ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2811/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2811/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 379/2005 a

Judecătoriei Turda s-a dispus condamnarea inculpatului P.I., la pedeapsa de o

lună închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectare a hotărârii

judecătorești prevăzută de art. 271 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

a) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) raportat la art. 74 lit. e) C.

pen., urmare a schimbării încadrării juridice din art. 271 alin. (2) C. pen.,

cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În baza art. 7 din Legea 543/2002 a

fost revocat beneficiul grațierii condiționate a pedepselor de 8 luni

închisoare și 6 luni închisoare aplicate prin sentința penală nr. 424/2002 a

Judecătoriei Turda.

Conform art. 33 lit. a) C. pen., s-a

constatat că cele două infracțiuni pentru care s-au aplicat pedepsele de 8 luni

și de 6 luni închisoare au fost săvârșite în concurs real și în baza art. 34 lit.

b) C. pen., pedepsele au fost contopite, urmând ca inculpatul să execute

pedeapsa rezultantă de 8 luni închisoare, alături de pedeapsa de 1 lună

închisoare aplicată prin sentință, în final 9 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea prevederilor art.

71 și 64 C. pen.

Au fost respinse pretențiile civile

ale părții vătămate.

A fost obligat inculpatul să

plătească 1.200.000 lei vechi cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea

statului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut, în esență, în fapt, că în data de 28 mai 2004,

executorul judecătoresc s-a deplasat în satul Făgetu Ierii însoțit de expertul

V.V., pentru a pune în executare sentința civilă nr. 5245/1998 a Judecătoriei

Turda, definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 2208/1999 a Curții

de Apel Cluj.

Executorul judecătoresc urma să o

pună în posesie pe partea vătămată L.L. cu terenurile cuprinse în

procesul-verbal de punere în posesie nr. 807/1993 și în adeverința nr. 157/1991

emise de Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Iara.

Au fost efectuate măsurători, s-au

așezat țăruși pentru delimitare, după care inculpatul P.I. a scos țărușii din

pământ, afirmând că va folosi în continuare acel teren, pentru că este

proprietatea lui.

Între inculpat și partea vătămată

există o stare conflictuală veche generată de dreptul pe care fiecare l-a

invocat asupra terenului menționat, dat în urma proceselor civile s-a

consfințit dreptul de proprietate al părții vătămate.

Prin sentința penală nr. 424/2002 a

Judecătoriei Turda, inculpatul a mai fost condamnat pentru comiterea

infracțiunii de nerespectare a hotărârii judecătorești, prevăzută de art. 271 alin.

(1) teza Ii la pedeapsa de 8 luni închisoare și pentru aceeași infracțiune

prevăzută de art. 271 alin. ultim teza II, la pedeapsa de 6 luni închisoare,

ambele pedepse fiind grațiate în baza Legii nr. 543/2002.

Întrucât infracțiune din 28 mai 2004

a fost comisă în termenul grațierii condiționate a celor două pedepse, instanța

de fonda a făcut aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 543/2002 și a

reținut și incidența prevederilor art. 37 lit. a) C. pen., privind recidiva

postcondamnatorie și nu ale art. 37 lit. b) C. pen., privind recidiva

postexecutorie.

În considerentele sentinței, prima

instanța a mai făcut referiri la individualizarea pedepsei aplicată

inculpatului, precum și la latura civilă a cauzei.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel inculpatul P.I., fără a indica motivele de nelegalitate ori

netemeinicie, iar în ședința publică din 10 octombrie 2005 a solicitat

achitarea sa, întrucât nu conștientizează gradul de pericol social al faptelor.

Prin decizia penală nr. 427 din 10

octombrie 2005 a Tribunalului Cluj a fost respins, ca nefondat, apelul declarat

de inculpatul P.I., acesta fiind obligat să plătească în favoarea statului suma

de 100 lei noi (RON), reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a decide astfel, tribunalul a

constatat că prima instanță a stabilit o stare de fapt corectă, în raport cu

probele administrate, a căror analiză a relevat justețea soluției sub aspectul

existenței faptei și a vinovăției inculpatului în comiterea ei. De asemenea,

pedeapsa aplicată a fost adecvată gravității faptei comise.

Reținerea atitudinii inculpatului de

negare a corectitudinii hotărârilor civile pronunțate în litigiile dintre el și

partea vătămată ca și circumstanță atenuantă a fost considerată de tribunal ca

fiind incorectă, de natură să încurajeze comiterea unor astfel de infracțiuni,

însă nu a putut fi înlăturată în apelul inculpatului, pentru a nu i se crea o

situație mai grea în propria lui cale de atac, conform arat. 372 C. proc. pen.

