ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3934/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3934/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului în anulare de față

constată:

Prin cererea înregistrată la 4

septembrie 2005,

reclamanții

B.T. și B.O. au chemat în judecată pe pârâții N.C. și Comisiile Locală

Pogoanele și Județeană Buzău de aplicare a Legii nr. 18/1991 cerând a se

constata nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 59598/71 din 12

septembrie 1997 emis în favoarea prim pârâtului pentru suprafața de 1200 mp

teren situat în intravilanul orașului Pogoanele, tarlaua 12, parcela 1745,

invocând incidența art. III alin. (1) lit. c) din Legea nr. 169/1997.

În motivarea cererii reclamanții

arată că prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile li s-a

reconstituit dreptul de proprietate pentru mai multe terenuri deținute de

autorii lor printre care și suprafața de 2000 mp teren intravilan, secund

pârâta fiind obligată să îi pună în posesie cu aceste terenuri pe vechile

amplasamente.

Referitor la această suprafață de

2000 mp teren intravilan, reclamanții arată că nu au fost puși în posesie pe

vechiul amplasament deoarece pârâtului N.C. i s-a constituit, în mod nelegal,

dreptul de proprietate pentru o suprafață de 1200 mp teren, în baza unei

documentații greșite.

Susțin reclamanții că prin decizia

nr. 65 din 30 iunie 1982 emisă de fostul Consiliu Popular al comunei Pogoanele

pârâtului N.C. i-a fost atribuită în folosință doar o suprafață de 150 mp din

proprietatea autorilor lor în vederea construirii unei locuințe proprietate

personală, sens în care, la aceeași dată, i-a fost și emisă autorizația de

construire nr. 1564 și că, în mod eronat, ulterior, în 1990, acesta s-a

înregistrat în registrul agricol cu o suprafață de 0,35 ha din care 0,10 ha

curți și construcții.

Reclamanții susțin că, în raport de

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 și de evoluția legislației în

această materie, sunt îndreptățiți să li se retrocedeze întreaga suprafață de teren

deținută de autorii lor pe vechiul amplasament.

Reclamanții critică ca fiind

nelegală sentința civilă nr. 2795 din 21 octombrie 1992 a Judecătoriei Buzău,

rămasă definitivă și irevocabilă, hotărâre prin care s-a dispus, printre

altele, reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea lui B.N.T. pentru

suprafața de 0,20 ha teren intravilan, din care însă numai 0,10 ha teren pe

vechiul amplasament iar restul, de 0,10 ha teren, în compensație pe un alt

amplasament, cu motivarea că această din urmă suprafață de teren, pe vechiul

amplasament, este ocupată de construcțiile edificate de pârât.

Prim pârâtul N.V.C. a cerut

respingerea acțiunii susținând că i-a fost constituit prin titlul de

proprietate a cărei nulitate absolută se cere a se constata, în mod legal,

dreptul de proprietate pentru terenul de 1200 mp, întrucât acesta este aferent

construcțiilor pe care le-a edificat, cu mențiunea că prin mai multe hotărâri

judecătorești s-a stabilit că reclamanții trebuie să îi respecte dreptul de

proprietate pentru acest teren, pentru care urmează să primească un altul, în

compensație, pe un alt amplasament.

Pârâtul susține că ocupă din fosta

proprietate a autorilor reclamanților doar o suprafață de 1000 mp și nu 1200

mp, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă nr. 2795 din 21 octombrie 1992

a Judecătoriei Buzău, diferența de 200 mp fiind rezultată din refacerea

aliniamentul stradal, conform legii sistematizării, aspect ignorat de

instanțele judecătorești la pronunțarea hotărârii menționate, dar avut în

vedere la emiterea titlului de proprietate contestat.

Prin sentința civilă nr. 29 din 23

ianuarie 2002 Judecătoria Pogoanele

a admis, în parte, acțiunea, și, în baza art. III alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 169/1997 a constatat nulitatea absolută parțială a titlului

de proprietate nr. 59598/71 din 12 septembrie 1997 eliberat pe numele pârâtului

N.C. pentru suprafața de 821 mp teren din cei 1200 mp teren situat în orașul

Pogoanele, județul Buzău, tarlaua 12, parcela nr. 1745, teren identificat

conform planului de situație, anexa nr. 2, la raportul de expertiză J.M.

