ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2811/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 379/2005 a Judecătoriei Turda s-a dispus condamnarea inculpatului P.I., la pedeapsa de o lună închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) raportat la art. 74 lit. e) C. pen., urmare a schimbării încadrării juridice din art. 271 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În baza art. 7 din Legea 543/2002 a fost revocat beneficiul grațierii condiționate a pedepselor de 8 luni închisoare și 6 luni închisoare aplicate prin sentința penală nr. 424/2002 a Judecătoriei Turda.

Conform art. 33 lit. a) C. pen., s-a constatat că cele două infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepsele de 8 luni și de 6 luni închisoare au fost săvârșite în concurs real și în baza art. 34 lit. b) C. pen., pedepsele au fost contopite, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare, alături de pedeapsa de 1 lună închisoare aplicată prin sentință, în final 9 luni închisoare. S-a făcut aplicarea prevederilor art. 71 și 64 C. pen. Au fost respinse pretențiile civile ale părții vătămate. A fost obligat inculpatul să plătească 1.200.000 lei vechi cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, în fapt, că în data de 28 mai 2004, executorul judecătoresc s-a deplasat în satul Făgetu Ierii însoțit de expertul V.V., pentru a pune în executare sentința civilă nr. 5245/1998 a Judecătoriei Turda, definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 2208/1999 a Curții de Apel Cluj. Executorul judecătoresc urma să o pună în posesie pe partea vătămată L.L. cu terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. 807/1993 și în adeverința nr. 157/1991 emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Iara. Au fost efectuate măsurători, s-au așezat țăruși pentru delimitare, după care inculpatul P.I. a scos țărușii din pământ, afirmând că va folosi în continuare acel teren, pentru că este proprietatea lui.

Între inculpat și partea vătămată există o stare conflictuală veche generată de dreptul pe care fiecare l-a invocat asupra terenului menționat, dat în urma proceselor civile s-a consfințit dreptul de proprietate al părții vătămate. Prin sentința penală nr. 424/2002 a Judecătoriei Turda, inculpatul a mai fost condamnat pentru comiterea infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, prevăzută de art. 271 alin. (1) teza Ii la pedeapsa de 8 luni închisoare și pentru aceeași infracțiune prevăzută de art. 271 alin. ultim teza II, la pedeapsa de 6 luni închisoare, ambele pedepse fiind grațiate în baza Legii nr. 543/2002.

Întrucât infracțiune din 28 mai 2004 a fost comisă în termenul grațierii condiționate a celor două pedepse, instanța de fonda a făcut aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 și a reținut și incidența prevederilor art. 37 lit. a) C. pen., privind recidiva postcondamnatorie și nu ale art. 37 lit. b) C. pen., privind recidiva postexecutorie. În considerentele sentinței, prima instanța a mai făcut referiri la individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, precum și la latura civilă a cauzei. Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpatul P.I., fără a indica motivele de nelegalitate ori netemeinicie, iar în ședința publică din 10 octombrie 2005 a solicitat achitarea sa, întrucât nu conștientizează gradul de pericol social al faptelor.

Prin decizia penală nr. 427 din 10 octombrie 2005 a Tribunalului Cluj a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.I., acesta fiind obligat să plătească în favoarea statului suma de 100 lei noi (RON), reprezentând cheltuieli judiciare. Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că prima instanță a stabilit o stare de fapt corectă, în raport cu probele administrate, a căror analiză a relevat justețea soluției sub aspectul existenței faptei și a vinovăției inculpatului în comiterea ei. De asemenea, pedeapsa aplicată a fost adecvată gravității faptei comise.

Reținerea atitudinii inculpatului de negare a corectitudinii hotărârilor civile pronunțate în litigiile dintre el și partea vătămată ca și circumstanță atenuantă a fost considerată de tribunal ca fiind incorectă, de natură să încurajeze comiterea unor astfel de infracțiuni, însă nu a putut fi înlăturată în apelul inculpatului, pentru a nu i se crea o situație mai grea în propria lui cale de atac, conform arat. 372 C. proc. pen.