O astfel de atitudine nu constituie

o scuză pentru comiterea infracțiunii, nu are relevanță în stabilirea

vinovăției, cât timp din probele administrate a reieșit că a acționat cu

intenție și ea singură nu constituie un motiv suficient pentru a considera că

discernământul inculpatului ar fi afectat, câtă vreme nu se coroborează cu acte

medicale sau alte date din care să reiasă că și în alte împrejurări inculpatul

a avut un comportament ieșit din limita a ceea ce se consideră normal, date

care ar fi putut justifica administrarea probei expertizei psihiatrice.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul, solicitând casarea acesteia împreună cu hotărârea instanței

de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Turda, sau în

subsidiar, achitarea inculpatului de sub învinuirea de a fi săvârșit

infracțiune de nerespectare a hotărârilor judecătorești prevăzută de art. 271 alin.

(2) C. pen.

În motivele de recurs s-a arătat că

la prima instanță inculpatul a fost lipsit de dreptul la apărare, cu toate că

instanța la termenul din 12 ianuarie 2005 a apreciat că datorită vârstei

înaintată a inculpatului este necesară numirea unui avocat din oficiu, întrucât

acesta nu-și poate face singur apărarea.

Printre cazurile prevăzute de art. 171

alin. (2) C. proc. pen., pentru asigurarea obligatorie a asistenței juridice

este prevăzut și acela în care instanța apreciază că inculpatul nu-și poate

face singur apărarea, situație în raport cu care, faptul că datorită opoziției

inculpatului de a-i fi desemnat un apărător din oficiu, cauza s-a judecat fără

acest apărător, duce la nulitatea absolută a hotărârii cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare.

În susținerea soluției de achitare,

inculpatul a arătat că punerea în posesie de către executorul judecătoresc s-a

făcut pe un alt teren decât cel cu privire la care părțile erau în litigiu și

acesta a considerat că punerea în posesie este abuzivă, context în care s-a

opus la executare.

Prin decizia penală nr. 25 din 18

ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, pronunțată în

dosarul nr. 18097/2005, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul P.I. împotriva deciziei penale nr. 427 din 10 octombrie 2005 a

Tribunalului Cluj, acesta fiind obligat să plătească în favoarea statului suma

de 50 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a reținut, că în ceea ce privește motivul de nulitate absolută invocat,

prin prisma dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., acesta nu este

fondat, întrucât la termenul din 12 ianuarie 2005 nu instanța a fost cea care a

apreciat că inculpatul nu-și poate face singur apărarea ci a existat doar o

solicitare a parchetului în acest sens, ce a fost respinsă de instanță datorită

opoziției inculpatului, care a arătat că este în măsură să-și facă singur

apărările și se opune acordării unui termen în vederea desemnării unui apărător

din oficiu.

În această situație, asistența

juridică nefiind obligatorie, judecarea cauzei s-a făcut cu respectarea

dispozițiilor privind asigurarea dreptului la apărare a inculpatului.

Pe de altă parte, în cursul procesului

inculpatul a dovedit că-și poate face singur apărările, aspect ce rezultă din

scriptele depuse la dosar și din modul în care acesta s-a comportat pe toată

durate procesului penal.

Pe baza probelor administrate în

faza de urmărire penală și în faza de cercetare judecătorească, instanța de

fond și instanța de apel au stabilit în mod corect că la data de 28 mai 2004,

atunci când executorul judecătoresc s-a deplasat în localitatea Făgetul Ierii

pentru a pune în executare sentința nr. 5245/1998 a Judecătoriei Turda,

hotărâre definitivă și irevocabilă și investită cu formulă executorie, pentru a

pune în posesie pe partea vătămată L.L. cu terenurile cuprinse în

procesul-verbal de punere în posesie nr. 807/1993 eliberat de Comisia de

Aplicare a Legii nr. 18/1991 a comunei Iara și s-au efectuat măsurători,

aplicându-se țărușii pentru delimitarea terenului, inculpatul a scos țărușii

din pământ, afirmând că va folosi în continuare acest teren.

Cu același teren partea vătămată a

mai fost pusă în posesie conform hotărârii judecătorești amintite ca urmare a

nerespectării căreia, inculpatul a mai fost condamnat prin sentința penală nr. 424/2002

a Judecătoriei Turda la o pedeapsă de 8 luni închisoare, în raport cu care se

află în stare de recidivă postexecutorie.

