ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7347/2004

Asupra cererii de revizuire

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC M. SA Simeria

a solicitat anularea deciziei nr. 392 din 5 iulie 2002, emisă de Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a

procesului-verbal de control nr. 2467 din 29 aprilie 2002, încheiat de Direcția

Control Fiscal Hunedoara, precum și exonerarea societății, de la plata sumelor

de 5.357.230.897 lei, reprezentând T.V.A. aferentă bunurilor din import

achiziționate în regim de leasing financiar; 6.910.294.086 lei, majorări de întârziere

aferente T.V.A.; 174.989.300 lei, penalități de întârziere aferente T.V.A.;

894.426.334 lei, impozit pe venituri din dobânzi realizate de persoane juridice

nerezidente; 575.156.909 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe

veniturile persoanelor juridice nerezidente și 28.075.873 lei, penalități

aferente impozitului pe veniturile persoanelor juridice nerezidente.

În motivarea acțiunii a

arătat că măsurile dispuse de către organul de control, precum și decizia emisă

de Ministerul Finanțelor Publice, sunt netemeinice și nelegale, atât prin

prisma prevederilor O.G. nr. 70/1997 privind controlul fiscal și ale H.G. nr. 886/1999

pentru aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a prevederilor O.G. nr. 70/1997,

ale prevederilor O.G. nr. 3/1992 și ale O.U.G. nr. 17/2000, cât și ale actelor

normative care reglementează evitarea dublei impuneri.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 157 din 14

mai 2003, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând, în esență, că maniera

în care au procedat organele de control, se circumscrie prevederilor O.G. nr. 70/1997,

ale O.G. nr. 3/1992, O.U.G. nr. 17/2000 și ale H.G. nr. 401/2000.

În ce privește impozitul pe

veniturile realizate în România, de persoanele juridice nerezidente, s-a

reținut că organele de control au dat o corectă interpretare legislației

privind evitarea dublei impuneri.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, reclamanta SC M. SA Simeria, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.,

precum și ale art. 304

1

din același cod.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 1375 din 2

aprilie 2004, a admis recursul, a casat sentința atacată și în fond, a admis

acțiunea reclamantei, cu consecința anulării actelor administrative menționate

în acțiune.

În motivarea soluției s-a

reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 61/1998, legea

specială derogând de la regimul general aplicabil operațiunilor de import

temporar de bunuri mobile, prin operațiuni de leasing.

S-a arătat că scutirea de

taxe vamale, al cărei efect este scutirea de T.V.A. pentru bunurile importate [în

baza art. 6 B lit. a) alin. (1) din O.G. nr. 3/1992 și O.U.G. nr. 17/2000], nu

se confundă cu „exonerarea de plată a sumelor aferente drepturilor de import

prevăzute de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, care atrage „plata taxelor

vamale” la expirarea importului temporar [art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 51/1997]

și care nu este scutită de T.V.A. [art. 6 B lit. a) alin. (2) din O.G. nr. 3/1992,

O.U.G. nr. 17/2000].

S-a reținut, totodată, că

este fondat și motivul de recurs privind obligațiile de impunere prin stopaj la

sursă, a veniturilor (dobânzi) realizate de co-contractanții străini.

Astfel, conform art. 25 din O.G.

nr. 51/1997, republicată, veniturile obținute de nerezidenți, sub formă de

dobândă stabilită de părțile contractante, în cazul contractelor de leasing

financiar sau operațional, se impun în România, prin reținere la sursă,

potrivit prevederilor Convențiilor de evitare a dublei impuneri sau ale

legislației interne, după caz.

Or, în cauză, interpretarea

făcută de organele de control, însușită de prima instanță, a normelor supletive

cuprinse în Convențiile de evitare a dublei impuneri, drept obligații legale de

stopaj la sursă, nu este corectă în raport cu dispozițiile art. 11 pct. 1 și 2

din aceste texte și cu înscrisurile depuse la dosar, prin care s-a făcut dovada

că persoanele juridice nerezidente sunt impozitate pentru veniturile realizate

din România, în țara în care sunt rezidente, fiind incidente dispozițiile art. 12

din O.G. nr. 83/1998.

S-a concluzionat că

recurenta-reclamantă trebuia să beneficieze de facilitățile prevăzute de art. 36

din Legea nr. 61/1998, precum și de o interpretare și aplicare corectă a

Convențiilor pentru evitarea dublei impuneri, iar autoritățile fiscale nu au

respectat acest drept.

Împotriva deciziei de mai

sus, intimata-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara a

formulat, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, cerere de

revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea cererii sale,

revizuienta a susținut că instanța de recurs în mod greșit a apreciat sentința

instanței de fond, ca fiind nelegală și netemeinică și a considerat că decizia

a fost pronunțată fără a se analiza apărarea formulată de intimații-pârâți,

avându-se în vedere numai opinia expertului contabil, exprimată în expertiza

efectuată la fond.

Examinând decizia a cărei

revizuire se solicită, în raport cu motivul invocat, se constată că cererea de

revizuire este nefondată.

Potrivit prevederilor art. 322

pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs,

atunci când evocă fondul, se poate cere, „dacă s-a pronunțat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unor lucruri cerute, ori

s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Prin urmare, legiuitorul are

în vedere trei ipoteze: prima, când instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri

care nu s-au cerut, a doua, când nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, iar

a treia, când a dat mai mult decât s-a cerut.

În cauză, s-a invocat cea

de-a doua ipoteză, pretinzând că instanța a soluționat recursul, fără a analiza

apărarea intimaților.

Ori, motivul de revizuire

reglementat de art. 322 pct. 2 ipoteza a doua, are în vedere nepronunțarea

asupra unui „lucru cerut”, deci revizuirea poate avea loc numai atunci când

instanța nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, nu și atunci când se

pretinde că aceasta a omis să se pronunțe asupra unui mijloc de apărare pe care

se întemeia cererea.

Așa fiind, se constată că

cererea de revizuire de față nu întrunește cerințele art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., astfel că urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara, în

numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală, împotriva deciziei nr. 1375 din 2 aprilie 2004 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 octombrie 2004.