ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1206/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1206/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 268

din 8 iulie 2004 a Tribunalului Vrancea s-a respins, ca neîntemeiată, cererea

privind schimbarea încadrării juridice prin aplicarea art. 26 C. pen.

S-a respins, ca inadmisibilă,

cererea privind extinderea procesului penal cu privire la alte persoane potrivit

art. 336 C. proc. civ.

A fost condamnat prin

completarea încadrării juridice cu art. 73 lit. b) C. pen., inculpatul N.M.,

pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 174

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. și art. 99 C. pen.,

tentativă la omor la un an și 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 76 lit. f) C.

pen.

În temeiul art. 110

1

C. pen., raportat la art. 86

1

C. pen., a fost obligat inculpatul să

se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele

stabilite de S.R.S.S. pe lângă Tribunalul Vrancea;

- să anunțe în prealabil

orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care

depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice informații de

natură să fie controlate mijloacele sale de existență;

- să desfășoare activități

sau să urmeze cursuri de calificare pentru practicarea unei profesii;

- să urmeze programul

stabilit de S.R.S.S. pentru reintegrarea și desfășurarea de activități în

interes personal și comunitar.

S-a stabilit ca organ de

supraveghere, îndrumare și control S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Vrancea.

În temeiul art. 359 C. proc.

pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării

obligațiilor stabilite.

S-a dedus din pedeapsa

aplicată perioada arestării preventive începând cu 3 februarie 2004 până la

pronunțare, în temeiul art. 88 C. pen.

În temeiul art. 350 lit. b) C.

proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului.

S-a admis în parte acțiunea

civilă promovată de partea vătămată B.I.

În temeiul art. 14 lit. b) C.

proc. pen., coroborat cu art. 998 C. civ. și art. 1000 C. civ., a fost obligat

inculpatul N.M. în solidar cu părinții I.F. și B.G. la 15.000.000 lei

despăgubiri pentru partea civilă B.I.

În baza art. 14 lit. b) C.

proc. pen., raportat la art. 188 Legea nr. 3/1978 și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002

s-a admis în parte acțiunea civilă privind cheltuielile efectuate pentru

îngrijirea medicală a părții vătămate și a fost obligat inculpatul în solidar

cu părțile responsabile civilmente I.F. și B.G. astfel:

- 1.134.847 lei către C.A.S.

Vrancea pentru Spitalul de Urgență Prof. Dr. Bagdasar Arseni București;

- 8.406.589 lei către C.A.S.

Vrancea pentru Spitalul Județean Focșani;

- 1.948.000 lei către Serviciul

de Ambulanță Județean Vrancea, cu dobânzile legale aferente până la achitare

pentru fiecare dintre acestea.

A fost obligat inculpatul în

solidar cu părțile responsabile civilmente la 5.000.000 lei cheltuieli

judiciare către stat, din care 473.000 lei contravaloarea expertizei

medico-legale efectuată de S.M.L. Vrancea în contul Spitalului Județean Vrancea

și 1.200.000 lei onorariu apărător din oficiu.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că N.M., C.P., G.G. și Ș.A. au

mers la 12 octombrie 2003 să adune nuci în împrejurimile comunei Străoane,

județul Vrancea, deși în aceeași zonă, la 6 octombrie 2003, fuseseră surprinși

și amenințați prin focuri de armă de partea vătămată B.I.

În timp ce adunau nuci,

partea vătămată B.I. care se afla în zonă, s-a deplasat spre ei, având în mână

un cuțit de vânătoare suficient de vizibil pentru a intimida pe tineri și a-i

determina pe aceștia să plece.

În acest scop, partea

vătămată i s-a adresat lui N.M., întrebându-l de unde sunt, acesta a răspuns

„…din Repedea” însă răspunsul l-a iritat pe partea vătămată care amenințător

s-a apropiat mai mult de N.M.

Martorii au declarat că

partea vătămată în acele momente l-a injuriat pe inculpat, chiar a îndreptat

cuțitul spre inculpat și acesta imediat l-a lovit cu un par, însă partea

vătămată nu a aruncat cuțitul și a dus mâna îndoită în dreptul capului spre a

se apăra.

A urmat o altă lovitură

peste antebrațul mâinii drepte și apoi peste cap, după care partea vătămată a

căzut la pământ.

Cu privire la numărul de

lovituri aplicate părții vătămate și persoanele care au lovit-o, probele au

fost reținute în parte, deoarece sunt contradictorii.

