ÎCCJ, Decizia nr. 30/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 6595 din 9

septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins cererea petentului M.I. privind strămutarea

judecății procesului civil care formează obiectul dosarului nr. 1958/CIV/2005,

al Tribunalului Argeș.

Împotriva acestei încheieri,

petentul M.I. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, legea

procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții interesate,

obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale,

prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii

atacate.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția

civilă și de proprietate industrială a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a pronunțat asupra unei cereri de strămutare a judecării unei cauze civile.

Or, în raport cu dispozițiile art.

299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din același cod, împotriva

încheierilor nu se poate face recurs decât odată cu fondul.

De la regula generală menționată,

legea procesual-civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă interpretare,

care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile de strămutare a

judecării cauzelor.

Mai mult, prin art. 40 alin. (4) C.

proc. civ., s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este supusă

nici unei căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în cazuri neprevăzute de legea procesual-civilă sau, mai mult, contrar

dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în discuție se

constată a fi întemeiată.

Este de reținut că textul menționat

nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională,

cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant, cu

referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul

la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul

care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite,

aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare,

regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la

justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o

categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a

instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile

art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula

potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra

cererii de strămutare a judecării cauzei, nu este supusă nici unei căi de atac,

în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță asupra

fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea

irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat,

cheltuieli suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum instanța

sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu examinează și nu se

pronunță asupra fondului litigiului dedus, spre soluționare, instanței

competente, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a

dreptului constituțional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare

care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu

prilejul judecării în fond și căi de atac a cauzei.

În realitate, faptele și

împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu

cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de litigiul însăși dedus spre

soluționare, ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 37 C. proc. civ.,

ce privesc nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv

oferirea imparțială a protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează

toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

De altfel, din modul de redactare a

art. 38 C. proc. civ., rezultă că cererea de strămutare a judecării cauzei

pentru motive de bănuială legitimă poate fi repetată de partea interesată, ori

de câte ori apar elementele noi, neavute în vedere de instanță la soluționarea

cererii precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar elemente noi vizând

acest caz, formularea anterior a unei cereri, pentru alte fapte și împrejurări

relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire pentru noua cerere,

întemeiată pe alte motive.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca

inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de petentul M.I. împotriva încheierii nr. 6695 din 9 septembrie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în dosarul nr. 6402/2005.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 ianuarie 2006.