ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5339/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2

septembrie 2004, reclamanta C.M. T. Sibiu a solicitat anularea deciziei nr. 242

din 12 august 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și în parte, a cap.

III din procesul-verbal nr. 1 din 27 iunie 2004, întocmit de Direcția Generală

a Finanțelor Publice Sibiu, privitoare la obligații bugetare suplimentare în

sumă de 5.047.040.535 lei, din care 2.587.679.031 lei T.V.A., 2.303.725.554 lei

dobânzi și 155.636.050 lei penalități de întârziere aferente T.V.A.

În motivarea acțiunii arată că a

fost nelegal obligată la plata sumelor menționate, reținându-se că datorează

T.V.A. pentru serviciile de specialitate tehnică asigurate de o firmă italiană,

la montarea unui utilaj de tricotat, ca și pentru utilajele de tricotat și

pentru autoturismul P., importate în regim de leasing, în perioada 1 aprilie

1999 - 28 februarie 2003.

Mai arată că, chiar dacă nu

respectase prevederile legale referitoare la înregistrarea și plata T.V.A.,

trebuia să se facă aplicarea prevederile art. 155 alin. (4) C. fisc. și ale

pct. 60 alin. (2) din Normele de aplicare a Codului fiscal, chiar dacă

tranzacțiile comerciale pe care le-a făcut, sunt anterioare intrării în vigoare

a acestor acte normative, deoarece normele respective au caracter procedural,

fiind, astfel, de imediată aplicare.

Referitor la dobânzi și penalități

de întârziere, susține că sunt accesorii ale datoriei bugetare și cum creanța

bugetară principală nu este datorată, nici acestea nu sunt datorate.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 64 din 11

martie 2005, a admis acțiunea, în sensul că a anulat decizia și în parte, cap.

III al procesului-verbal, în ce privește stabilirea obligației bugetare

suplimentare în sumă de 5.047.040.635 lei, exonerând pe reclamantă de plata

acestei sume și obligând pârâtele, la plata sumei de 43.500.000 lei, cu titlu

de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Instanța reține, în motivarea

sentinței, că reclamanta nu mai putea fi obligată la plata T.V.A. aferentă

ratelor de leasing, chiar dacă nu a plătit-o, deoarece noile dispozițiile

legale incidente sunt de imediată aplicare.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu, în nume

propriu și în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, susținând că este

netemeinică și nelegală.

Menționează că reclamanta nu a

condus nici un fel de evidență contabilă cu privire la T.V.A. aferentă plăților

pentru serviciile prestate și pentru utilajele și autoturismul importat în

regim de leasing, în conturile speciale de T.V.A. colectată și T.V.A.

deductibilă, obligație ce-i revenea în temeiul dispozițiilor legale aplicabile

în perioada respectivă.

Consideră că instanța de fond a

aplicat greșit dispozițiile procedurale din Codul fiscal și din Normele de

aplicare a acestuia, ulterioare perioadei în discuție, nu ale deciziei nr.

8/2003, a Ministerului Finanțelor Publice.

Intimata-reclamantă a formulat

întâmpinare, prin care solicită ca recursul să fie respins ca nefondat.

Susține, în esență, că în

succesiunea lor, actele normative au reglementat diferit T.V.A. aferentă

ratelor de leasing și măsurile ce puteau fi dispuse de organele de control

fiscal, dar că prin decizia nr. 8/2003 a Comisiei Centrale Fiscale, prin Legea

nr. 345/2003 și prin Codul fiscal s-a ajuns ca operațiunile de leasing extern

să primească același tratament juridic, indiferent de data la care au fost

făcute.

Mai susține că la data controlului

erau aplicabile dispozițiile pct. 60 alin. (3) și (5) din Normele de aplicare a

Codului fiscal, în sensul obligării sale la înregistrarea în contabilitate și

în decontul T.V.A. al lunii iunie 2004, a obligației de plată și a dreptului de

deducere, înregistrare ce avea efect zero pentru datoria bugetară, dar și dacă

s-ar susține că nu sunt aplicabile aceste norme decât după 1 ianuarie 2004,

reglementările anterioare îi erau favorabile și nu trebuia să fie obligată la

plata vreunei sume.

