ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3934/2005

Asupra recursului în anulare de față constată: Prin cererea înregistrată la 4 septembrie 2005, reclamanții B.T. și B.O. au chemat în judecată pe pârâții N.C. și Comisiile Locală Pogoanele și Județeană Buzău de aplicare a Legii nr. 18/1991 cerând a se constata nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 59598/71 din 12 septembrie 1997 emis în favoarea prim pârâtului pentru suprafața de 1200 mp teren situat în intravilanul orașului Pogoanele, tarlaua 12, parcela 1745, invocând incidența art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997. În motivarea cererii reclamanții arată că prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru mai multe terenuri deținute de autorii lor printre care și suprafața de 2000 mp teren intravilan, secund pârâta fiind obligată să îi pună în posesie cu aceste terenuri pe vechile amplasamente.

Referitor la această suprafață de 2000 mp teren intravilan, reclamanții arată că nu au fost puși în posesie pe vechiul amplasament deoarece pârâtului N.C. i s-a constituit, în mod nelegal, dreptul de proprietate pentru o suprafață de 1200 mp teren, în baza unei documentații greșite. Susțin reclamanții că prin decizia nr. 65 din 30 iunie 1982 emisă de fostul Consiliu Popular al comunei Pogoanele pârâtului N.C. i-a fost atribuită în folosință doar o suprafață de 150 mp din proprietatea autorilor lor în vederea construirii unei locuințe proprietate personală, sens în care, la aceeași dată, i-a fost și emisă autorizația de construire nr. 1564 și că, în mod eronat, ulterior, în 1990, acesta s-a înregistrat în registrul agricol cu o suprafață de 0,35 ha din care 0,10 ha curți și construcții.

Reclamanții susțin că, în raport de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 și de evoluția legislației în această materie, sunt îndreptățiți să li se retrocedeze întreaga suprafață de teren deținută de autorii lor pe vechiul amplasament. Reclamanții critică ca fiind nelegală sentința civilă nr. 2795 din 21 octombrie 1992 a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă și irevocabilă, hotărâre prin care s-a dispus, printre altele, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea lui B.N.T. pentru suprafața de 0,20 ha teren intravilan, din care însă numai 0,10 ha teren pe vechiul amplasament iar restul, de 0,10 ha teren, în compensație pe un alt amplasament, cu motivarea că această din urmă suprafață de teren, pe vechiul amplasament, este ocupată de construcțiile edificate de pârât.

Prim pârâtul N.V.C. a cerut respingerea acțiunii susținând că i-a fost constituit prin titlul de proprietate a cărei nulitate absolută se cere a se constata, în mod legal, dreptul de proprietate pentru terenul de 1200 mp, întrucât acesta este aferent construcțiilor pe care le-a edificat, cu mențiunea că prin mai multe hotărâri judecătorești s-a stabilit că reclamanții trebuie să îi respecte dreptul de proprietate pentru acest teren, pentru care urmează să primească un altul, în compensație, pe un alt amplasament. Pârâtul susține că ocupă din fosta proprietate a autorilor reclamanților doar o suprafață de 1000 mp și nu 1200 mp, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 2795 din 21 octombrie 1992 a Judecătoriei Buzău, diferența de 200 mp fiind rezultată din refacerea aliniamentul stradal, conform legii sistematizării, aspect ignorat de instanțele judecătorești la pronunțarea hotărârii menționate, dar avut în vedere la emiterea titlului de proprietate contestat.

Prin sentința civilă nr. 29 din 23 ianuarie 2002 Judecătoria Pogoanele a admis, în parte, acțiunea, și, în baza art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997 a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. 59598/71 din 12 septembrie 1997 eliberat pe numele pârâtului N.C. pentru suprafața de 821 mp teren din cei 1200 mp teren situat în orașul Pogoanele, județul Buzău, tarlaua 12, parcela nr. 1745, teren identificat conform planului de situație, anexa nr. 2, la raportul de expertiză J.M.

