ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4947/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 13 aprilie 1999, reclamantul A.E. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC F. SA, B.E., E.B., Z.M., pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să oblige pârâtul Consiliul General al Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 2 și 3, situate în imobilul din București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că cele două apartamente au făcut obiectul vânzării-cumpărării intervenite între SC F. SA și pârâții B.E. și E., respectiv Z.E.

și că acestea sunt susceptibile de nulitate absolută, întrucât, prin sentința civilă nr. 15.063 din 11 noiembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 2 București s-a stabilit definitiv și irevocabil că imobilul mai sus individualizat a trecut în proprietatea statului fără titlu. La data de 14 iunie 1999, Z.M. a formulat cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București solicitând restituirea prețului plătit la valoarea actuală de circulație. Apoi, la data de 18 noiembrie 1999 pârâtul B.E. a decedat, procesul fiind continuat în numele defunctului, de soția supraviețuitoare, E.B., întrucât, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 42 din 6 iunie 2000 (fila 86 dosar 6063/1999), fiica defunctului N. (fostă B.) M.L.

a renunțat la succesiunea tatălui său. Pârâta E.B., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctului B.E. a formulat cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție subsidiară a Consiliului General al Primăriei Capitalei și a SC F. SA, la data de 18 septembrie 2000. Cât privește cererea reconvențională s-au formulat petite prin care s-a solicitat a se constata calitatea de dobânditor de bună-credință asupra apartamentului nr. 2 din București, și respingerea acțiunii, acesta din urmă cu caracter de întâmpinare. Referitor la cererea de chemare în garanție, în subsidiar, în condițiile admiterii acțiunii principale și respingerii capătului de cerere principal al reconvenționalei s-a solicitat obligarea C.G.M.B.

și SC F. SA la restituirea prețului plătit, precum și cu titlul de daune, a diferenței față de actuala valoare de circulație a imobilului, ca urmare a obligației de garanție. Ulterior, la 23 octombrie 2000, SC F. SA a solicitat introducerea în cauză a D.G.F.P. București, ca beneficiară a sumelor obținute din vânzarea apartamentelor ce formează obiectul litigiului și a arătat că, în situația în care se va dispune anularea contractelor de vânzare-cumpărare, hotărârea ce se va pronunța trebuie să-i fie opozabilă și Ministerului Finanțelor, întrucât acesta va trebui să restituie contravaloarea achitată pentru apartamentele în cauză. Prin sentința civilă nr. 1835 din 19 februarie 2001, Judecătoria sectorului 2 București și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că valoarea imobilelor, astfel cum a fost stabilită prin expertiză este de 636.741.581 lei, iar în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. pricina este de competența materială a Tribunalului București, în primă instanță. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. 2221/2001, iar prin sentința civilă nr. 970 din 10 decembrie 2001, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, a constatat nule contractele de vânzare-cumpărare nr. 1600 din 22 ianuarie 1997 și 164 din 28 octombrie 1996. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, Judecătoria sectorului 2, prin sentința civilă nr. 15.063 pronunțată la 11 noiembrie 1998 a stabilit cu putere de lucru judecat că reclamantul A.E.

este proprietarul imobilului menționat. Împotriva sentinței civile nr. 970 din 10 decembrie 2001 au declarat apel pârâții Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General, E.B., în nume propriu și în calitate de moștenitoare a defunctului B.E., D.G.F.P. București și SC F. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, Municipiul București, prin Primarul General a dezvoltat critici legate de împrejurarea că, în cauză, nu s-a făcut dovada unei cauze ilicite și nici a relei-credințe a subdobânditorului; pârâta D.G.F.P. București a invocat că: instanța a omis a cerceta și a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. București; instanța de fond a nesocotit prevederile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ.; prin nemotivarea în fapt și în drept a hotărârii; în subsidiar a susținut că în cauză calitate procesuală pasivă are doar Ministerul Finanțelor Publice. Apelanta-pârâtă E.B. a promovat critici referitoare la omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra nulității contractului de vânzare-cumpărare, la apărările formulate prin întâmpinare, la petitul din cererea reconvențională privind constatarea calității acesteia de dobânditor de bună-credință, și nesoluționarea cererii de chemare în garanție.

Cât privește apelul exercitat de pârâta SC F. SA este de menționat că aceste critici vizează interpretarea greșită a instanței, potrivit cu care, în mod greșit SC F. a fost obligată la 636.741.581 lei, întrucât, societatea are calitatea de mandatară, proprietar al imobilului în cauză, preluat prin Decretul nr. 92/1950 fiind doar statul, prin reprezentantul său, Primăria municipiului București, iar sumele obținute din vânzarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995 au fost însușite de Ministerul Finanțelor Publice, constituindu-se venit extrabugetar la dispoziția acestuia, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 și art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996. Prin decizia nr. 305 A din 27 iunie 2002, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis toate apelurile declarate în cauză, a schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea și cererile de chemare în garanție, ca lipsite de interes.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că reclamantul a invocat cauza ilicită sub forma conivenței frauduloase a părților contractante în vătămarea intereselor adevăratului proprietar și că, temeiul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv art. 9 al Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciat ca o cauză ilicită, așa încât sancțiunea constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nu se aplică în speță. S-a socotit că, atât timp cât nu s-a dovedit reaua-credință, subzistă prezumția bunei-credințe, reglementată de dispozițiile art. 1898 și art. 1899 alin. (2) C. proc. civ., aplicându-se prevederile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001.

