termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958, la data introducerii acțiunii (10 decembrie 2002) nu era împlinit întrucât dreptul la acțiune s-a născut la data de 4 iulie 2000. În consecință, întrucât nu sunt motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea deciziei pronunțate în apel, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC N.S. SRL Toplița, împotriva deciziei nr. 214/ A-C din 8 septembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2005.