ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunile înregistrate la nr. 3123/2001 și nr. 3415/2001, la Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ultima fiind conexată la prima acțiune, SC M. SA Hunedoara, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara și Garda Financiară Hunedoara, a solicitat anularea deciziei nr. 819 din 30 mai 2001, emisă de primul pârât și a actului de constatare nr. 7315 din 2 decembrie 1999, încheiat de ultima pârâtă și exonerarea de plata sumei de 627.677.418 lei, reprezentând impozit pe venitul persoanelor nerezidente și majorări de întârziere.
Reclamanta a arătat că în perioada aprilie – decembrie 1997 a achitat către doi cetățeni francezi, cu domiciliul în Franța, suma de 1.514.461.677 lei, drept comision, în baza contractelor încheiate, iar la 21 ianuarie 1998, suma de 209.170.720 lei, aferentă exporturilor efectuate la finele anului 1997. Garda Financiară i-a stabilit în mod nelegal, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, în sumă de 258.544.857 lei și majorări de întârziere aferente, de 369.132.561 lei, pentru că între România și Franța există convenții privind evitarea dublei impuneri, intrată în vigoare la 27 septembrie 1975, în cauză fiind aplicabile dispozițiile Decretului nr. 240/1974 și Decretul nr. 276/1973. Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 312 din 14 noiembrie 2001, a respins acțiunea, reținând legalitatea actelor încheiate.
Considerând hotărârea netemeinică și nelegală, reclamanta a declarat recurs și a solicitat admiterea lui, casarea sentinței, admiterea acțiunii, anularea actelor contestate și exonerarea de plata sumei de 627.677.418 lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente și majorări de întârziere. Se susține că Decretul nr. 276/1973 și Decretul nr. 240/1974, de ratificare a Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Guvernul Republicii Franceze, nu face vorbire de prezentarea certificatului de evidență fiscală eliberat de autoritatea fiscală din Franța, că plățile efectuate de societate, către persoanele fizice nerezidente, s-au derulat înainte de intrarea în vigoare a O.G. nr. 47/1997, astfel că este suficient pentru dovada rezidenței franceze – cetățenia franceză a celor doi și domiciliul stabil pe teritoriul Republicii Franceze, conform Decretului nr. 240/1974.
Cu ocazia punerii concluziilor pe fond s-a mai arătat că prin Decizia nr. 101 din 10 aprilie 2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente. Cum aceasta își găsește aplicarea după data pronunțării ei, care este posterioară perioadei supusă controlului, nu va fi avută în vedere de instanță. Recursul este nefondat.
Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 424 din 2 februarie 2001, a admis recursul declarat de SC M. SA Hunedoara, împotriva sentinței civile nr. 156 din 7 iunie 2000, a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, a casat sentința și a desființat dispoziția nr. 315 din 24 februarie 2000, a Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Hunedoara, decizia nr. 648 din 18 aprilie 2000, a Ministerului Finanțelor și a trimis cauza pentru soluționare pe fond, Ministerului Finanțelor. Acesta, învestit cu soluționarea contestației formulate de reclamanta SC M. SA, pentru suma de 627.677.418 lei, compusă din 258.544.857 lei, impozit pe venitul persoanelor nerezidente și 369.132.561 lei, majorări de întârziere aferente, prin decizia nr. 819 din 30 mai 2001, a respins contestația, soluție menținută și de instanță, prin sentința atacată.
S-a reținut că nu s-a făcut dovada printr-un înscris eliberat de autoritatea fiscală din Franța, că cei doi beneficiari de venituri din România sunt rezidenți din punct de vedere fiscal în Franța și pe cale de consecință, sunt subiecte de impunere potrivit legislației financiare, pentru a putea beneficia de prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri invocată de reclamantă. Perioada ce face obiectul verificării, este cuprinsă între 28 aprilie 1997 și 21 ianuarie 1998. Organul de control a constatat că reclamanta a achitat diverse facturi externe, în baza unor contracte de colaborare încheiate cu G.L. și V.S., fără a calcula, reține și vira la bugetul de stat. impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente, beneficiare ale acestor venituri și a stabilit că aceasta datorează suma totală de 627.677.418 lei.
pentru care, în speță, nu sunt aplicabile prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Franța, întrucât nu s-a prezentat certificatul de rezidență fiscală. Societatea, inițial în procedura prealabilă, a susținut că a procedat corect, pentru că potrivit art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 240/1976, pentru ratificarea Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Franța, aceste venituri sunt impozabile în Franța. A arătat că pentru plățile efectuate în baza contractelor încheiate anterior datei de 1 ianuarie 1998, când intra în vigoare O.G. nr. 47/1998, conform art. 16 din acest act, sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 276/1973 și că din filele pașaportului celor două persoane nerezidente, rezultă că acestea nu au stat în România o perioadă mai lungă de o jumătate de an ,în decursul a 12 luni, deci nu sunt rezidente în România, ci în Franța.
Susținerea sa în mod legal nu a fost primită, nici de organul de control, nici de instanță, pentru că art. 2 lit. a) din Decretul nr. 276/1973, precizează că impunerea veniturilor realizate din România, de persoanele nerezidente, se face de plătitori, prin reținerea, la fiecare plată, a cotei de 15% pentru comisioane (ca în speță). Pentru a beneficia de prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Republica Franceză, reclamanta-recurentă trebuia să facă dovada că cei doi cu care a avut contracte, sunt subiecte de impunere potrivit legislației franceze, or aceasta nu se poate face decât printr-un înscris eliberat de autoritatea fiscală din Franța, că beneficiarii de venituri din România sunt rezidenți din punct de vedere fiscal ai Franței.
Înscrisurile depuse privind durata șederii în România, precum și persoana care întocmește declarația de impozit pe venit pentru unul din beneficiarii de venit (este vorba de înscrisul societății de expertiză contabilă al Cabinetului D.M.), nu pot ține loc de certificat de rezidență fiscală, nefiind eliberat de autoritatea fiscală care gestionează contribuabilul. Cu atât mai mult, nu poate fi primită susținerea din recurs, că este suficient pentru aplicarea Convenției de evitare a dublei impuneri, cetățenia franceză a celor doi și domiciliul stabil în Franța. În consecință, recursul se privește nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de SC M. SA Hunedoara, împotriva sentinței civile nr. 312 din 14 noiembrie 2001, a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2003.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.