Aceasta datorită

intervalului de timp trecut de la agresarea părții vătămate, interesele

acestuia de a le minimaliza atitudinea sa provocatoare, interesele celorlalte

persoane față de eventualele consecințe, încât atât partea vătămată, cât și

martorii au declarat diferit la urmărirea penală și la cercetarea

judecătorească a cauzei.

Astfel, partea vătămată a

susținut că avea cuțitul într-o sacoșă „transparentă”, însă a precizat abia în

ședința de judecată din 21 aprilie că este stângaci, ținea cuțitul în mâna

stângă, precizare care a înlăturat propriile declarații ale părții vătămate „cuțitul

îl aveam într-o sacoșă din plastic”, „purtam cuțitul în mâna dreaptă”.

Coroborând această precizare

a părții vătămate cu celelalte declarații a rezultat că inculpatul care era

dreptaci a lovit partea vătămată din direcția spre stânga, apoi pentru că

aceasta încă ținea cuțitul în mână, l-a lovit din nou vizând regiunea capului

pe direcția frontal; lovitura a fost însă atenuată prin interpunerea

antebrațului drept al părții vătămate. Cea de-a treia lovitură care a vizat

capul părții vătămate a fost aplicată din altă direcție spre dreapta părții

vătămate și cum aceasta a fost lovită și din spate (de altă persoană) a căzut

la pământ. Numărul de lovituri primite de partea vătămată a explicat atitudinea

martorilor G.G., C.P., antrenați și în conflict și care aveau toate interesele

să fie exonerate de orice fel de răspundere.

În acest sens declarațiile

date de C.P. au fost reținute doar o mică parte, deoarece acesta a arătat că

permanent a luat legătura și a discutat cu partea vătămată, apoi cu celelalte

persoane, inclusiv inculpatul, stabilind cu acestea, fiecare, ce atitudine să

adopte (în acest sens înregistrarea computerizată, declarația lui O.S. și a lui

G.A., în parte). În parte s-a reținut și declarația lui G.G., care deși

recunoaște că l-a lovit pe partea vătămată dinspre spate a revenit în alte

declarații, spunând că el nu l-a lovit, fiind urcat în nuc în momentul

conflictului.

Însă chiar din

contradicțiile tuturor declarațiilor s-a desprins cu certitudine faptul că

inculpatul cu un par l-a lovit pe partea vătămată și prin acțiunea sa, a pus în

pericol viața părții vătămate, așa cum a rezultat din actele medicale depuse la

dosarul cauzei.

În drept, fapta comisă de

inculpatul minor de a lovi partea vătămată în regiuni vitale ale corpului

acesteia, punându-i viața în pericol, constituie infracțiunea de tentativă la

omor, prevăzută de art. 20 C. pen., cu referire la art. 174 alin. (1) C. pen.,

cu aplicarea art. 99 C. pen.

Activitatea infracțională a

inculpatului s-a datorat însă părții vătămate, care agresându-l verbal pe

inculpat, ținând în mână un cuțit de vânătoare, chiar prin postura sa fizică 8

este mai înalt și mai robust față de inculpat, îndreptându-se spre acesta i-a

creat o stare de tulburare emoțională puternică de teamă că viața sau

integritatea corporală îi sunt amenințate de un eventual atac din partea părții

vătămate.

Ori această atitudine a

părții vătămate nu a fost cu nimic justificată, mai ales că văzându-i pe cei

patru tineri într-o zonă în afara localității, fără alte persoane în apropiere,

partea vătămată ar fi putut să se distanțeze sau să adopte o altă atitudine non

agresivă.

Contribuția substanțială a

părții vătămate, așa cum a fost dovedită prin toate probele administrate,

întrunește condițiile art. 73 lit. b) C. pen., privind circumstanțele

atenuante. În consecință, încadrarea juridică a faptei comise de inculpat a

fost completată cu dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen. La individualizarea

pedepsei instanța a aplicat dispozițiile art. 72 C. pen.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat apel parchetul de pe lângă tribunalul Vrancea,

criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

- când se face dozarea

pedepsei, se face trimitere la art. 76 lit. f) C. pen., ceea ce este greșit,

deoarece în cazul de față trebuia să se facă aplicarea art. 76 alin. (2) C.

pen.;

