ÎCCJ, Decizia nr. 116/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 5796 din 2 decembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 3688/2005, secția comercială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție a luat act de renunțarea petentei I.T. SRL Timișoara,

lichidator al SC G.S. SA Oțelu Roșu, la judecata cererii de strămutare, cu

privire la dosarul nr. 2822/2002, aflat pe rolul Tribunalului Caraș Severin.

Împotriva acestei încheieri, SC F.C. SA Timișoara a

declarat recurs.

Recurenta a susținut că încheierea atacată este

netemeinică și nelegală, că în mod greșit instanța a luat act de cererea de

renunțare la judecata cererii de strămutare, aceasta fiind formulată de o

persoană fără calitate procesuală activă și, în concluzie, a solicitat

admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, instanței competente.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul

declarat împotriva unei încheieri, în materie de strămutare, pronunțată de secția

comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 246 C.

proc. civ.

Prin recursul declarat este vizată provocarea

controlului judiciar asupra încheierii menționate, în considerarea de către

reclamantă a caracterului autonom al acesteia.

Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus,

în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la

hotărâri date în cursul judecății.

Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ.,

raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu

recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de

textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat

cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile pronunțate în materie de

strămutare, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării

separate cu recurs, dispozițiile art. 40 pct. 4 C. proc. civ. reglementând în

mod expres:

„

hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este

supusă nici unei căi de atac”.

Ca atare, încheierea menționată urmează, sub aspectul

căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă pentru hotărârea

finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală.

Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat

cu textul de lege aplicabil în materia strămutării, cu referire la existența

unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi

supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat

de petentă apare ca fiind inadmisibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate

împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004,

republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile

determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din același act

normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță procesele

penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei.

Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că

secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte

secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță

hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată

în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției comerciale a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în materie de strămutare, iar

decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident

ca nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004.

Ca atare, în raport cu dispozițiile legale

menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil

potrivit, atât dreptului comun, cât si a acestei legi speciale.

Or, a recunoaște unei căi de atac, aptitudinea

declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele prevăzute de

legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare

ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că

modul de determinare al căilor de atac prin legea procesual-civilă,

corespunzător principiului statuat prin art. 129 din Constituția României,

același pentru persoane aflate in situații identice, asigură un control

judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21

din legea fundamentală, respectiv a celor privind liberul acces la justiție și

a dreptului la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru

a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și

autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este

sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea

procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă

acestora.

Ori, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi

îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de SC F.C. SA Timișoara împotriva încheierii nr.

5796 din 2 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3688/2005, al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.