ÎCCJ, Decizia nr. 162/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 678 din

1 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a respins cererea formulată de petentul L.I. privind strămutarea

judecării procesului civil ce formează obiectul dosarului nr. 1503/C/2004, al

Curții de Apel Galați.

Împotriva acestei încheieri,

petentul L.I. a declarat recurs.

Petentul a susținut că

recursul privește încheierea menționată, prin care instanța ar fi respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Dând eficiență principiului

constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,

privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a

celui privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea

fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea

procesual civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru

persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții

interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin

care secția civilă și de proprietate industrială a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de strămutare a judecării unei cauze

civile.

Or, în raport cu

dispozițiile art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din

același cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs, decât odată cu

fondul.

De la regula generală

menționată, legea procesual civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă

interpretare, care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile

de strămutare a judecării cauzelor.

Mai mult, prin art. 40 alin.

(4) C. proc. civ., s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este

supusă nici unei căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual civilă sau, mai mult, contrar

dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în

discuție se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că textul

menționat nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile

prevăzute de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, atât Curtea

Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant,

cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul

la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul

care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite,

aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare,

regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la

justiție semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o

categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a

instituit prin lege.

Așadar, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituția României,

precum și ale art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula

potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra

cererii de strămutare a judecării cauzei, nu este supusă nici unei căi de atac,

în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță asupra

fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea

irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat,

cheltuieli suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum

instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu examinează și

nu se pronunță asupra fondului litigiului dedus, spre soluționare, instanței

competente, nu s-ar putea reține cu temei nici știrbirea în acest mod a

dreptului constituțional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare

care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv, cu

prilejul judecării în fond și căii de atac a cauzei.

În realitate, faptele și

împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu

cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de litigiul însăși dedus, spre

soluționare, ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 37 C. proc. civ., ce

privesc nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv

oferirea imparțială a protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează

toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

De altfel, din modul de

redactare a art. 38 C. proc. civ., rezultă că cererea de strămutare a judecării

cauzei pentru motive de bănuială legitimă poate fi repetată de partea

interesată, ori de câte ori apar elementele noi, neavute în vedere de instanță,

la soluționarea cererii precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar

elemente noi vizând acest caz, formularea anterior a unei cereri, pentru alte

fapte și împrejurări relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire

pentru noua cerere, întemeiată pe alte motive.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge

recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petentul L.I. împotriva încheierii nr. 678 din 1 februarie

2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în dosarul nr. 14.554/2004.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.