ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4928/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SC O. SA a chemat-o în

judecată pe pârâta SC N.S. SRL Toplița și a solicitat ca prin sentința care se

va pronunța să fie obligată la plata sumei de 513.820.077 lei contravaloarea

produselor livrate și neachitate conform unui număr de facturi emise pentru decontare

în temeiul contractului de consignație.

Tribunalul Vâlcea prin sentința nr. 611

din 25 mai 2004 după administrarea probei cu expertiză și analiza celorlalte

înscrisuri aflate la dosar a stabilit că o singură factură din 4 iulie 2000, a

rămas neachitată întrucât în urma verificării întregii documentații reclamată

prin acțiune s-a stabilit că celelalte facturi au fost luate în discuție într-o

altă cauză care a format obiectul dosarului nr. 708/2000 al aceluiași tribunal.

În consecință, prima instanță a

obligat-o pe pârâtă numai la plata sumei de 64.627.492 lei cu cheltuieli de

judecată.

Sentința a fost apelată de pârâta SC

N.S. SRL Toplița și de reclamanta SC O. SA.

Prin apelul său pârâta a invocat

excepția prescripției dreptului la acțiune, iar reclamanta a criticat faptul că

nu s-a ținut seama de acțiunea precizată și de solicitarea sa privind

reactualizarea sumelor pe care le-a solicitat.

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială, prin decizia nr. 214/2004 a respins ca nefondat apelul pârâtei

stabilind că livrarea neachitată de pârâtă nu provine din contracte și, ca

urmare, data de la care s-a născut obligația de plată este 4 iulie 2000,

conform facturii. Prin aceeași decizie apelul reclamantei SC O. SA a fost

anulat ca netimbrat cu motivarea că nu au fost respectate prevederile legii

taxei judiciare de timbru.

Împotriva deciziei nr. 214/2004,

pronunțată de Curtea de Apel Pitești, a declarat recurs pârâta SC N.S. SRL prin

care a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., în susținerea căruia a arătat că instanța de apel nu a examinat excepția

prescripției dreptului la acțiune în conformitate cu reglementarea legală,

respectiv art. 1 și 3 alin. (1) din decretul nr. 167/1058.

În esență, recurentul a invocat

faptul că dreptul la acțiune s-a prescris la data de 8 iulie 2001, când s-a

împlinit termenul de 3 ani socotit de la data ultimului aviz de expediție. Pe

fond, a susținut că factura nu a fost însușită de societate prin semnătură și

ștampila de primire.

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor dosarului în

raport de criticile formulate se constată pe de o parte, că în cauză s-a

demonstrat faptul că livrarea pentru care s-a întocmit factura în discuție este

extracontractuală, iar pe de altă parte că reglementarea plăților a fost făcută

în urma expertizei efectuată de S.G., în îndeplinirea măsurilor stabilite de

instanța de casare, într-un prim ciclu procesual. Mai este de reținut că

într-un alt litigiu s-au solicitat sume care provin din livrările de produse

efectuate între părți în derularea obligațiilor contractuale.

Expertiza dispusă în această cauză (dosar

nr. 42/2004) a luat în examinare atât sumele care au format obiectul dosarului nr.

708/2000 (sentința nr. 931/2000), cât și sumele pretinse prin acțiunea care

formează obiectul dosarului de față și, după ce a eliminat din discuție

facturile pentru care reclamanta a obținut contravaloarea produselor, a

stabilit că în judecata anterioară nu s-a luat în discuție factura din 4 iulie

2000.

În acest context suma pretinsă prin

acțiunea care a ajuns în această fază procesuală (expertiză) s-a stabilit ca

diferență între suma obținută în dosarul nr. 708/2000 (sentința nr. 931/2000)

și suma pretinsă de SC O. SA în dosarul nr. 3254/2002. După cum s-a mai arătat

tot expertiza a stabilit că factura în discuție s-a emis pentru o livrare

extracontractuală astfel că recurenta nu se poate prevala de un termen de plată

prin raportare la contract. Cu referire la factură este de reținut că aceasta reprezintă

documentul fiscal, care prin conținutul ei confirmă existența raportului

juridic dintre părți, că aceasta are valoarea unui înscris sub semnătură

privată și constituie mijloc de probă admis de art. 46 C. com., prin care se

constată existența unei operațiuni comerciale.

În acest context, câtă vreme

primirea mărfii nu a fost contestată și nici nu s-a practicat refuz de plată,

nu se poate reține susținerea potrivit căreia, înscrisul respectiv nu are

valoare probatorie pentru motivul că nu a fost acceptat expres prin semnătură

și ștampilă.

În materie comercială, acceptarea

facturii poate să rezulte și din manifestări de voință neîndoielnice care

atestă acceptarea. Ori, așa cum s-a arătat în precedent primirea mărfii nu a fost

contestată așa cum rezultă din proba cu expertiză administrată în cauză.

Revenind la critica principală care

vizează excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea constată că instanța

de apel a dat o rezolvare corectă acestei excepții atunci când a stabilit că

termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958, la data

introducerii acțiunii (10 decembrie 2002) nu era împlinit întrucât dreptul la

acțiune s-a născut la data de 4 iulie 2000.

În consecință, întrucât nu sunt

motive de nelegalitate care să ducă la modificarea sau casarea deciziei

pronunțate în apel, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC N.S. SRL Toplița, împotriva deciziei nr. 214/ A-C din 8 septembrie 2004 a

Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2005.