În motivarea sentinței s-a reținut

că pârâtul N.C., care deține în posesie o suprafață de 1234 mp teren, în

calitatea sa de proprietar al construcțiilor edificate pe fundații de beton și

care nu pot fi mutate, este îndreptățit, în condițiile art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 18/1991, să i se constituie dreptul de proprietate pentru terenul

aferent acestora, determinat a fi în suprafață de 413 mp teren și apreciat a fi

necesar normalei utilizări a construcțiilor.

Referitor la celelalte construcții edificate de pârât pe aceiași

suprafață de teren, anume: pătulul și cotețul de porci, prima instanța a

apreciat că acestea sunt construcții ușoare și pot fi mutate în interiorul

amplasamentului celor 413 mp.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând

că este îndreptățit să i se constituie dreptul de proprietate pentru suprafața

de 1200 mp teren, care reprezintă curtea casei de locuit și anexelor gospodărești

și grădină, în accepțiunea art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990.

Susține apelantul că în planul de

situație anexă la raportul de expertiză nu au fost evidențiate mai multe dintre

construcțiile edificate pe acest teren, că, în realitate cotețul pentru purcei

are pardoseală betonată, depozitul de lemne este lucrat pe schelet metalic cu

piloni plantați în beton iar cotețul de păsări are țarc din plasă sudată

implantată, de asemenea, în beton.

Prin cererea formulată la 3 aprilie

2002, reclamanții au aderat la apelul pârâtului.

Reclamanții susțin că nu au putut

opune pârâtului un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu întrucât,

deși s-au pronunțat mai multe hotărâri judecătorești în acest sens, Comisia

locală de aplicarea Legii nr. 18/1991 le-a refuzat emiterea unui astfel de

titlu cu privire la terenul în litigiu.

Totodată, reclamanții susțin că

pârâtului îi este suficientă pentru exploatarea gospodăriei o suprafață de 338

mp, sens în care solicită suplimentarea expertizei efectuate în cauză.

În apel au mai făcut obiectul

judecății și excepțiile referitoare la lipsa calității procesuale active a

reclamantului B.O. de a promova cererea dedusă judecății, și lipsa dovezii

calității de reprezentant legal al pârâtului B.T. de către B.T.C., invocate de

pârât.

Prin decizia civilă nr. 491 din 10

iunie 2002, Tribunalul Buzău

a respins ca nefondate apelul declarat de pârât și cererea

de aderare la apel formulată de reclamanți.

În motivarea deciziei s-a reținut că

excepțiile procesuale menționate au fost invocate de pârât, în mod formal,

întrucât, pe de o parte, calitatea procesuală a reclamantului B.O. „este dată

pe lângă interes și de dispozițiile art. 21 din Constituția României”, iar

stabilirea calității de moștenitor a acestuia, în lipsa unor neînțelegeri, este

problema moștenitorilor, cu mențiunea că reclamanții au depus două procuri prin

care indică persoana împuternicită să le reprezinte drepturile în justiție.

Se mai arată că reclamanții își

justifică dreptul de proprietate cu privire la terenul în litigiu prin

sentințele judecătorești prin care li s-a reconstituit dreptul de proprietate

și că, în cauza dedusă judecății, nu sunt incidente art. 8 din Decretul–lege

nr. 42/1990 „față de conduita constant abuzivă a apelantului”.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul N.C. criticând hotărârile pentru aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1991, art. 23 din Legea nr. 18/1991

și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

pârâtul reiterează apărarea potrivit căreia suprafața de 1200 mp teren este

aferentă casei de locuit, anexelor gospodărești și grădinii, în sensul

dispozițiilor art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, sens în care, în mod legal,

i-a fost emis titlul contestat.

Totodată, pârâtul arată că, deși reclamanților li s-a reconstituit dreptul

de proprietate pentru întreaga suprafață de 2000 mp teren deținută de autorul

lor în intravilanul localității, prin sentința civilă nr. 2795/1992 a

Judecătoriei Buzău s-a stabilit că vor primi pe vechiul amplasament doar 0,10

ha teren, iar diferența de 0,10 ha, prin compensație cu o suprafață de teren

echivalentă sau, în lipsa, cu teren extravilan în imediata vecinătate, tocmai

pe considerentul că este ocupată de construcțiile sale, caz în care în mod greșit

instanțele au admis cererea dedusă judecății.

Prin decizia civilă nr. 1929 din 20

septembrie 2002 Curtea de Apel Ploiești

a respins ca nefondat recursul.