Referitor la apelurile formulate de chematele în garanție D.G.F.P. București și SC F. SA acestea au fost admise cu motivarea că soluția a fost determinată de raportul de subsidiaritate a cererilor de chemare în garanție, față de acțiunea principală, care, o dată ce a fost respinsă nu mai justifică condiția interesului pentru cererea de chemare în garanție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A.A., A.M.L. și A.B.L., în calitate de moștenitori ai defunctului A.E., decedat la 27 martie 2002, introduși în cauză și legitimați procesual, conform certificatului de moștenitor nr. 60 din 16 mai 2002 emis de Biroul Notarului Public M.E., care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei din apel și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 970 din 10 decembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V a civilă și de contencios administrativ.

Motivele de recurs au fost încadrate de reclamanți, în prevederile corespunzătoare pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dezvoltând critici referitoare la încălcarea principiilor aplicabile în materia acțiunii în revendicare, în sensul omisiunii instanțelor de a compara titlurile de proprietate, interpretarea eronată a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și aplicarea greșită a Decretului 92/1950, prin susținerea lipsei de identitate între persoana al cărei nume a fost menționat în lista anexă la actul naționalizării (S.O.) și adevăratul proprietar al apartamentelor revendicate anume S.C.. Prin încheierea din 16 mai 2003 instanța a dispus introducerea în cauză a lui K.R.L.

Recursul urmează a fi respins pentru următoarele considerente: Instanța de control judiciar ordinar a interpretat corect situația de fapt și în raport de împrejurarea că nu s-a dovedit reaua-credință a subdobânditorului, aceasta a dat eficiență dispozițiile art. 1898 C. civ., potrivit cu care „buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea”. Este de precizat că prin sentința civilă nr. 15.603 din 11 noiembrie 1998, Judecătoria sectorului 2 a stabilit nevalabilitatea titlului statului cu excepția apartamentelor nr. 2 etaj 2 și apartament 3 bis, etajul 3, revendicarea acestora din urmă făcând obiectul raportului juridic dedus judecății, iar în procesul inițial, ce a făcut obiectul dosarului nr. 14.929/1997 al Judecătoriei sectorului 2, așa cum rezultă din expunerea situației de fapt, reclamantul A. a renunțat la judecată cu privire la aceste apartamente.

Chiar dacă nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunite condițiile triplei identități de obiect, cauză și părți se impun câteva precizări care au condus instanța de apel la soluția respingerii acțiunii în revendicare și a petitului privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare. Cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate la 28 octombrie 1996 (contractul nr. 164) și respectiv, la 22 ianuarie 1997 (contractul 1600), deci anterior intentării acțiunii în revendicare la 13 aprilie 1999, iar în acțiunea inițială reclamantul A.E. a înțeles să se judece doar cu Consiliul General al Municipiului București, și nu cu adevărații proprietari, fiind de presupus că formulând acțiune ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, mai sus amintite, o minimă diligență a reclamantului era necesară.

Renunțarea inițială la judecată și apoi formularea unei alte acțiuni, evident nu cu același obiect, exprimă o poziție procesuală evazivă în contextul în care, reclamantul și-a conturat cadrul procesual, solicitând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, pe o cauză ilicită sub forma conivenței frauduloase a părților contractante în vătămarea intereselor adevăratului proprietar. În ceea ce privește buna-credință a subdobânditorilor celor două apartamente este de precizat că și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 această prezumție se aplică. Astfel, conform dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.

În consecință, pentru validitatea acestor acte trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: o condiție generală, actul să fi fost încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, care se desprinde din prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, și o altă condiție specială, actul să fi fost încheiat cu bună credință. Corect s-a reținut că la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, aceștia au avut reprezentarea că tranzacționează cu adevăratul proprietar al bunului imobil. Buna credință a subdobânditorilor imobilului a rezultat din aceea că, prin diligențe minime au cunoscut că statul deține imobilul, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă inițial de A.E., după perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, deci este indiscutabil că pârâții au avut cunoștință că imobilul este în proprietatea statului.

Chiar dacă actele normative la care a făcut referire reclamantul contraveneau Constituției, art. 481 C. civ. și Declarației Universale a Drepturilor Omului, în mod corect, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare, deoarece imobilul, respectiv apartamentele nr. 2 și 3 ce au format obiectul acestui litigiu nu pot fi restituite în natură, întrucât cumpărătorii acestora, care au avut calitatea de chiriași au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, contractele de vânzare-cumpărare nr. 164 din 23 octombrie 1996 (privind apartamentul 2 al imobilul situat în București) și 1.600 din 22 ianuarie 1997 (privind apartamentul 3 bis din același imobil) au fost încheiate cu unitatea în administrarea căreia s-a aflat imobilul, în perioada 1996–1997, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior, la 13 aprilie 1999, fără a exista notificări prealabile.

Referitor la critica ce vizează necompararea titlurilor este de arătat că dovada proprietății imobiliare prin titlurile de proprietate are caracter absolut, dacă dreptul a fost dobândit originar, și relativă, atunci când provine într-un mod derivat, cum este convenția. În acest din urmă caz, titlurile, translative sau declarative, sunt simple fapte generatoare de prezumții care pot fi înlăturate, prin proba contrară. Or, în cauză nu s-a făcut nicidecum dovada relei – credințe a cumpărătorilor, așa încât, fără această condiție, nu se impunea operațiunea comparării titlurilor. Elementele de convicțiune, în condițiile art. 1203 C. civ. nu au fost identificate sub aspect probator, așa încât o atare comparare nu are relevanță.

În consecință, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 312 alin (1) teza a II a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A.A., A.M.L., A.B.L. împotriva deciziei nr. 305 A din 27 iunie 2002 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2004.