ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1206/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 268 din 8 iulie 2004 a Tribunalului Vrancea s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind schimbarea încadrării juridice prin aplicarea art. 26 C. pen. S-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind extinderea procesului penal cu privire la alte persoane potrivit art. 336 C. proc. civ. A fost condamnat prin completarea încadrării juridice cu art. 73 lit. b) C. pen., inculpatul N.M., pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 99 C. pen., tentativă la omor la un an și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 76 lit. f) C. pen.

În temeiul art. 110 1 C. pen., raportat la art. 86 1 C. pen., a fost obligat inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: - să se prezinte la datele stabilite de S.R.S.S. pe lângă Tribunalul Vrancea; - să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea; - să comunice informații de natură să fie controlate mijloacele sale de existență; - să desfășoare activități sau să urmeze cursuri de calificare pentru practicarea unei profesii; - să urmeze programul stabilit de S.R.S.S. pentru reintegrarea și desfășurarea de activități în interes personal și comunitar. S-a stabilit ca organ de supraveghere, îndrumare și control S.R.S.S.

de pe lângă Tribunalul Vrancea. În temeiul art. 359 C. proc. pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării obligațiilor stabilite. S-a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestării preventive începând cu 3 februarie 2004 până la pronunțare, în temeiul art. 88 C. pen. În temeiul art. 350 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului. S-a admis în parte acțiunea civilă promovată de partea vătămată B.I. În temeiul art. 14 lit. b) C. proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. și art. 1000 C. civ., a fost obligat inculpatul N.M. în solidar cu părinții I.F. și B.G. la 15.000.000 lei despăgubiri pentru partea civilă B.I. În baza art. 14 lit. b) C. proc.

pen., raportat la art. 188 Legea nr. 3/1978 și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002 s-a admis în parte acțiunea civilă privind cheltuielile efectuate pentru îngrijirea medicală a părții vătămate și a fost obligat inculpatul în solidar cu părțile responsabile civilmente I.F. și B.G. astfel: - 1.134.847 lei către C.A.S. Vrancea pentru Spitalul de Urgență Prof. Dr. Bagdasar Arseni București; - 8.406.589 lei către C.A.S. Vrancea pentru Spitalul Județean Focșani; - 1.948.000 lei către Serviciul de Ambulanță Județean Vrancea, cu dobânzile legale aferente până la achitare pentru fiecare dintre acestea. A fost obligat inculpatul în solidar cu părțile responsabile civilmente la 5.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 473.000 lei contravaloarea expertizei medico-legale efectuată de S.M.L.

Vrancea în contul Spitalului Județean Vrancea și 1.200.000 lei onorariu apărător din oficiu. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că N.M., C.P., G.G. și Ș.A. au mers la 12 octombrie 2003 să adune nuci în împrejurimile comunei Străoane, județul Vrancea, deși în aceeași zonă, la 6 octombrie 2003, fuseseră surprinși și amenințați prin focuri de armă de partea vătămată B.I. În timp ce adunau nuci, partea vătămată B.I. care se afla în zonă, s-a deplasat spre ei, având în mână un cuțit de vânătoare suficient de vizibil pentru a intimida pe tineri și a-i determina pe aceștia să plece. În acest scop, partea vătămată i s-a adresat lui N.M., întrebându-l de unde sunt, acesta a răspuns „…din Repedea” însă răspunsul l-a iritat pe partea vătămată care amenințător s-a apropiat mai mult de N.M.

Martorii au declarat că partea vătămată în acele momente l-a injuriat pe inculpat, chiar a îndreptat cuțitul spre inculpat și acesta imediat l-a lovit cu un par, însă partea vătămată nu a aruncat cuțitul și a dus mâna îndoită în dreptul capului spre a se apăra. A urmat o altă lovitură peste antebrațul mâinii drepte și apoi peste cap, după care partea vătămată a căzut la pământ. Cu privire la numărul de lovituri aplicate părții vătămate și persoanele care au lovit-o, probele au fost reținute în parte, deoarece sunt contradictorii. Aceasta datorită intervalului de timp trecut de la agresarea părții vătămate, interesele acestuia de a le minimaliza atitudinea sa provocatoare, interesele celorlalte persoane față de eventualele consecințe, încât atât partea vătămată, cât și martorii au declarat diferit la urmărirea penală și la cercetarea judecătorească a cauzei.