În motivarea sentinței s-a reținut că pârâtul N.C., care deține în posesie o suprafață de 1234 mp teren, în calitatea sa de proprietar al construcțiilor edificate pe fundații de beton și care nu pot fi mutate, este îndreptățit, în condițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, să i se constituie dreptul de proprietate pentru terenul aferent acestora, determinat a fi în suprafață de 413 mp teren și apreciat a fi necesar normalei utilizări a construcțiilor. Referitor la celelalte construcții edificate de pârât pe aceiași suprafață de teren, anume: pătulul și cotețul de porci, prima instanța a apreciat că acestea sunt construcții ușoare și pot fi mutate în interiorul amplasamentului celor 413 mp.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând că este îndreptățit să i se constituie dreptul de proprietate pentru suprafața de 1200 mp teren, care reprezintă curtea casei de locuit și anexelor gospodărești și grădină, în accepțiunea art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990. Susține apelantul că în planul de situație anexă la raportul de expertiză nu au fost evidențiate mai multe dintre construcțiile edificate pe acest teren, că, în realitate cotețul pentru purcei are pardoseală betonată, depozitul de lemne este lucrat pe schelet metalic cu piloni plantați în beton iar cotețul de păsări are țarc din plasă sudată implantată, de asemenea, în beton.

Prin cererea formulată la 3 aprilie 2002, reclamanții au aderat la apelul pârâtului. Reclamanții susțin că nu au putut opune pârâtului un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu întrucât, deși s-au pronunțat mai multe hotărâri judecătorești în acest sens, Comisia locală de aplicarea Legii nr. 18/1991 le-a refuzat emiterea unui astfel de titlu cu privire la terenul în litigiu. Totodată, reclamanții susțin că pârâtului îi este suficientă pentru exploatarea gospodăriei o suprafață de 338 mp, sens în care solicită suplimentarea expertizei efectuate în cauză. În apel au mai făcut obiectul judecății și excepțiile referitoare la lipsa calității procesuale active a reclamantului B.O. de a promova cererea dedusă judecății, și lipsa dovezii calității de reprezentant legal al pârâtului B.T.

de către B.T.C., invocate de pârât. Prin decizia civilă nr. 491 din 10 iunie 2002, Tribunalul Buzău a respins ca nefondate apelul declarat de pârât și cererea de aderare la apel formulată de reclamanți. În motivarea deciziei s-a reținut că excepțiile procesuale menționate au fost invocate de pârât, în mod formal, întrucât, pe de o parte, calitatea procesuală a reclamantului B.O. „este dată pe lângă interes și de dispozițiile art. 21 din Constituția României”, iar stabilirea calității de moștenitor a acestuia, în lipsa unor neînțelegeri, este problema moștenitorilor, cu mențiunea că reclamanții au depus două procuri prin care indică persoana împuternicită să le reprezinte drepturile în justiție.

Se mai arată că reclamanții își justifică dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu prin sentințele judecătorești prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate și că, în cauza dedusă judecății, nu sunt incidente art. 8 din Decretul–lege nr. 42/1990 „față de conduita constant abuzivă a apelantului”. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.C. criticând hotărârile pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1991, art. 23 din Legea nr. 18/1991 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia suprafața de 1200 mp teren este aferentă casei de locuit, anexelor gospodărești și grădinii, în sensul dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, sens în care, în mod legal, i-a fost emis titlul contestat.

Totodată, pârâtul arată că, deși reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafață de 2000 mp teren deținută de autorul lor în intravilanul localității, prin sentința civilă nr. 2795/1992 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit că vor primi pe vechiul amplasament doar 0,10 ha teren, iar diferența de 0,10 ha, prin compensație cu o suprafață de teren echivalentă sau, în lipsa, cu teren extravilan în imediata vecinătate, tocmai pe considerentul că este ocupată de construcțiile sale, caz în care în mod greșit instanțele au admis cererea dedusă judecății. Prin decizia civilă nr. 1929 din 20 septembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat recursul.