- stabilind ca modalitate de

executare a pedepsei suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei,

trebuia să facă trimitere la art. 110 C. pen., care indică modul se stabilire a

termenului de încercare și în consecință, trebuia să stabilească acest termen

care se compune din durata pedepsei la care se adaugă un interval de timp de 6

luni la 2 ani, fixat de instanță;

- la individualizarea

pedepsei, atât în ceea ce privește cuantumul acesteia, cât și modalitatea de

executare a rezultat în mod indubitabil că în cazul infracțiunii de omor, fie

în formă de tentativă, fie că este săvârșită de infractori majori sau minori,

nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 81 sau 86

1

C. pen. (pentru

minori fiind incidente și dispozițiile art. 110 și 110

1

C. pen.).

Dispozițiile art. 81 alin. (3) C. pen., precum și dispozițiile art. 86

1

alin. (3) C. pen., prevăd, în mod expres că suspendarea condiționată nu poate

fi dispusă în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 15 ani, precum și în cazul infracțiunilor prevăzute de art.

182, art. 183, art. 197 alin. (1) și (2) și art. 267

1

alin. (1) și (2)

C. pen. Raportându-se la textul de lege incriminator, instanțele urmează să

aibă în vedere pedeapsa pentru infracțiunea consumată și anume de la 10 la 20

de ani, ceea ce depășește limita de 15 ani prevăzută în mod expres de

instituția suspendării executării pedepsei, până la care se poate aplica

această modalitate de executare a pedepsei.

În temeiul art. 379 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței penale

nr. 269/2004 a tribunalului Vrancea și pronunțarea unei noi hotărâri prin care

să se decidă înlăturarea dispozițiilor legale privind suspendarea executării sub

supraveghere a pedepsei de un an și 6 luni, urmând ca inculpatul minor N.M. să

execute pedeapsa în regim de detenție.

Împotriva aceleiași hotărâri

a declarat apel și partea civilă C.A.S. a municipiului București, motivat de

faptul că în mod greșit inculpatul a fost obligat doar la plata sumei de

1.134.847 lei în loc de 3.404.540 lei, solicitând admiterea apelului,

modificarea sentinței în sensul criticat.

Prin decizia penală nr. 543/

A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați, pronunțată în dosarul nr. 1434/P/2004,

a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea

împotriva sentinței penale nr. 268 din 8 iulie 2004 pronunțată de tribunalul

Vrancea în dosarul nr. 342/P/2004 privind pe inculpatul N.M. și în consecință a

fost desființată în parte sentința menționată numai în ceea ce privește latura

penală a cauzei și aceasta numai în ceea ce privește modalitatea de executare a

pedepsei aplicate inculpatului N.M. și în rejudecare:

S-au înlăturat din sentința

apelată dispozițiile art. 110

1

C. pen., raportat la art. 86

1

C. pen., în baza cărora inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de

supraveghere dispuse prin această hotărâre.

S-a înlăturat din sentință

dispoziția art. 359 C. proc. pen.

Au fost interzise

inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata prevăzută de art.

71 C. pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

S-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de partea civilă C.A.S. București.

A fost obligată apelanta

parte civilă C.A.S. București la plata sumei de 900.000 lei cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a considerat apelul declarat de parchet ca fiind fondat, iar

apelul părții civile ca nefondat, apreciind că situația de fapt reținută de

instanța de fond în considerentele hotărârii este amplă pe baza materialului

probator judicios administrat, analizat și coroborat în cauză, încadrarea

juridică dată faptei comise de inculpat fiind corectă.

Referitor la motivul de apel

invocat de parchet vizând acest aspect s-a constatat că instanța a înțeles să

facă aplicarea dispoziției art. 76 alin. (2) C. pen., așa cum rezultă din

considerentele sentinței apelate.

Astfel, încadrarea juridică

pe care instanța de fond a dat-o faptelor comise de inculpat este aceea de

tentativă la omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen.,

cu aplicarea art. 99 C. pen., reținând corect circumstanțele atenuante pentru

motivele arătate, făcând și aplicarea dispoziției art. 73 lit. b) C. pen.

Limitele de pedeapsă au fost

corect stabilite în raport cu dispozițiile art. 109 C. pen., art. 20 C. pen., art.

174 alin. (1) C. pen., art. 73 lit. b) C. pen. și art. 76 alin. (2) C. pen. (minimul

special permis de lege a fi aplicat în condițiile speței dedusă judecății fiind

de un an și 6 luni închisoare).