O astfel de atitudine nu constituie o scuză pentru comiterea infracțiunii, nu are relevanță în stabilirea vinovăției, cât timp din probele administrate a reieșit că a acționat cu intenție și ea singură nu constituie un motiv suficient pentru a considera că discernământul inculpatului ar fi afectat, câtă vreme nu se coroborează cu acte medicale sau alte date din care să reiasă că și în alte împrejurări inculpatul a avut un comportament ieșit din limita a ceea ce se consideră normal, date care ar fi putut justifica administrarea probei expertizei psihiatrice. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, solicitând casarea acesteia împreună cu hotărârea instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Turda, sau în subsidiar, achitarea inculpatului de sub învinuirea de a fi săvârșit infracțiune de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen.

În motivele de recurs s-a arătat că la prima instanță inculpatul a fost lipsit de dreptul la apărare, cu toate că instanța la termenul din 12 ianuarie 2005 a apreciat că datorită vârstei înaintată a inculpatului este necesară numirea unui avocat din oficiu, întrucât acesta nu-și poate face singur apărarea. Printre cazurile prevăzute de art. 171 alin. (2) C. proc. pen., pentru asigurarea obligatorie a asistenței juridice este prevăzut și acela în care instanța apreciază că inculpatul nu-și poate face singur apărarea, situație în raport cu care, faptul că datorită opoziției inculpatului de a-i fi desemnat un apărător din oficiu, cauza s-a judecat fără acest apărător, duce la nulitatea absolută a hotărârii cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În susținerea soluției de achitare, inculpatul a arătat că punerea în posesie de către executorul judecătoresc s-a făcut pe un alt teren decât cel cu privire la care părțile erau în litigiu și acesta a considerat că punerea în posesie este abuzivă, context în care s-a opus la executare. Prin decizia penală nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 18097/2005, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 427 din 10 octombrie 2005 a Tribunalului Cluj, acesta fiind obligat să plătească în favoarea statului suma de 50 RON cheltuieli judiciare. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, că în ceea ce privește motivul de nulitate absolută invocat, prin prisma dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc.

pen., acesta nu este fondat, întrucât la termenul din 12 ianuarie 2005 nu instanța a fost cea care a apreciat că inculpatul nu-și poate face singur apărarea ci a existat doar o solicitare a parchetului în acest sens, ce a fost respinsă de instanță datorită opoziției inculpatului, care a arătat că este în măsură să-și facă singur apărările și se opune acordării unui termen în vederea desemnării unui apărător din oficiu. În această situație, asistența juridică nefiind obligatorie, judecarea cauzei s-a făcut cu respectarea dispozițiilor privind asigurarea dreptului la apărare a inculpatului. Pe de altă parte, în cursul procesului inculpatul a dovedit că-și poate face singur apărările, aspect ce rezultă din scriptele depuse la dosar și din modul în care acesta s-a comportat pe toată durate procesului penal.

Pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și în faza de cercetare judecătorească, instanța de fond și instanța de apel au stabilit în mod corect că la data de 28 mai 2004, atunci când executorul judecătoresc s-a deplasat în localitatea Făgetul Ierii pentru a pune în executare sentința nr. 5245/1998 a Judecătoriei Turda, hotărâre definitivă și irevocabilă și investită cu formulă executorie, pentru a pune în posesie pe partea vătămată L.L. cu terenurile cuprinse în procesul-verbal de punere în posesie nr. 807/1993 eliberat de Comisia de Aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Iara și s-au efectuat măsurători, aplicându-se țărușii pentru delimitarea terenului, inculpatul a scos țărușii din pământ, afirmând că va folosi în continuare acest teren.