În motivarea deciziei s-a reținut că apărarea pârâtului în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 22 și art. 23 din Legea nr. 18/1991 coroborate cu art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 nu poate fi primită deoarece terenul nu i-a fost atribuit pentru construcția locuinței de fosta cooperativă de producție dat fiind că aparținea patrimoniul statului, fiind preluat de la autorii reclamanților ca urmare a aplicării Decretului nr. 111/1951. Cu referire la titlurile reclamanților, emise în procedura Legii nr. 18/1991, instanța de recurs reține că aceștia erau îndreptățiți să apeleze la procedura instituită prin acest act normativ „tocmai datorită calității proprietarului care nu a fost membru CAP”.

Împotriva hotărârilor judecătorești menționate a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând incidența art. 330 pct. 2 C. proc. civ., solicitând casarea acestora și pe fond, admiterea, în parte, a cererii deduse judecății de reclamantul B.T. numai pentru 200 mp teren intravilan și respingerea cererii deduse judecății de B.O. ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. În motivarea căii de atac se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997, text care exceptează actele de reconstituire ori constituire a dreptului de proprietate în condițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 (art. 24 din Legea nr. 18/1991) cu raportare la art. 35 din același act normativ.

Se evidențiază, totodată, că prin sentința civilă nr. 2795/1999 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit că suprafața de 0,10 ha teren, fosta proprietate a autorului reclamanților, ocupată cu construcțiile pârâtul N.C., urmează a le fi atribuită pe un alt amplasament, că prin raportul de expertiză întocmit de expertul I.L. în dosarul nr. P/169/1994 s-a stabilit că pârâtul ocupă efectiv cu construcțiile o suprafață de 998 mp, în timp ce expertul J.M., care a efectuat expertiza în cauză a avut opinii oscilante cu privire la întinderea suprafeței de teren ce se cuvine pârâtului. Se invocă și faptul că reclamantul B.O.

nu avea calitate procesuală de a promova cererea dedusă judecăți atâta timp cât prin sentința nr. 2795/1992 a Judecătoriei Pogoanele s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru acest teren numai în favoarea reclamantului B.T., cu mențiunea că instanțele judecătorești au ignorat și faptul că, o primă cerere formulată de reclamant B.O., având același obiect cu cea dedusă judecății în prezenta cauză, anume anularea titlului nr. 59598/1997 emis pârâtului N.C., i-a fost deja respinsă prin sentința civilă nr. 319/2001 a Judecătoriei Pogoanele, rămasă definitivă și irevocabilă. Analizând recursul în anulare dedus judecății, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc.

civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor judecătorul este în drept să ceară lămuriri și să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. Totodată, hotărârile judecătorești trebuie să cuprindă în considerentele sale o cercetare completă a dovezilor administrate de părți și a motivelor juridice invocate de ele la care se adaugă motivele pe care magistratul își sprijină soluția.

În speță, reclamanții și-au justificat calitatea procesuală activă invocând că prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile li s-a reconstituit, în procedura Legii nr. 18/1991, dreptul de proprietate cu privire la o suprafață de 2000 mp teren, pe care sunt îndreptățiți să o primească în posesie pe vechiul amplasament, anume în intravilanul oraș Pogoanele. Referitor la acest teren, reclamanții susțin că pârâtul N.C. ocupă, parțial cu construcții, 1200 mp teren, pentru care i-a fost emis, în cadrul aceleiași procedurii prevăzută de Legea nr. 18/1991, în opinia lor, în mod nelegal, titlul de proprietate a cărui nulitate solicită a se constata, prin cererea de chemare în judecată, în totalitate, iar, în cursul judecății, doar în parte.

Pârâtul a susținut că suprafață de 1200 mp teren pentru care i s-a constituit dreptul de proprietate este aferentă casei de locuit și anexelor gospodărești, curții și grădinii din jurul acestora, fiindu-i necesară pentru normala exploatare a acestora, sens în care, în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 și ale art. 22 din Legea nr. 18/1991, în mod just i s-a constituit dreptul de proprietate, cu mențiunea că s-a stabilit ca reclamanții să primească, pentru 0,10 ha pe care le ocupă din fosta proprietate a autorilor acestora, în compensație, teren pe un alt amplasament.