Sub aspectul cuantumului

pedepsei stabilite, instanța de apel a constatat că prima instanță a făcut o

justă apreciere a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., reținând faptul că

inculpatul a avut un bun comportament în familie și societate, nu a comis

anterior alte fapte penale, iar infracțiunea pentru care a fost condamnat a

fost săvârșită în împrejurările prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen.

Sub aspectul modalității de

executare dispusă de instanța de fond, criticile formulate de parchet sunt

întemeiate.

Dispozițiile art. 81 alin.

(3) C. pen., precum și art. 86

1

alin. (3) C. pen., în mod expres că

suspendarea condiționată nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor

intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani,

precum și în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 182, art. 183, art. 197 alin.

(1) și (2) și art. 267

1

alin. (1) și (2) C. pen.

În raport cu dispozițiile

legale arătate, dacă legiuitorul a prevăzut în mod expres exceptarea

infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen., cu

atât mai mult infractorii care se fac vinovați de infracțiunea de omor, fie în

formă consumată, fie în formă de tentativă, fie majori, fie minori, nu pot

beneficia de dispozițiile legale ce reglementează suspendarea executării

pedepsei.

În înțelesul art. 171 din

Titlul 9 privind sensul unor termeni sau expresii din legea penală din noul C.

pen., ce urmează să intre în vigoare în cursul anului 2005, prin pedeapsa

prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege, care

încriminează fapta, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de

majorare a pedepsei.

Prin raportare la textul de

lege incriminator, instanțele urmează să aibă în vedere pedeapsa pentru

infracțiunea consumată și anume de la 10 la 20 de ani, ceea ce depășește limita

de 15 ani prevăzută în mod expres de instituția suspendării executării

pedepsei, până la care se poate aplica această modalitate de executare a

pedepsei.

Cât privește apelul declarat

de partea civilă, acesta a fost considerat, de instanța de apel, ca nefondat,

deoarece în mod corect pe baza cererii de constituire de parte civilă, a

probatoriului propus și administrat pe latura civilă a cauzei și a

dispozițiilor art. 14 lit. b) C. proc. pen., raportate la art. 188 din Legea nr.

3/1978 și art. 106 din O.U.G. nr. 150/2002, instanța de fond a reținut

cuantumul corect al pretențiilor dovedite de partea civilă apelantă.

Împotriva acestei decizii au

declarat recursuri partea civilă C.A.S. a municipiului București și inculpatul N.M.,

acesta din urmă fără a arăta în scris motivele.

În motivele de recurs depuse

la dosar, partea civilă C.A.S. a municipiului București a criticat decizia

instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece nu s-a ținut

cont de faptul că este instituție publică, banii colectați și gestionați de

aceasta fac parte din F.N.U.A.S.S., fond special destinat plății serviciilor

medicale și medicamentelor furnizate asiguraților. Mai mult de atât conform art.

26 alin. (2) și (3) din Ordinul Ministrului de Stat, Ministrul Justiției nr. 760/C/1999

privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 este

scutită de taxă judiciară, fiind instituție publică care administrează și

gestionează venituri publice, solicitând admiterea recursului și respingerea

obligării instituției la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 900.000 lei

și obligarea inculpatului și a părților responsabile civilmente la plata sumei

de 3.404.540 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare pentru reîntregirea

fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, invocând dispozițiile art.

385

1

, 385

9

pct. 9 și 10 C. proc. pen. și judecarea în

lipsă.

La termenul de astăzi,

procurorul a pus în discuția părților tardivitatea recursului declarat de

partea civilă.

Apărătorul recurentului

inculpat în raport cu tardivitatea recursului părții civile, pusă în discuție,

a solicitat respingerea recursului părții civile ca tardiv, iar pe recursul

inculpatului a invocat dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.,

privind redozarea pedepsei, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

și menținerea sentinței primei instanțe, în sensul prevederilor art. 86

1

și 86

3

C. pen.

Concluziile intimatei părți

responsabile civilmente I.F. și ale procurorului asupra recursurilor declarate

au fost consemnate în detaliu în practicaua prezentei decizii,

Examinând recursurile

declarate de partea civilă C.A.S. a municipiului București în raport cu cele

puse în discuție și al inculpatului N.M. față de motivele de recurs arătate ce

se vor analiza prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct.

