ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 919/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunile înregistrate la nr.

3123/2001 și nr. 3415/2001, la Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și

de contencios administrativ, ultima fiind conexată la prima acțiune, SC M. SA

Hunedoara, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor

Publice Hunedoara și Garda Financiară Hunedoara, a solicitat anularea deciziei

nr. 819 din 30 mai 2001, emisă de primul pârât și a actului de constatare nr.

7315 din 2 decembrie 1999, încheiat de ultima pârâtă și exonerarea de plata

sumei de 627.677.418 lei, reprezentând impozit pe venitul persoanelor

nerezidente și majorări de întârziere.

Reclamanta a arătat că în perioada

aprilie – decembrie 1997 a achitat către doi cetățeni francezi, cu domiciliul

în Franța, suma de 1.514.461.677 lei, drept comision, în baza contractelor

încheiate, iar la 21 ianuarie 1998, suma de 209.170.720 lei, aferentă

exporturilor efectuate la finele anului 1997.

Garda Financiară i-a stabilit în mod

nelegal, impozit pe veniturile persoanelor nerezidente, în sumă de 258.544.857

lei și majorări de întârziere aferente, de 369.132.561 lei, pentru că între

România și Franța există convenții privind evitarea dublei impuneri, intrată în

vigoare la 27 septembrie 1975, în cauză fiind aplicabile dispozițiile

Decretului nr. 240/1974 și Decretul nr. 276/1973.

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 312

din 14 noiembrie 2001, a respins acțiunea, reținând legalitatea actelor

încheiate.

Considerând hotărârea

netemeinică și nelegală, reclamanta a declarat recurs și a solicitat admiterea

lui, casarea sentinței, admiterea acțiunii, anularea actelor contestate și

exonerarea de plata sumei de 627.677.418 lei, impozit pe venitul persoanelor

nerezidente și majorări de întârziere.

Se susține că Decretul nr. 276/1973

și Decretul nr. 240/1974, de ratificare a Convenției de evitare a dublei

impuneri încheiată între România și Guvernul Republicii Franceze, nu face

vorbire de prezentarea certificatului de evidență fiscală eliberat de

autoritatea fiscală din Franța, că plățile efectuate de societate, către

persoanele fizice nerezidente, s-au derulat înainte de intrarea în vigoare a

O.G. nr. 47/1997, astfel că este suficient pentru dovada rezidenței franceze –

cetățenia franceză a celor doi și domiciliul stabil pe teritoriul Republicii

Franceze, conform Decretului nr. 240/1974.

Cu ocazia punerii

concluziilor pe fond s-a mai arătat că prin Decizia nr. 101 din 10 aprilie

2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 83/1998, privind impunerea unor

venituri realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente.

Cum aceasta își găsește

aplicarea după data pronunțării ei, care este posterioară perioadei supusă

controlului, nu va fi avută în vedere de instanță.

Recursul este nefondat.

Curtea Supremă de

Justiție, secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 424 din 2

februarie 2001, a admis recursul declarat de SC M. SA Hunedoara, împotriva

sentinței civile nr. 156 din 7 iunie 2000, a Curții de Apel Alba Iulia, secția

comercială și de contencios administrativ, a casat sentința și a desființat

dispoziția nr. 315 din 24 februarie 2000, a Direcției Generale a Finanțelor

Publice și Controlului Financiar de Stat Hunedoara, decizia nr. 648 din 18

aprilie 2000, a Ministerului Finanțelor și a trimis cauza pentru soluționare pe

fond, Ministerului Finanțelor.

Acesta, învestit cu

soluționarea contestației formulate de reclamanta SC M. SA, pentru suma de

627.677.418 lei, compusă din 258.544.857 lei, impozit pe venitul persoanelor

nerezidente și 369.132.561 lei, majorări de întârziere aferente, prin decizia

nr. 819 din 30 mai 2001, a respins contestația, soluție menținută și de

instanță, prin sentința atacată.

S-a reținut că nu s-a

făcut dovada printr-un înscris eliberat de autoritatea fiscală din Franța, că

cei doi beneficiari de venituri din România sunt rezidenți din punct de vedere

fiscal în Franța și pe cale de consecință, sunt subiecte de impunere potrivit

legislației financiare, pentru a putea beneficia de prevederile Convenției de

evitare a dublei impuneri invocată de reclamantă.

Perioada ce face obiectul

verificării, este cuprinsă între 28 aprilie 1997 și 21 ianuarie 1998.

Organul de control a

constatat că reclamanta a achitat diverse facturi externe, în baza unor

contracte de colaborare încheiate cu G.L. și V.S., fără a calcula, reține și

vira la bugetul de stat. impozitul pe veniturile persoanelor nerezidente,

beneficiare ale acestor venituri și a stabilit că aceasta datorează suma totală

de 627.677.418 lei. pentru care, în speță, nu sunt aplicabile prevederile

Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și Franța,

întrucât nu s-a prezentat certificatul de rezidență fiscală.

Societatea, inițial în

procedura prealabilă, a susținut că a procedat corect, pentru că potrivit art.

14 alin. (1) din Decretul nr. 240/1976, pentru ratificarea Convenției de

evitare a dublei impuneri încheiată între România și Franța, aceste venituri

sunt impozabile în Franța.

A arătat că pentru plățile

efectuate în baza contractelor încheiate anterior datei de 1 ianuarie 1998,

când intra în vigoare O.G. nr. 47/1998, conform art. 16 din acest act, sunt

aplicabile prevederile Decretului nr. 276/1973 și că din filele pașaportului

celor două persoane nerezidente, rezultă că acestea nu au stat în România o

perioadă mai lungă de o jumătate de an ,în decursul a 12 luni, deci nu sunt

rezidente în România, ci în Franța.

Susținerea sa în mod

legal nu a fost primită, nici de organul de control, nici de instanță, pentru

că art. 2 lit. a) din Decretul nr. 276/1973, precizează că impunerea

veniturilor realizate din România, de persoanele nerezidente, se face de

plătitori, prin reținerea, la fiecare plată, a cotei de 15% pentru comisioane

(ca în speță).

Pentru a beneficia de

prevederile Convenției de evitare a dublei impuneri încheiată între România și

Republica Franceză, reclamanta-recurentă trebuia să facă dovada că cei doi cu

care a avut contracte, sunt subiecte de impunere potrivit legislației franceze,

or aceasta nu se poate face decât printr-un înscris eliberat de autoritatea

fiscală din Franța, că beneficiarii de venituri din România sunt rezidenți din

punct de vedere fiscal ai Franței.

Înscrisurile depuse

privind durata șederii în România, precum și persoana care întocmește

declarația de impozit pe venit pentru unul din beneficiarii de venit (este

vorba de înscrisul societății de expertiză contabilă al Cabinetului D.M.), nu

pot ține loc de certificat de rezidență fiscală, nefiind eliberat de autoritatea

fiscală care gestionează contribuabilul.

Cu atât mai mult, nu poate fi

primită susținerea din recurs, că este suficient pentru aplicarea Convenției de

evitare a dublei impuneri, cetățenia franceză a celor doi și domiciliul stabil

în Franța.

În consecință, recursul

se privește nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC M.

SA Hunedoara, împotriva sentinței civile nr. 312 din 14 noiembrie 2001, a

Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 martie 2003.