Faptul că inculpatul nu recunoaște

dreptul părții vătămate de a ocupa terenul în litigiu, este lipsit de relevanță

în condițiile în care acesta a recunoscut că într-adevăr după punerea în

executare a scos țărușii ce delimitau acest teren pe care expertul și executorul

l-au identificat, conform hotărârii judecătorești ce a constituit titlu

executoriu.

Vinovăția inculpatului a fost

dovedită și prin declarațiile martorilor audiați în cauză, ale părții vătămate,

ale executorului și expertului ce au participat la identificare și prin urmare

și sub acest aspect recursul declarat în cauză este nefondat.

Pentru considerentele mai sus

expuse, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va

respinge recursul inculpatului.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs inculpatul P.I., solicitând achitarea pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută și pedepsită de art. 271 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2

lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen.

În motivarea recursului, inculpatul

a arătat că s-a aflat în eroare de fapt în momentul săvârșirii infracțiunii,

considerând că instanțele au greșit atunci când au reținut că ar fi negat

corectitudinea hotărârilor civile pronunțate în litigiile dintre el și partea

vătămată, deoarece susținerea sa constantă a fost aceea că procesele dintre el

și partea vătămată s-au purtat pentru un cu totul alt teren și că executorul

judecătoresc nu este în măsură să facă punerea în posesie pentru partea vătămată

pe terenul pe care îl are moștenire și pentru care are o sentință definitivă și

irevocabilă că i se atribuie lui.

Ceea ce este relevant, este

reprezentarea psihică a sa care a considerat că punerea în posesie este

abuzivă. Atâta vreme cât practica judiciară în materie a statuat că nu există

infracțiune de nerespectare a hotărârilor judecătorești dacă se pune în

executare o hotărâre care ulterior este desființată sau dacă executarea însăși

este abuzivă, în aceeași ordine de idei nu constituie infracțiune fapta

inculpatului care în momentul săvârșirii infracțiunii de nerespectare a

hotărârii judecătorești a considerat că se pune în executare o sentință care

vizează cu totul alt teren și că executorul comite un abuz.

La dosarul cauzei a fost depuse

cereri din partea intimatei părți vătămate de imposibilitate de prezentare

pentru termenele de judecată de la 23 martie 2006 și 4 mai 2006, precum și

fotocopiile unor înscrisuri.

Totodată, inculpatul a depus la

dosar un memoriu la care a anexat fotocopiile unor înscrisuri.

La termenul de astăzi, procurorul,

din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de

inculpat, deoarece acesta a fost exercitat împotriva unei hotărâri definitive,

prin care a fost soluționată deja calea ordinară a recursului declarată de

inculpat, în consecință, inculpatul formulând recurs la recurs.

Concluziile apărătorului

inculpatului și poziția acestuia, din ultimul cuvânt au fost consemnate în

partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul declarat de

inculpatul P.I. împotriva deciziei instanței de recurs, față de excepția pusă

în discuție, Înalta Curte apreciază recursul inculpatului ca fiind inadmisibil

pentru considerentele ce se vor arăta.

În conformitate cu art. 385

1

alin. (1) lit. e) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs deciziile pronunțate,

ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de

apel și Curtea Militară de Apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus

rejudecarea cauzelor.

Din analiza cauzei a rezultat că

prima instanță, Judecătoria Turda a soluționat cauza pe fond prin sentința

penală nr. 379/2005, în condițiile arătate, hotărâre ce a fost atacată cu apel

de către inculpat, apel soluționat prin decizia penală nr. 427 din 10 octombrie

2005 a Tribunalului Cluj. Hotărârea instanței de apel, la rândul ei a fost

atacată cu recurs de către inculpat, recurs soluționat prin decizia penală nr. 25

din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Împotriva acestei din urmă decizii,

inculpatul P.I. a declarat recurs ce face obiectul prezentei cauze.

Așadar, decizia atacată de către

inculpat a fost pronunțată de Curtea de Apel Cluj, ca instanță de recurs, iar

nu ca instanță de apel.

În raport cu cele menționate, Înalta

Curte consideră că exercitarea în cauză, de către inculpat din nou a căii

ordinare a recursului împotriva unei decizii pronunțate în recurs, ce are

caracter definitiv, atrage inadmisibilitatea recursului declarat.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge,

ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva

deciziei penale nr. 25 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală

și de minori.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din

oficiu, în sumă de 100 RON (1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de recurentul inculpat P.I. împotriva deciziei penale nr. 25 din 18

ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 220 RON (2.200.000 lei), din

care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 RON

(1.000.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

mai 2006.