14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul părții civile ca fiind tardiv

declarat, iar recursul inculpatului, ca nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta pentru fiecare.

În ceea ce privește recursul

declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București:

În conformitate cu art. 385

3

C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune

altfel, iar dispozițiile art. 363 – art. 365 privind data de la care curge

termenul, repunerea în termen și declararea peste termen a căii de atac se

aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 363 alin. (3) C.

proc. pen., pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare,

termenul curge de la pronunțare. Pentru părțile care au lipsit atât la

dezbateri, cât și la pronunțare, precum și pentru inculpatul deținut ori pentru

inculpatul militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat,

elev al unei instituții militare de învățământ, ori pentru inculpatul internat

într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ, care au

lipsit de la pronunțare, termenul curge de la comunicarea copiei de pe

dispozitiv.

Din analiza cauzei rezultă

că în apel, apelanta parte civilă C.A.S. București a lipsit la data când au

avut loc dezbaterile și pronunțarea deciziei, nefiind prezent reprezentantul

acesteia, respectiv consilierul juridic, așa cum rezultă din practicaua

deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați,

neamânându-se pronunțarea.

Ca urmare a lipsei apelantei

părți civile a fost comunicată copia de pe dispozitivul deciziei menționate C.A.S.

a municipiului București la data de 8 octombrie 2004, fiind predată serviciului

de personal și primită dovada de înmânare de către doamna

D.C., semnată și

înregistrată la R.G.C.A.S. la aceeași dată 8 octombrie 2004 conform ștampilei

de pe dovada de primire și procesul-verbal de predare aflată la curtea de apel.

Recursul motivat declarat de

partea civilă C.A.S. a municipiului București a fost trimis prin poștă Curții

de Apel Galați la data de 21 octombrie 2004 și primit la data de 25 octombrie 2004

conform ștampilelor de trimitere și respectiv primire ale poștei de pe plicul

anexat, aflat la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Data de 25

octombrie 2004 de primire a recursului de către Curtea de Apel Galați este

atestată și prin rezoluția de primire aflată pe recursul declarat.

Din compararea datelor mai

sus arătate rezultă că termenul de 10 zile de declarare a recursului împotriva

deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați de

către partea civilă C.A.S. a municipiului București a fost depășit, deoarece de

la data de 8 octombrie 2004 și până la 21 octombrie 2004, data ștampilei poștei

de trimitere a recursului către Curtea de Apel Galați, au trecut mai mult de 10

zile, termenul până la care putea fi considerat declarat în termen recursul

fiind data de 19 octombrie 2004, termenul de recurs fiind un termen procedural,

acesta calculându-se potrivit art. 186 C. proc. pen., iar data de 19 octombrie 2004

nu a căzut într-o zi nelucrătoare, ca de altfel nici ziua de 21 octombrie 2004,

la care a fost trimis recursul, nu era o zi nelucrătoare.

Împrejurarea că pe

declarația de recurs a părții civile se mai află o ștampilă a Registraturii

Generale ce poartă data de 19 octombrie 2004 și nr. 45110 nu are nici o

relevanță juridică cu privire la termenul de declarare a recursului, deoarece

așa cum s-a menționat acesta a fost trimis prin poștă la data de 21 octombrie 2004,

dată ce excede celor zece zile ale termenului legal de declarare a recursului.

Așadar, Înalta Curte

consideră recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București ca

fiind tardiv.

Referitor la recursul

declarat de inculpatul N.M. împotriva aceleiași decizii:

Din examinarea coroborată a

ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios și

temeinic motivat instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe cu

privire la stabilirea vinovăției inculpatului N.M. în săvârșirea infracțiunii

de tentativă de omor, în condițiile reținerii circumstanței atenuante legale a

provocării, comisă în stare de minorat, așa cum a fost completată încadrarea

juridică prin reținerea circumstanței menționate, în raport cu situația de fapt

reținută.

Înalta Curte consideră că

instanța de apel a dat relevanță dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen.,

privind aprecierea probelor, stabilind la rândul ei că fapta comisă de

inculpatul minor N.M., de a lovi partea vătămată în regiuni vitale, punându-i

în pericol viața, care, însă, a acționat pe fondul unei stări de tulburare

emoțională puternică de teama că viața sau integritate sa corporală îi sunt

amenințate, ca urmare a agresiunii verbale a părții vătămate, dar mai ales a

purtării de către aceasta a unui cuțit de vânătoare, cu care s-a îndreptat spre

el, întrunește atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al

infracțiunii mai sus menționate.