Astfel, partea vătămată a susținut că avea cuțitul într-o sacoșă „transparentă”, însă a precizat abia în ședința de judecată din 21 aprilie că este stângaci, ținea cuțitul în mâna stângă, precizare care a înlăturat propriile declarații ale părții vătămate „cuțitul îl aveam într-o sacoșă din plastic”, „purtam cuțitul în mâna dreaptă”. Coroborând această precizare a părții vătămate cu celelalte declarații a rezultat că inculpatul care era dreptaci a lovit partea vătămată din direcția spre stânga, apoi pentru că aceasta încă ținea cuțitul în mână, l-a lovit din nou vizând regiunea capului pe direcția frontal; lovitura a fost însă atenuată prin interpunerea antebrațului drept al părții vătămate.

Cea de-a treia lovitură care a vizat capul părții vătămate a fost aplicată din altă direcție spre dreapta părții vătămate și cum aceasta a fost lovită și din spate (de altă persoană) a căzut la pământ. Numărul de lovituri primite de partea vătămată a explicat atitudinea martorilor G.G., C.P., antrenați și în conflict și care aveau toate interesele să fie exonerate de orice fel de răspundere. În acest sens declarațiile date de C.P. au fost reținute doar o mică parte, deoarece acesta a arătat că permanent a luat legătura și a discutat cu partea vătămată, apoi cu celelalte persoane, inclusiv inculpatul, stabilind cu acestea, fiecare, ce atitudine să adopte (în acest sens înregistrarea computerizată, declarația lui O.S.

și a lui G.A., în parte). În parte s-a reținut și declarația lui G.G., care deși recunoaște că l-a lovit pe partea vătămată dinspre spate a revenit în alte declarații, spunând că el nu l-a lovit, fiind urcat în nuc în momentul conflictului. Însă chiar din contradicțiile tuturor declarațiilor s-a desprins cu certitudine faptul că inculpatul cu un par l-a lovit pe partea vătămată și prin acțiunea sa, a pus în pericol viața părții vătămate, așa cum a rezultat din actele medicale depuse la dosarul cauzei. În drept, fapta comisă de inculpatul minor de a lovi partea vătămată în regiuni vitale ale corpului acesteia, punându-i viața în pericol, constituie infracțiunea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20 C. pen., cu referire la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen.

Activitatea infracțională a inculpatului s-a datorat însă părții vătămate, care agresându-l verbal pe inculpat, ținând în mână un cuțit de vânătoare, chiar prin postura sa fizică 8 este mai înalt și mai robust față de inculpat, îndreptându-se spre acesta i-a creat o stare de tulburare emoțională puternică de teamă că viața sau integritatea corporală îi sunt amenințate de un eventual atac din partea părții vătămate. Ori această atitudine a părții vătămate nu a fost cu nimic justificată, mai ales că văzându-i pe cei patru tineri într-o zonă în afara localității, fără alte persoane în apropiere, partea vătămată ar fi putut să se distanțeze sau să adopte o altă atitudine non agresivă. Contribuția substanțială a părții vătămate, așa cum a fost dovedită prin toate probele administrate, întrunește condițiile art. 73 lit. b) C. pen., privind circumstanțele atenuante.

În consecință, încadrarea juridică a faptei comise de inculpat a fost completată cu dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. La individualizarea pedepsei instanța a aplicat dispozițiile art. 72 C. pen.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel parchetul de pe lângă tribunalul Vrancea, criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele motive: - când se face dozarea pedepsei, se face trimitere la art. 76 lit. f) C. pen., ceea ce este greșit, deoarece în cazul de față trebuia să se facă aplicarea art. 76 alin. (2) C. pen.; - stabilind ca modalitate de executare a pedepsei suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, trebuia să facă trimitere la art. 110 C. pen., care indică modul se stabilire a termenului de încercare și în consecință, trebuia să stabilească acest termen care se compune din durata pedepsei la care se adaugă un interval de timp de 6 luni la 2 ani, fixat de instanță; - la individualizarea pedepsei, atât în ceea ce privește cuantumul acesteia, cât și modalitatea de executare a rezultat în mod indubitabil că în cazul infracțiunii de omor, fie în formă de tentativă, fie că este săvârșită de infractori majori sau minori, nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 81 sau 86 1 C. pen.