Acesta fiind cadrul procesual stabilit de părți, instanțele judecătorești aveau mai întâi obligația de a verifica și de a stabili, în raport de titlurile de proprietate eliberate părților litigante în procedura Legii nr. 18/1991 și de hotărârile judecătorești deja pronunțate cu privire situația juridică a terenului în litigiu, întinderea dreptului de proprietate recunoscut în favoarea fiecăreia dintre părțile litigante cu privire la acest teren. Dacă, funcție de probatoriul administrat, se stabilea că reclamanții, ambii sau numai unul dintre aceștia, sunt îndreptățiți să primească suprafața de 0,20 ha teren din fosta proprietate a autorilor lor, în tot sau în parte, pe vechiul amplasament, instanțele aveau obligația de a identifica care este întinderea suprafeței de teren din fosta proprietate a autorilor reclamanților care este afectată în prezent de construcțiile edificate de pârât.

În măsura în care exista, în tot sau în parte, identitate între suprafața de teren pe care reclamanții sunt îndreptățiți să o primească pe vechiul amplasament și cea deținută de pârât, instanțele aveau obligația de a analiza și stabili, motivat, dacă suprafață de 1200 mp teren pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtului a fost determinată potrivit criteriilor prevăzute de art. 22 din Legea nr. 18/1991 (în actuala numerotare art. 23). Date fiind concluziile expertului J.M., care a determinat a fi aferentă construcțiilor, în sensul art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 și art. 23 din Legea nr. 18/1991, republicată, întreaga suprafață de teren deținută de pârât, anume 1234 mp, după ce, în prealabil, formulase propuneri de lotizare a terenului indicând ca fiind necesară pentru utilizarea normală a construcțiilor edificate de pârât fie suprafața de 652 mp teren, fie 413 mp teren, judecătorii, în baza rolului activ, aveau obligația de a ordona, din oficiu, completarea expertizei ori suplimentarea probatoriilor în scopul determinării întinderii suprafeței de teren pe care pârâtul este îndreptățit să o dețină.

Atât în ceea ce privește soluția adoptată cu privire la fondul litigiul cât și în ceea ce privesc soluțiile adoptate cu privire la excepțiile procesuale invocate de pârât, judecătorii au îndatorirea de a arăta în cuprinsul hotărârilor pronunțate care sunt considerentele de fapt și de drept care au impus adoptarea anumitor soluții, simpla trimitere numai la natura construcțiilor edificate de pârât, la incidența, în mod generic, a unor dispoziții constituționale ori legale ori la conduita părților litigante în timpul procesului, fără o analiză în concret a probatoriilor administrate și a mijloacelor de apărare invocate, nefiind de natură să satisfacă cerințele referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

Așa fiind, cum împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, caz în care nu se poate verifica dacă instanțele au aplicat corect legea în cauza dedusă judecății, în baza art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile date în cauză și va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pogoanele.

Cu ocazia rejudecării, instanța se va conforma celor mai sus arătate și va aprecia asupra utilității completării expertizei efectuate în cauză ori, după caz, va ordona efectuarea unei noi expertize, sens în care va cere expertului să identifice terenurile funcție de titlurile de proprietate emise părților în procedura Legii nr. 18/1991, urmând ca acestea să fie evidențiate în mod distinct în planul de situația anexă la expertiză, să verifice în ce măsură există identitate între terenul pentru care s-a stabilit că partea reclamantă deține titlu de proprietate pe vechiul amplasament și cel pentru care părții pârâte i s-a constituit dreptul de proprietate pe același amplasament și, în caz afirmativ, să delimiteze, motivat, întinderea suprafeței de teren pe care o propune a fi deținută de pârâtului N.C.

și care ar satisface cerințele prevăzute de art. 23 din Legea nr. 18/1991, republicată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1929 din 20 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, deciziei nr. 491 din 10 iunie 2002 a Tribunalului Buzău, secția civilă, și a sentinței civile nr. 29 din 23 ianuarie 2002, Judecătoria Pogoanele pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanța de fond, Judecătoria Pogoanele. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 12 mai 2005.