De asemenea sub aspectul

individualizării pedepsei aplicate, atât în ceea ce privește cuantumul

acesteia, cât și modalitatea de executare a acesteia, prin privare de

libertate, instanța de apel a făcut o corectă adecvare cauzală nu numai a

criteriilor prevăzute de art. 100 C. pen., în alegerea sancțiunii aplicabile

inculpatului minor, apreciind că pedeapsa închisorii își poate atinge

scopurile, dar și a celor stipulate de art. 72 C. pen., având în vedere gradul

ridicat de pericol social în concret al faptei comise, prin a cărei modalitate

de săvârșire a fost adusă atingere unei valori sociale importante,

circumstanțele reale ale comiterii faptei, locul agresiunii și instrumentul

folosit, dar și starea de tulburare în care a fost comisă infracțiunea urmare a

temerii că viața și integritatea sa corporală îi pot fi amenințate, lipsa

antecedentelor penale, a avut un comportament pozitiv în familie și societate.

Înalta Curte consideră că în

mod corect instanța de apel a apreciat că sub aspectul modalității de executare

a pedepsei aplicate inculpatului minor, suspendarea condiționată a executării

acesteia nu poate fi aplicată în raport cu infracțiunea de tentativă de omor.

Legiuitorul român a prevăzut

în cazul minorilor infractori un regim sancționator special ce cuprinde măsuri

educative și pedepse, acestea din urmă, la rândul lor având o reglementare

distinctă, stipulată în art. 109 alin. (1) C. pen., în sensul că limitele lor

se reduc la jumătate.

În spiritul acestor dispoziții

legale speciale ce se fundamentează pe tipul aparte de personalitate

delincventă a minorului infractor, concretizată printr-o insuficientă

maturizare bio-psihică manifestată în actul infracțional, de regulă, prin

decizii și modalități de săvârșire diverse, Curtea Supremă de Justiție,

secțiile unite prin decizia nr. VI din 19 octombrie 1998 (decizie în interesul

legii) a statuat că: „în cazul infractorilor minori, prin pedeapsa prevăzută de

lege în sensul art. 81 alin. (3) C. pen., se înțelege pedeapsa rezultată din

aplicarea dispozițiilor de reducere ale art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită.” Drept urmare „minorului i se

poate suspenda condiționat executarea pedepsei închisorii de cel mult 3 ani și,

respectiv, de cel mult 2 ani în caz de concurs de infracțiuni, atunci când

limita de până la 12 ani a pedepsei prevăzute de lege este determinată de

aplicarea dispoziției de reducere înscrisă în art. 109 alin. (1) C. pen.”

Critica recurentului

inculpat în sensul greșitei individualizări a pedepsei dispuse față de acesta,

impunându-se menținerea primei sentințe cu privire la modalitatea de executare

a suspendării executării sub supraveghere nu poate fi avută în vedere pentru

imposibilitatea aplicării acesteia față de cuantumul pedepsei, ci în raport cu

natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, respectiv infracțiunea de tentativă

de omor care prezintă un grad de pericol social în concret ridicat, agravat de

circumstanțele în care a fost săvârșită, chiar și în condițiile reținerii

circumstanței atenuante legale a provocării, care conduce la aplicarea numai a

modalității privative de libertate, singura care poate asigura reintegrarea

socială pozitivă a inculpatului în societate.

Astfel, Înalta Curte

consideră că nu sunt incidente dispozițiile art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen., deoarece în cauză instanța de apel a aplicat în mod plural

criteriile specifice individualizării judiciare.

Totodată nu s-a constatat

existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art.

385

9

alin. (3) C. proc. pen.

În raport cu cele

menționate, recursul declarat de inculpatul N.M. este nefondat.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va

respinge, ca tardiv, recursul declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului

București împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de

Apel Galați.

În conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul N.M. împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a

Curții de Apel Galați.

Potrivit art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., se va obliga recurenta parte civilă la plata cheltuielilor

judiciare către stat și pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de partea civilă C.A.S. a municipiului București împotriva deciziei

penale nr. 543/ A din 1 octombrie 2004 a Curții de Apel Galați.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei penale nr. 543/ A din 1

octombrie 2004 a Curții de Apel Galați.

Obligă recurenta parte

civilă la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 februarie 2005.