(pentru minori fiind incidente și dispozițiile art. 110 și 110 1 C. pen.). Dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., precum și dispozițiile art. 86 1 alin. (3) C. pen., prevăd, în mod expres că suspendarea condiționată nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 182, art. 183, art. 197 alin. (1) și (2) și art. 267 1 alin. (1) și (2) C. pen. Raportându-se la textul de lege incriminator, instanțele urmează să aibă în vedere pedeapsa pentru infracțiunea consumată și anume de la 10 la 20 de ani, ceea ce depășește limita de 15 ani prevăzută în mod expres de instituția suspendării executării pedepsei, până la care se poate aplica această modalitate de executare a pedepsei.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale nr. 269/2004 a tribunalului Vrancea și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se decidă înlăturarea dispozițiilor legale privind suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de un an și 6 luni, urmând ca inculpatul minor N.M. să execute pedeapsa în regim de detenție. Împotriva aceleiași hotărâri a declarat apel și partea civilă C.A.S. a municipiului București, motivat de faptul că în mod greșit inculpatul a fost obligat doar la plata sumei de 1.134.847 lei în loc de 3.404.540 lei, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței în sensul criticat.

Prin decizia penală nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați, pronunțată în dosarul nr. 1434/P/2004, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea împotriva sentinței penale nr. 268 din 8 iulie 2004 pronunțată de tribunalul Vrancea în dosarul nr. 342/P/2004 privind pe inculpatul N.M. și în consecință a fost desființată în parte sentința menționată numai în ceea ce privește latura penală a cauzei și aceasta numai în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatului N.M. și în rejudecare: S-au înlăturat din sentința apelată dispozițiile art. 110 1 C. pen., raportat la art. 86 1 C. pen., în baza cărora inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere dispuse prin această hotărâre.

S-a înlăturat din sentință dispoziția art. 359 C. proc. pen. Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. S-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă C.A.S. București. A fost obligată apelanta parte civilă C.A.S. București la plata sumei de 900.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a considerat apelul declarat de parchet ca fiind fondat, iar apelul părții civile ca nefondat, apreciind că situația de fapt reținută de instanța de fond în considerentele hotărârii este amplă pe baza materialului probator judicios administrat, analizat și coroborat în cauză, încadrarea juridică dată faptei comise de inculpat fiind corectă.

Referitor la motivul de apel invocat de parchet vizând acest aspect s-a constatat că instanța a înțeles să facă aplicarea dispoziției art. 76 alin. (2) C. pen., așa cum rezultă din considerentele sentinței apelate. Astfel, încadrarea juridică pe care instanța de fond a dat-o faptelor comise de inculpat este aceea de tentativă la omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., reținând corect circumstanțele atenuante pentru motivele arătate, făcând și aplicarea dispoziției art. 73 lit. b) C. pen. Limitele de pedeapsă au fost corect stabilite în raport cu dispozițiile art. 109 C. pen., art. 20 C. pen., art. 174 alin. (1) C. pen., art. 73 lit. b) C. pen.

și art. 76 alin. (2) C. pen. (minimul special permis de lege a fi aplicat în condițiile speței dedusă judecății fiind de un an și 6 luni închisoare). Sub aspectul cuantumului pedepsei stabilite, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o justă apreciere a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., reținând faptul că inculpatul a avut un bun comportament în familie și societate, nu a comis anterior alte fapte penale, iar infracțiunea pentru care a fost condamnat a fost săvârșită în împrejurările prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. Sub aspectul modalității de executare dispusă de instanța de fond, criticile formulate de parchet sunt întemeiate.

Dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., precum și art. 86 1 alin. (3) C. pen., în mod expres că suspendarea condiționată nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 182, art. 183, art. 197 alin. (1) și (2) și art. 267 1 alin. (1) și (2) C. pen. În raport cu dispozițiile legale arătate, dacă legiuitorul a prevăzut în mod expres exceptarea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., cu atât mai mult infractorii care se fac vinovați de infracțiunea de omor, fie în formă consumată, fie în formă de tentativă, fie majori, fie minori, nu pot beneficia de dispozițiile legale ce reglementează suspendarea executării pedepsei.

În înțelesul art. 171 din Titlul 9 privind sensul unor termeni sau expresii din legea penală din noul C. pen., ce urmează să intre în vigoare în cursul anului 2005, prin pedeapsa prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege, care încriminează fapta, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Prin raportare la textul de lege incriminator, instanțele urmează să aibă în vedere pedeapsa pentru infracțiunea consumată și anume de la 10 la 20 de ani, ceea ce depășește limita de 15 ani prevăzută în mod expres de instituția suspendării executării pedepsei, până la care se poate aplica această modalitate de executare a pedepsei. Cât privește apelul declarat de partea civilă, acesta a fost considerat, de instanța de apel, ca nefondat, deoarece în mod corect pe baza cererii de constituire de parte civilă, a probatoriului propus și administrat pe latura civilă a cauzei și a dispozițiilor art. 14 lit. b) C. proc.

pen., raportate la art. 188 din Legea nr. 3/1978 și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002, instanța de fond a reținut cuantumul corect al pretențiilor dovedite de partea civilă apelantă. Împotriva acestei decizii au declarat recursuri partea civilă C.A.S. a municipiului București și inculpatul N.M., acesta din urmă fără a arăta în scris motivele. În motivele de recurs depuse la dosar, partea civilă C.A.S. a municipiului București a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece nu s-a ținut cont de faptul că este instituție publică, banii colectați și gestionați de aceasta fac parte din F.N.U.A.S.S., fond special destinat plății serviciilor medicale și medicamentelor furnizate asiguraților.

