ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3775/2011

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrative și fiscal, reclamanta A.D.R.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul G.R. anularea parțială a prevederilor art. 32 din H.G. nr. 457/2008, privind cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a instrumentelor structurale (M. Of. nr. 364/13.05.2008), în sensul excluderii A.D.R. dintre instituțiile cărora li se aplică acest articol. Prin întâmpinare, pârâtul G.R. a invocat excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei. Pe fondul litigiului, pârâtul a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că H.G.

nr. 457/2008 a fost adoptată în baza Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a prevederilor generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, care prevede, la art. 59, obligația Statelor Membre de a desemna principalele autorități care intervin în gestionarea instrumentelor structurale, precum și de a stabili reguli care să reglementeze relațiile sale cu autoritățile desemnate la alin. (l), precum și cu Comisia Europeană. În cauză a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, intervenientul M.F.P. solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 66 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca inadmisibilă, acțiunea pe motiv că prin aceasta se solicită modificarea unui act administrativ normativ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 5172 din 18 noiembrie 2009, pronunțată în dosarul nr. 1418/59/2008, a admis recursul reclamantei, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca instanța să se pronunțe pe fondul cauzei, apreciind că H.G. nr. 457/2008 este un act administrativ individual ce se adresează unor subiecte de drept determinate cu competență în domeniul gestionării instrumentelor structurale. Prin sentința nr. 191 din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.D.R. și a anulat în parte art. 32 din H.G. nr. 457/2008 în sensul excluderii reclamantei dintre persoanele juridice cărora li se aplică acest act.

Totodată, a respins cererea de intervenție formulată de intervenientul M.F.P. în favoarea pârâtului G.R. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele. Prin art. 32 din H.G. nr. 457/2008, G.R. a instituit o procedură de stabilire a organigramei Agențiilor pentru Dezvoltare Regională care excede atât legislației naționale, respectiv Legii nr. 315/2004 și Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și cele juridice, cât și reglementărilor comunitare în ceea ce privește derularea Programului Operațional Regional. În acest context, art. 32 din H.G. nr. 457/2008 contravine prevederilor legale invocate, având în vedere/faptul că permite ca „în cadrul instituțiilor desemnate să se organizeze la nivel de direcție generală/direcție/serviciu, după caz, câte o structură distinctă care îndeplinește funcția de organism intermediar”.

Prin aceste prevederi, a reținut instanța, se realizează o ingerință în atribuțiile legale stabilite pentru C.D.R., care este organismul regional deliberativ. Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond au declarat recurs G.R. și D.G.F.P. Timiș în numele M.F.P. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 689 din 8 februarie 2011, a admis recursurile declarate de G.R. și de D.G.F.P. Timiș, în numele M.F.P. și a modificat, în tot sentința atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanta A.D.R.V. și admiterii cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul M.F.P. în favoarea pârâtului G.R. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că H.G.

nr. 457/2008 publicată în M. Of. din 21 aprilie 2008, privește cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a instrumentelor structurale iar după cum este expres menționat în preambulul său, a fost elaborată în baza mai multor acte comunitare expres arătate, cu precădere a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a prevederilor generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul de Coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 care prevede obligația statelor membre de a desemna principalele autorități care intervin în gestionarea instrumentelor structurale (art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006). Obiectul Hotărârii nr. 457/2008 îl constituie, astfel cum se arată în art. 1, stabilirea cadrului instituțional și procedural de coordonare și de gestionare a asistenței financiare comunitare acordate României prin instrumentele structurale.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte a apreciat, în sensul art. 8 din Legea nr. 554/2004, republicată, că reclamanta intimată nu a demonstrat și probat vătămarea produsă prin textul a cărui anulare parțială a solicitat-o, respectiv a art. 32 din H.G. nr. 457/2008 și nici caracterul nelegal al normei atacate prin raportare la actele ce au impus adoptarea acesteia. A reținut, Înalta Curte că independent de împrejurarea că prima instanță a preluat în considerentele sale exclusiv argumentele reclamantei intimate, textul a cărui parțială anulare a fost solicitată nu a fost examinat prin raportare nici la celelalte prevederi din cuprinsul H.G. nr. 457/2008 și nici la actele comunitare menționate în preambulul acesteia.

A constatat instanța de recurs că nici în art. 32 al H.G. nr. 457/2008 potrivit căruia „în cadrul instituțiilor desemnate în conformitate cu art. 22 – art. 30 (din același act) se organizează la nivel de direcție generală/direcție/serviciu, după caz, câte o structură distinctă care îndeplinește funcția de organism intermediar/secretariat tehnic comun” și nici în cuprinsul articolelor la care art. 32 face trimitere, nu este expres menționată intimata reclamantă A.D.R.V. Așa fiind, a apreciat Înalta Curte, soluția instanței de fond de a anula un text de lege în sensul excluderii aplicării acestuia față de o anume entitate apare ca fiind nelegală în condițiile în care, din modalitatea de redactare dar și din cuprinsul textului atacat rezultă că cel mult s-ar putea aprecia asupra unei greșite interpretări și aplicări a prevederii în discuție dar nu și în ceea ce privește caracterul său nelegal.

Cu alte cuvinte, simpla preocupare a reclamatei intimate vizând modalitatea de interpretare și de aplicare a unei norme legale ce nu îi este adresată nici exclusiv și nici în mod direct, nu este de natură a demonstra caracterul nelegal al acesteia cu atât mai mult cu cât nu s-a probat nici pretinsa vătămare produsă și nici neconformitatea prevederii cu textele în aplicarea și executarea cărora a fost adoptată. Împotriva acestei hotărâri A.D.R.V. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Contestatoarea a susținut, în esență, că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că, instanța nu a observat faptul că la dosarul cauzei există adresa nr. 15/ A din 03 iulie 2008 a G.R., prin care s-a apreciat, ca întemeiată și legală, solicitarea agenției privind anularea parțială a prevederilor art. 32 din H.G.

nr. 457/2008. De asemenea, instanța a omis și faptul că la dosarul cauzei există și adresa M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș prin care aceasta a afirmat punctul său de vedere în sensul că a demarat consultările cu instituțiile relevante în vederea stabilirii oportunității modificării/completării art. 32 din H.G. nr. 457/2008. Altfel spus, a arătat contestatoarea, dezlegarea dată recursurilor prin decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei greșeli materiale, pentru că nu s-a avut în vedere faptul că atât G.R. cât și D.G.F.P. Timiș au recunoscut că solicitarea agenției este justificată. Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată.

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute în art. 317 și 318 C. proc. civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a hotărârii în cadrul recursului. Potrivit art. 318 C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Norma legală anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia” hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația în anulare.

Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. În speță, contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs a apreciat în mod necorespunzător materialul probator administrat în cauză, respectiv nu a ținut cont de adresa G.R. nr. 15/ A din 03 iulie 2008 și nici de adresa M.F.P. prin D.G.F.P. Timiș, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite. Astfel, în concepția Înaltei Curți, contestatoarea invocă o greșeală de judecată, iar nu o greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.

Prin urmare, instanța supremă reține faptul că susținerile contestatoarei fac trimitere la greșeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției atacate. Ca atare, Înalta Curte concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 318 teza I C. proc. civ. În consecință, în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare întemeiată pe textul legal mai sus indicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de A.D.R.V. împotriva deciziei nr. 689 din 8 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2011.