Cu același teren partea vătămată a mai fost pusă în posesie conform hotărârii judecătorești amintite ca urmare a nerespectării căreia, inculpatul a mai fost condamnat prin sentința penală nr. 424/2002 a Judecătoriei Turda la o pedeapsă de 8 luni închisoare, în raport cu care se află în stare de recidivă postexecutorie. Faptul că inculpatul nu recunoaște dreptul părții vătămate de a ocupa terenul în litigiu, este lipsit de relevanță în condițiile în care acesta a recunoscut că într-adevăr după punerea în executare a scos țărușii ce delimitau acest teren pe care expertul și executorul l-au identificat, conform hotărârii judecătorești ce a constituit titlu executoriu. Vinovăția inculpatului a fost dovedită și prin declarațiile martorilor audiați în cauză, ale părții vătămate, ale executorului și expertului ce au participat la identificare și prin urmare și sub acest aspect recursul declarat în cauză este nefondat.

Pentru considerentele mai sus expuse, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge recursul inculpatului. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul P.I., solicitând achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 271 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

În motivarea recursului, inculpatul a arătat că s-a aflat în eroare de fapt în momentul săvârșirii infracțiunii, considerând că instanțele au greșit atunci când au reținut că ar fi negat corectitudinea hotărârilor civile pronunțate în litigiile dintre el și partea vătămată, deoarece susținerea sa constantă a fost aceea că procesele dintre el și partea vătămată s-au purtat pentru un cu totul alt teren și că executorul judecătoresc nu este în măsură să facă punerea în posesie pentru partea vătămată pe terenul pe care îl are moștenire și pentru care are o sentință definitivă și irevocabilă că i se atribuie lui. Ceea ce este relevant, este reprezentarea psihică a sa care a considerat că punerea în posesie este abuzivă.

Atâta vreme cât practica judiciară în materie a statuat că nu există infracțiune de nerespectare a hotărârilor judecătorești dacă se pune în executare o hotărâre care ulterior este desființată sau dacă executarea însăși este abuzivă, în aceeași ordine de idei nu constituie infracțiune fapta inculpatului care în momentul săvârșirii infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești a considerat că se pune în executare o sentință care vizează cu totul alt teren și că executorul comite un abuz. La dosarul cauzei a fost depuse cereri din partea intimatei părți vătămate de imposibilitate de prezentare pentru termenele de judecată de la 23 martie 2006 și 4 mai 2006, precum și fotocopiile unor înscrisuri.

Totodată, inculpatul a depus la dosar un memoriu la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri. La termenul de astăzi, procurorul, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de inculpat, deoarece acesta a fost exercitat împotriva unei hotărâri definitive, prin care a fost soluționată deja calea ordinară a recursului declarată de inculpat, în consecință, inculpatul formulând recurs la recurs. Concluziile apărătorului inculpatului și poziția acestuia, din ultimul cuvânt au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva deciziei instanței de recurs, față de excepția pusă în discuție, Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind inadmisibil pentru considerentele ce se vor arăta.

În conformitate cu art. 385 1 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Din analiza cauzei a rezultat că prima instanță, Judecătoria Turda a soluționat cauza pe fond prin sentința penală nr. 379/2005, în condițiile arătate, hotărâre ce a fost atacată cu apel de către inculpat, apel soluționat prin decizia penală nr. 427 din 10 octombrie 2005 a Tribunalului Cluj. Hotărârea instanței de apel, la rândul ei a fost atacată cu recurs de către inculpat, recurs soluționat prin decizia penală nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Împotriva acestei din urmă decizii, inculpatul P.I. a declarat recurs ce face obiectul prezentei cauze. Așadar, decizia atacată de către inculpat a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj, ca instanță de recurs, iar nu ca instanță de apel. În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că exercitarea în cauză, de către inculpat din nou a căii ordinare a recursului împotriva unei decizii pronunțate în recurs, ce are caracter definitiv, atrage inadmisibilitatea recursului declarat. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei), din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 mai 2006.