În motivarea deciziei s-a reținut că

apărarea pârâtului în sensul că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 22

și art. 23 din Legea nr. 18/1991 coroborate cu art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990

nu poate fi primită deoarece terenul nu i-a fost atribuit pentru construcția

locuinței de fosta cooperativă de producție dat fiind că aparținea patrimoniul

statului, fiind preluat de la autorii reclamanților ca urmare a aplicării

Decretului nr. 111/1951.

Cu referire la titlurile

reclamanților, emise în procedura Legii nr. 18/1991, instanța de recurs reține

că aceștia erau îndreptățiți să apeleze la procedura instituită prin acest act

normativ „tocmai datorită calității proprietarului care nu a fost membru CAP”.

Împotriva hotărârilor judecătorești

menționate a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând incidența art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., solicitând casarea acestora și pe fond, admiterea, în parte, a cererii

deduse judecății de reclamantul B.T. numai pentru 200 mp teren intravilan și

respingerea cererii deduse judecății de B.O. ca fiind formulată de o persoană

fără calitate procesuală activă.

În motivarea căii de atac se invocă

aplicarea greșită a dispozițiilor art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997, text

care exceptează actele de reconstituire ori constituire a dreptului de

proprietate în condițiile art. 23 din Legea nr. 18/1991 (art. 24 din Legea nr. 18/1991)

cu raportare la art. 35 din același act normativ.

Se evidențiază, totodată, că prin

sentința civilă nr. 2795/1999 a Judecătoriei Buzău s-a stabilit că suprafața de

0,10 ha teren, fosta proprietate a autorului reclamanților, ocupată cu

construcțiile pârâtul N.C., urmează a le fi atribuită pe un alt amplasament, că

prin raportul de expertiză întocmit de expertul I.L. în dosarul nr. P/169/1994

s-a stabilit că pârâtul ocupă efectiv cu construcțiile o suprafață de 998 mp,

în timp ce expertul J.M., care a efectuat expertiza în cauză a avut opinii

oscilante cu privire la întinderea suprafeței de teren ce se cuvine pârâtului.

Se invocă și faptul că reclamantul B.O.

nu avea calitate procesuală de a promova cererea dedusă judecăți atâta timp cât

prin sentința nr. 2795/1992 a Judecătoriei Pogoanele s-a reconstituit dreptul

de proprietate pentru acest teren numai în favoarea reclamantului B.T., cu

mențiunea că instanțele judecătorești au ignorat și faptul că, o primă cerere

formulată de reclamant B.O., având același obiect cu cea dedusă judecății în

prezenta cauză, anume anularea titlului nr. 59598/1997 emis pârâtului N.C., i-a

fost deja respinsă prin sentința civilă nr. 319/2001 a Judecătoriei Pogoanele,

rămasă definitivă și irevocabilă.

Analizând recursul în anulare dedus

judecății, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe

care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor judecătorul

este în drept să ceară lămuriri și să stăruie, prin toate mijloacele legale

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, putând ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

Totodată, hotărârile judecătorești

trebuie să cuprindă în considerentele sale o cercetare completă a dovezilor

administrate de părți și a motivelor juridice invocate de ele la care se adaugă

motivele pe care magistratul își sprijină soluția.

În speță, reclamanții și-au justificat

calitatea procesuală activă invocând că prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile li s-a reconstituit, în procedura Legii nr. 18/1991, dreptul de

proprietate cu privire la o suprafață de 2000 mp teren, pe care sunt

îndreptățiți să o primească în posesie pe vechiul amplasament, anume în

intravilanul oraș Pogoanele.

Referitor la acest teren,

reclamanții susțin că pârâtul N.C. ocupă, parțial cu construcții, 1200 mp

teren, pentru care i-a fost emis, în cadrul aceleiași procedurii prevăzută de

Legea nr. 18/1991, în opinia lor, în mod nelegal, titlul de proprietate a cărui

nulitate solicită a se constata, prin cererea de chemare în judecată, în

totalitate, iar, în cursul judecății, doar în parte.

Pârâtul a susținut că suprafață de

1200 mp teren pentru care i s-a constituit dreptul de proprietate este aferentă

casei de locuit și anexelor gospodărești, curții și grădinii din jurul

acestora, fiindu-i necesară pentru normala exploatare a acestora, sens în care,

în raport de dispozițiile art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 și ale art. 22

din Legea nr. 18/1991, în mod just i s-a constituit dreptul de proprietate, cu

mențiunea că s-a stabilit ca reclamanții să primească, pentru 0,10 ha pe care

le ocupă din fosta proprietate a autorilor acestora, în compensație, teren pe

un alt amplasament.

