ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunile înregistrate la nr.
3123/2001 și nr. 3415/2001, la Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și
de contencios administrativ, ultima fiind conexată la prima acțiune, SC M. SA
Hunedoara, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor
Publice Hunedoara și Garda Financiară Hunedoara, a solicitat anularea deciziei
nr. 819 din 30 mai 2001, emisă de primul pârât și a actului de constatare nr.
7315 din 2 decembrie 1999, încheiat de ultima pârâtă și exonerarea de plata
sumei de 627.677.418 lei, reprezentând impozit pe venitul persoanelor
nerezidente și majorări de întârziere.
Reclamanta a arătat că în perioada
aprilie – decembrie 1997 a achitat către doi cetățeni francezi, cu domiciliul
în Franța, suma de 1.514.461.677 lei, drept comision, în baza contractelor
încheiate, iar la 21 ianuarie 1998, suma de 209.170.720 lei, aferentă
exporturilor efectuate la finele anului 1997.
Garda Financiară i-a stabilit în mod
nelegal, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, în sumă de 258.544.857
lei și majorări de întârziere aferente, de 369.132.561 lei, pentru că între
România și Franța există convenții privind evitarea dublei impuneri, intrată în
vigoare la 27 septembrie 1975, în cauză fiind aplicabile dispozițiile
Decretului nr. 240/1974 și Decretul nr. 276/1973.
Curtea de Apel Alba
Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 312
din 14 noiembrie 2001, a respins acțiunea, reținând legalitatea actelor
încheiate.
Considerând hotărârea
netemeinică și nelegală, reclamanta a declarat recurs și a solicitat admiterea
lui, casarea sentinței, admiterea acțiunii, anularea actelor contestate și
exonerarea de plata sumei de 627.677.418 lei, impozit pe venitul persoanelor
nerezidente și majorări de întârziere.
Se susține că Decretul nr. 276/1973
și Decretul nr. 240/1974, de ratificare a Convenției de evitare a dublei
impuneri încheiată între România și Guvernul Republicii Franceze, nu face
vorbire de prezentarea certificatului de evidență fiscală eliberat de
autoritatea fiscală din Franța, că plățile efectuate de societate, către
persoanele fizice nerezidente, s-au derulat înainte de intrarea în vigoare a
O.G. nr. 47/1997, astfel că este suficient pentru dovada rezidenței franceze –
cetățenia franceză a celor doi și domiciliul stabil pe teritoriul Republicii
Franceze, conform Decretului nr. 240/1974.
Cu ocazia punerii
concluziilor pe fond s-a mai arătat că prin Decizia nr. 101 din 10 aprilie
2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor
venituri realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente.
Cum aceasta își găsește
aplicarea după data pronunțării ei, care este posterioară perioadei supusă
controlului, nu va fi avută în vedere de instanță.
Recursul este nefondat.
Curtea Supremă de
Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 424 din 2
februarie 2001, a admis recursul declarat de SC M. SA Hunedoara, împotriva
sentinței civile nr. 156 din 7 iunie 2000, a Curții de Apel Alba Iulia, secția
comercială și de contencios administrativ, a casat sentința și a desființat
dispoziția nr. 315 din 24 februarie 2000, a Direcției Generale a Finanțelor
Publice și Controlului Financiar de Stat Hunedoara, decizia nr. 648 din 18
aprilie 2000, a Ministerului Finanțelor și a trimis cauza pentru soluționare pe
fond, Ministerului Finanțelor.
Acesta, învestit cu
soluționarea contestației formulate de reclamanta SC M. SA, pentru suma de
627.677.418 lei, compusă din 258.544.857 lei, impozit pe venitul persoanelor
nerezidente și 369.132.561 lei, majorări de întârziere aferente, prin decizia
nr. 819 din 30 mai 2001, a respins contestația, soluție menținută și de
instanță, prin sentința atacată.
S-a reținut că nu s-a
făcut dovada printr-un înscris eliberat de autoritatea fiscală din Franța, că
cei doi beneficiari de venituri din România sunt rezidenți din punct de vedere
fiscal în Franța și pe cale de consecință, sunt subiecte de impunere potrivit
legislației financiare, pentru a putea beneficia de prevederile Convenției de
evitare a dublei impuneri invocată de reclamantă.
Perioada ce face obiectul
verificării, este cuprinsă între 28 aprilie 1997 și 21 ianuarie 1998.
Organul de control a
constatat că reclamanta a achitat diverse facturi externe, în baza unor
contracte de colaborare încheiate cu G.L. și V.S., fără a calcula, reține și
vira la bugetul de stat. impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente,
beneficiare ale acestor venituri și a stabilit că aceasta datorează suma totală
de 627.677.418 lei. pentru care, în speță, nu sunt aplicabile prevederile
Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Franța,
întrucât nu s-a prezentat certificatul de rezidență fiscală.
Societatea, inițial în
procedura prealabilă, a susținut că a procedat corect, pentru că potrivit art.
14 alin. (1) din Decretul nr. 240/1976, pentru ratificarea Convenției de
evitare a dublei impuneri încheiată între România și Franța, aceste venituri
sunt impozabile în Franța.
A arătat că pentru plățile
efectuate în baza contractelor încheiate anterior datei de 1 ianuarie 1998,
când intra în vigoare O.G. nr. 47/1998, conform art. 16 din acest act, sunt
aplicabile prevederile Decretului nr. 276/1973 și că din filele pașaportului
celor două persoane nerezidente, rezultă că acestea nu au stat în România o
perioadă mai lungă de o jumătate de an ,în decursul a 12 luni, deci nu sunt
rezidente în România, ci în Franța.
Susținerea sa în mod
legal nu a fost primită, nici de organul de control, nici de instanță, pentru
că art. 2 lit. a) din Decretul nr. 276/1973, precizează că impunerea
veniturilor realizate din România, de persoanele nerezidente, se face de
plătitori, prin reținerea, la fiecare plată, a cotei de 15% pentru comisioane
(ca în speță).
Pentru a beneficia de
prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și
Republica Franceză, reclamanta-recurentă trebuia să facă dovada că cei doi cu
care a avut contracte, sunt subiecte de impunere potrivit legislației franceze,
or aceasta nu se poate face decât printr-un înscris eliberat de autoritatea
fiscală din Franța, că beneficiarii de venituri din România sunt rezidenți din
punct de vedere fiscal ai Franței.
Înscrisurile depuse
privind durata șederii în România, precum și persoana care întocmește
declarația de impozit pe venit pentru unul din beneficiarii de venit (este
vorba de înscrisul societății de expertiză contabilă al Cabinetului D.M.), nu
pot ține loc de certificat de rezidență fiscală, nefiind eliberat de autoritatea
fiscală care gestionează contribuabilul.
Cu atât mai mult, nu poate fi
primită susținerea din recurs, că este suficient pentru aplicarea Convenției de
evitare a dublei impuneri, cetățenia franceză a celor doi și domiciliul stabil
în Franța.
În consecință, recursul
se privește nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de SC M.
SA Hunedoara, împotriva sentinței civile nr. 312 din 14 noiembrie 2001, a
Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca
nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 7 martie 2003.