Analizând motivele de recurs

invocate de recurente, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile

legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Prin procesul-verbal încheiat la 27

mai 2004, de către organe de control din cadrul Direcției Generale a Finanțelor

Publice Sibiu, s-a stabilit în sarcina intimatei, obligația, printre altele, de

a plăti către bugetul statului, suma de 2.587.679.031 lei cu titlu de T.V.A.

suplimentară și sumele de 2.303.725.554 lei și 155.636.050 lei cu titlu de

dobânzi, respectiv penalități de întârziere aferente T.V.A. suplimentară, în

total suma de 5.047.040.635 lei, sumă contestată de aceasta.

Se susține că perioada supusă

verificării este 1 aprilie 1999 - 31 ianuarie 2004 și că în această perioadă,

intimata a achitat contravaloarea unor servicii prestate de o firmă italiană,

în baza contractului FN din 1 martie 2001 și a facturii nr. 141 din 13

septembrie 2001, precum și faptul că a derulat 5 contracte de leasing extern

privind achiziționarea unor utilaje de tricotat și a unui autoturism, pentru

care nu a înregistrat în evidența contabilă T.V.A. aferentă ratelor de leasing.

Intimata a contestat procesul-verbal

de constatare în ce privește suma totală de 5.047.040.635 lei, contestație ce i

s-a respins ca neîntemeiată, prin decizia nr. 242 din 12 august 2004, emisă de

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului

Finanțelor Publice, contestată și aceasta în litigiul de față.

Intimata susține că nu datora T.V.A.

și nici dobânzi și penalitățile aferente reținute în sarcina sa, pentru că,

chiar dacă avea obligația legală să înregistreze în evidența contabilă,

obligația de plată a T.V.A. corespunzătoare valorii operațiunilor în discuție,

nu trebuia obligată la plata acestora, deoarece îi sunt aplicabile dispozițiile

art. 155 alin. (4) C. fisc. și ale pct. 60 alin. (5) din Normele de aplicare a

Codului fiscal, chiar dacă actele normative respective sunt adoptate ulterior

încheierii acestor operațiuni.

Dimpotrivă, recurentele consideră că

se datorează T.V.A. pentru serviciile prestate de nerezidenți și pentru ratele

de leasing extern, deoarece intimata nu a evidențiat în contabilitatea sa,

T.V.A. aferentă plăților în conturile speciale de T.V.A. colectată și T.V.A.

deductibilă și nu a achitat-o în termenele prevăzute în contractele încheiate

pentru perioada de leasing.

Recursul este nefondat.

Este de necontestat că intimata avea

dreptul de deducere a T.V.A. aferentă contravalorii serviciilor prestate de

firma italiană, la montarea unui utilaj de tricotat, ca și a contravalorii

utilajelor de tricotat și autoturismului cumpărate în sistem leasing.

Chiar dacă intimata avea obligația

legală să înregistreze în evidența sa contabilă T.V.A. aferentă acestor

operațiuni, iar concomitent și dreptul de deducere a T.V.A. și nu a procedat în

acest fel, trebuie reținut că în bugetul de stat nu s-a produs nici o pagubă

prin această omisiune.

Nerespectarea obligației de

înregistrare a T.V.A. impunea, eventual, aplicarea unei sancțiuni

contravenționale, nu obligarea la plata T.V.A. ce s-ar fi cuvenit dacă nu avea

dreptul de deducere și la dobânzi și penalități de întârziere aferente, așa cum

au procedat incorect organele fiscale.

De altfel, prin decizia nr. 8 din 28

iulie 2003 a Comisiei Centrale Fiscale, s-a stabilit interpretarea situațiilor

ca cea de față, și anume, în sensul că T.V.A. aferentă acestor operațiuni se

înscrie la rândul 3 „regularizări” din decontul privind T.V.A., ca taxă

colectată și la rândul 10 „regularizări” din decont ca taxă deductibilă, fără

să se prevadă vreo sancțiune în cazul neefectuării acestor operațiuni.

Și Codul fiscal, adoptat prin Legea

nr. 571/2003, chiar dacă prevederile sale nu sunt aplicabile în cauza de față,

prevede că în cazul operațiunilor care dau dreptul la deducerea T.V.A. nu mai

trebuie să se achite întâi T.V.A., iar apoi să se solicite deducerea acestora,

ci numai să se facă înregistrările corespunzătoare în evidențele contabile.

Pentru considerentele menționate mai

sus, urmează ca în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ., să se respingă

recursul, ca nefondat, reținându-se că hotărârea instanței de fond este legală

și temeinică, dar se completează motivarea acesteia, cu motivarea din prezenta

decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Sibiu, în nume propriu și în

numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.

64 din 11 martie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2005.