Mai mult de atât conform art. 26 alin. (2) și (3) din Ordinul Ministrului de Stat, Ministrul Justiției nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 este scutită de taxă judiciară, fiind instituție publică care administrează și gestionează venituri publice, solicitând admiterea recursului și respingerea obligării instituției la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 900.000 lei și obligarea inculpatului și a părților responsabile civilmente la plata sumei de 3.404.540 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru reîntregirea fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, invocând dispozițiile art. 385 1 , 385 9 pct. 9 și 10 C. proc.

pen. și judecarea în lipsă. La termenul de astăzi, procurorul a pus în discuția părților tardivitatea recursului declarat de partea civilă. Apărătorul recurentului inculpat în raport cu tardivitatea recursului părții civile, pusă în discuție, a solicitat respingerea recursului părții civile ca tardiv, iar pe recursul inculpatului a invocat dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., privind redozarea pedepsei, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și menținerea sentinței primei instanțe, în sensul prevederilor art. 86 1 și 86 3 C. pen. Concluziile intimatei părți responsabile civilmente I.F. și ale procurorului asupra recursurilor declarate au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii, Examinând recursurile declarate de partea civilă C.A.S.

a municipiului București în raport cu cele puse în discuție și al inculpatului N.M. față de motivele de recurs arătate ce se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul părții civile ca fiind tardiv declarat, iar recursul inculpatului, ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta pentru fiecare. În ceea ce privește recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București: În conformitate cu art. 385 3 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, iar dispozițiile art. 363 – art. 365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare, termenul curge de la pronunțare. Pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut ori pentru inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe dispozitiv. Din analiza cauzei rezultă că în apel, apelanta parte civilă C.A.S. București a lipsit la data când au avut loc dezbaterile și pronunțarea deciziei, nefiind prezent reprezentantul acesteia, respectiv consilierul juridic, așa cum rezultă din practicaua deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați, neamânându-se pronunțarea.

Ca urmare a lipsei apelantei părți civile a fost comunicată copia de pe dispozitivul deciziei menționate C.A.S. a municipiului București la data de 8 octombrie 2004, fiind predată serviciului de personal și primită dovada de înmânare de către doamna D.C., semnată și înregistrată la R.G.C.A.S. la aceeași dată 8 octombrie 2004 conform ștampilei de pe dovada de primire și procesul-verbal de predare aflată la curtea de apel. Recursul motivat declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București a fost trimis prin poștă Curții de Apel Galați la data de 21 octombrie 2004 și primit la data de 25 octombrie 2004 conform ștampilelor de trimitere și respectiv primire ale poștei de pe plicul anexat, aflat la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Data de 25 octombrie 2004 de primire a recursului de către Curtea de Apel Galați este atestată și prin rezoluția de primire aflată pe recursul declarat. Din compararea datelor mai sus arătate rezultă că termenul de 10 zile de declarare a recursului împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați de către partea civilă C.A.S. a municipiului București a fost depășit, deoarece de la data de 8 octombrie 2004 și până la 21 octombrie 2004, data ștampilei poștei de trimitere a recursului către Curtea de Apel Galați, au trecut mai mult de 10 zile, termenul până la care putea fi considerat declarat în termen recursul fiind data de 19 octombrie 2004, termenul de recurs fiind un termen procedural, acesta calculându-se potrivit art. 186 C. proc.

pen., iar data de 19 octombrie 2004 nu a căzut într-o zi nelucrătoare, ca de altfel nici ziua de 21 octombrie 2004, la care a fost trimis recursul, nu era o zi nelucrătoare. Împrejurarea că pe declarația de recurs a părții civile se mai află o ștampilă a Registraturii Generale ce poartă data de 19 octombrie 2004 și nr. 45110 nu are nici o relevanță juridică cu privire la termenul de declarare a recursului, deoarece așa cum s-a menționat acesta a fost trimis prin poștă la data de 21 octombrie 2004, dată ce excede celor zece zile ale termenului legal de declarare a recursului. Așadar, Înalta Curte consideră recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București ca fiind tardiv. Referitor la recursul declarat de inculpatul N.M.

