ÎCCJ, Decizia nr. 116/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 5796 din 2 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3688/2005, secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție a luat act de renunțarea petentei I.T. SRL Timișoara, lichidator al SC G.S. SA Oțelu Roșu, la judecata cererii de strămutare, cu privire la dosarul nr. 2822/2002, aflat pe rolul Tribunalului Caraș Severin. Împotriva acestei încheieri, SC F.C. SA Timișoara a declarat recurs. Recurenta a susținut că încheierea atacată este netemeinică și nelegală, că în mod greșit instanța a luat act de cererea de renunțare la judecata cererii de strămutare, aceasta fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și, în concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței competente.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri, în materie de strămutare, pronunțată de secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile art. 246 C. proc. civ. Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii menționate, în considerarea de către reclamantă a caracterului autonom al acesteia. Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății. Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile pronunțate în materie de strămutare, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs, dispozițiile art. 40 pct. 4 C. proc. civ. reglementând în mod expres: „ hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare și nu este supusă nici unei căi de atac”. Ca atare, încheierea menționată urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală. Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat cu textul de lege aplicabil în materia strămutării, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de petentă apare ca fiind inadmisibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei. Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în materie de strămutare, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident ca nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil potrivit, atât dreptului comun, cât si a acestei legi speciale. Or, a recunoaște unei căi de atac, aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Este de reținut că modul de determinare al căilor de atac prin legea procesual-civilă, corespunzător principiului statuat prin art. 129 din Constituția României, același pentru persoane aflate in situații identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, respectiv a celor privind liberul acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Ori, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de SC F.C. SA Timișoara împotriva încheierii nr. 5796 din 2 decembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3688/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.