Acesta fiind cadrul procesual stabilit de părți, instanțele

judecătorești aveau mai întâi obligația de a verifica și de a stabili, în

raport de titlurile de proprietate eliberate părților litigante în procedura

Legii nr. 18/1991 și de hotărârile judecătorești deja pronunțate cu privire

situația juridică a terenului în litigiu, întinderea dreptului de proprietate

recunoscut în favoarea fiecăreia dintre părțile litigante cu privire la acest

teren.

Dacă, funcție de probatoriul

administrat, se stabilea că reclamanții, ambii sau numai unul dintre aceștia,

sunt îndreptățiți să primească suprafața de 0,20 ha teren din fosta proprietate

a autorilor lor, în tot sau în parte, pe vechiul amplasament, instanțele aveau

obligația de a identifica care este întinderea suprafeței de teren din fosta

proprietate a autorilor reclamanților care este afectată în prezent de

construcțiile edificate de pârât.

În măsura în care exista, în tot sau

în parte, identitate între suprafața de teren pe care reclamanții sunt

îndreptățiți să o primească pe vechiul amplasament și cea deținută de pârât,

instanțele aveau obligația de a analiza și stabili, motivat, dacă suprafață de

1200 mp teren pentru care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea pârâtului

a fost determinată potrivit criteriilor prevăzute de art. 22 din Legea nr. 18/1991

(în actuala numerotare art. 23).

Date fiind concluziile expertului J.M., care a determinat a fi aferentă

construcțiilor, în sensul art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 și art. 23 din

Legea nr. 18/1991, republicată, întreaga suprafață de teren deținută de pârât,

anume 1234 mp, după ce, în prealabil, formulase propuneri de lotizare a

terenului indicând ca fiind necesară pentru utilizarea normală a construcțiilor

edificate de pârât fie suprafața de 652 mp teren, fie 413 mp teren,

judecătorii, în baza rolului activ, aveau obligația de a ordona, din oficiu,

completarea expertizei ori suplimentarea probatoriilor în scopul determinării

întinderii suprafeței de teren pe care pârâtul este îndreptățit să o dețină.

Atât în ceea ce privește soluția adoptată cu privire la fondul litigiul

cât și în ceea ce privesc soluțiile adoptate cu privire la excepțiile

procesuale invocate de pârât, judecătorii au îndatorirea de a arăta în cuprinsul

hotărârilor pronunțate care sunt considerentele de fapt și de drept care au

impus adoptarea anumitor soluții, simpla trimitere numai la natura

construcțiilor edificate de pârât, la incidența, în mod generic, a unor

dispoziții constituționale ori legale ori la conduita părților litigante în

timpul procesului, fără o analiză în concret a probatoriilor administrate și a

mijloacelor de apărare invocate, nefiind de natură să satisfacă cerințele

referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

Așa fiind, cum împrejurările de fapt

ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite, caz în care nu se poate verifica

dacă instanțele au aplicat corect legea în cauza dedusă judecății, în baza art.

314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile

date în cauză și va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Pogoanele.

Cu ocazia rejudecării, instanța se

va conforma celor mai sus arătate și va aprecia asupra utilității completării

expertizei efectuate în cauză ori, după caz, va ordona efectuarea unei noi

expertize, sens în care va cere expertului să identifice terenurile funcție de

titlurile de proprietate emise părților în procedura Legii nr. 18/1991, urmând

ca acestea să fie evidențiate în mod distinct în planul de situația anexă la

expertiză, să verifice în ce măsură există identitate între terenul pentru care

s-a stabilit că partea reclamantă deține titlu de proprietate pe vechiul

amplasament și cel pentru care părții pârâte i s-a constituit dreptul de

proprietate pe același amplasament și, în caz afirmativ, să delimiteze,

motivat, întinderea suprafeței de teren pe care o propune a fi deținută de

pârâtului N.C. și care ar satisface cerințele prevăzute de art. 23 din Legea

nr. 18/1991, republicată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 1929 din 20 septembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă, deciziei nr. 491 din 10 iunie 2002 a Tribunalului

Buzău, secția civilă, și a sentinței civile nr. 29 din 23 ianuarie 2002,

Judecătoria Pogoanele pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanța de fond, Judecătoria Pogoanele.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 12 mai 2005.