împotriva aceleiași decizii: Din examinarea coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios și temeinic motivat instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe cu privire la stabilirea vinovăției inculpatului N.M. în săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, în condițiile reținerii circumstanței atenuante legale a provocării, comisă în stare de minorat, așa cum a fost completată încadrarea juridică prin reținerea circumstanței menționate, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că instanța de apel a dat relevanță dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc.

pen., privind aprecierea probelor, stabilind la rândul ei că fapta comisă de inculpatul minor N.M., de a lovi partea vătămată în regiuni vitale, punându-i în pericol viața, care, însă, a acționat pe fondul unei stări de tulburare emoțională puternică de teama că viața sau integritate sa corporală îi sunt amenințate, ca urmare a agresiunii verbale a părții vătămate, dar mai ales a purtării de către aceasta a unui cuțit de vânătoare, cu care s-a îndreptat spre el, întrunește atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii mai sus menționate.

De asemenea sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, atât în ceea ce privește cuantumul acesteia, cât și modalitatea de executare a acesteia, prin privare de libertate, instanța de apel a făcut o corectă adecvare cauzală nu numai a criteriilor prevăzute de art. 100 C. pen., în alegerea sancțiunii aplicabile inculpatului minor, apreciind că pedeapsa închisorii își poate atinge scopurile, dar și a celor stipulate de art. 72 C. pen., având în vedere gradul ridicat de pericol social în concret al faptei comise, prin a cărei modalitate de săvârșire a fost adusă atingere unei valori sociale importante, circumstanțele reale ale comiterii faptei, locul agresiunii și instrumentul folosit, dar și starea de tulburare în care a fost comisă infracțiunea urmare a temerii că viața și integritatea sa corporală îi pot fi amenințate, lipsa antecedentelor penale, a avut un comportament pozitiv în familie și societate.

Înalta Curte consideră că în mod corect instanța de apel a apreciat că sub aspectul modalității de executare a pedepsei aplicate inculpatului minor, suspendarea condiționată a executării acesteia nu poate fi aplicată în raport cu infracțiunea de tentativă de omor. Legiuitorul român a prevăzut în cazul minorilor infractori un regim sancționator special ce cuprinde măsuri educative și pedepse, acestea din urmă, la rândul lor având o reglementare distinctă, stipulată în art. 109 alin. (1) C. pen., în sensul că limitele lor se reduc la jumătate.

În spiritul acestor dispoziții legale speciale ce se fundamentează pe tipul aparte de personalitate delincventă a minorului infractor, concretizată printr-o insuficientă maturizare bio-psihică manifestată în actul infracțional, de regulă, prin decizii și modalități de săvârșire diverse, Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite prin decizia nr. VI din 19 octombrie 1998 (decizie în interesul legii) a statuat că: „în cazul infractorilor minori, prin pedeapsa prevăzută de lege în sensul art. 81 alin. (3) C. pen., se înțelege pedeapsa rezultată din aplicarea dispozițiilor de reducere ale art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.” Drept urmare „minorului i se poate suspenda condiționat executarea pedepsei închisorii de cel mult 3 ani și, respectiv, de cel mult 2 ani în caz de concurs de infracțiuni, atunci când limita de până la 12 ani a pedepsei prevăzute de lege este determinată de aplicarea dispoziției de reducere înscrisă în art. 109 alin. (1) C. pen.” Critica recurentului inculpat în sensul greșitei individualizări a pedepsei dispuse față de acesta, impunându-se menținerea primei sentințe cu privire la modalitatea de executare a suspendării executării sub supraveghere nu poate fi avută în vedere pentru imposibilitatea aplicării acesteia față de cuantumul pedepsei, ci în raport cu natura și gravitatea infracțiunii săvârșite,

respectiv infracțiunea de tentativă de omor care prezintă un grad de pericol social în concret ridicat, agravat de circumstanțele în care a fost săvârșită, chiar și în condițiile reținerii circumstanței atenuante legale a provocării, care conduce la aplicarea numai a modalității privative de libertate, singura care poate asigura reintegrarea socială pozitivă a inculpatului în societate. Astfel, Înalta Curte consideră că nu sunt incidente dispozițiile art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., deoarece în cauză instanța de apel a aplicat în mod plural criteriile specifice individualizării judiciare. Totodată nu s-a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen. În raport cu cele menționate, recursul declarat de inculpatul N.M. este nefondat. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge, ca tardiv, recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați. În conformitate cu art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga recurenta parte civilă la plata cheltuielilor judiciare către stat și pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați. Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2005.