ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3775/2011

Asupra

contestației în anulare de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrative și fiscal, reclamanta A.D.R.V. a solicitat în contradictoriu cu

pârâtul G.R. anularea parțială a prevederilor art. 32 din H.G. nr. 457/2008,

privind cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a instrumentelor

structurale (M. Of. nr. 364/13.05.2008), în sensul excluderii A.D.R. dintre

instituțiile cărora li se aplică acest articol.

Prin

întâmpinare, pârâtul G.R. a invocat excepția lipsei de calitate procesuală

activă a reclamantei.

Pe fondul

litigiului, pârâtul a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că

H.G. nr. 457/2008 a fost adoptată în baza Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al

Consiliului de stabilire a prevederilor generale privind Fondul European de

Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune și de

abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999, care prevede, la art. 59,

obligația Statelor Membre de a desemna principalele autorități care intervin în

gestionarea instrumentelor structurale, precum și de a stabili reguli care să

reglementeze relațiile sale cu autoritățile desemnate la alin. (l), precum și

cu Comisia Europeană.

În cauză a

formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului, intervenientul M.F.P. solicitând

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința

civilă nr. 66 din 25 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea pe motiv că prin aceasta se solicită modificarea unui

act administrativ normativ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 5172 din 18 noiembrie 2009,

pronunțată în dosarul nr. 1418/59/2008, a admis recursul reclamantei, a casat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca

instanța să se pronunțe pe fondul cauzei, apreciind că H.G. nr. 457/2008 este

un act administrativ individual ce se adresează unor subiecte de drept

determinate cu competență în domeniul gestionării instrumentelor structurale.

Prin sentința nr.

191 din 14 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, în rejudecare, a admis

acțiunea formulată de reclamanta A.D.R. și a anulat în parte art. 32 din H.G. nr.

457/2008 în sensul excluderii reclamantei dintre persoanele juridice cărora li

se aplică acest act. Totodată, a respins cererea de intervenție formulată de

intervenientul M.F.P. în favoarea pârâtului G.R.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea a reținut, în esență, următoarele.

Prin art. 32

din H.G. nr. 457/2008, G.R. a instituit o procedură de stabilire a organigramei

Agențiilor pentru Dezvoltare Regională care excede atât legislației naționale,

respectiv Legii nr. 315/2004 și Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele

fizice și cele juridice, cât și reglementărilor comunitare în ceea ce privește

derularea Programului Operațional Regional.

În acest

context, art. 32 din H.G. nr. 457/2008 contravine prevederilor legale invocate,

având în vedere/faptul că permite ca „în cadrul instituțiilor desemnate să se

organizeze la nivel de direcție generală/direcție/serviciu, după caz, câte o

structură distinctă care îndeplinește funcția de organism intermediar”.

Prin aceste

prevederi, a reținut instanța, se realizează o ingerință în atribuțiile legale

stabilite pentru C.D.R., care este organismul regional deliberativ.

Împotriva

hotărârii pronunțată de instanța de fond au declarat recurs G.R. și D.G.F.P. Timiș

în numele M.F.P.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 689 din 8 februarie 2011, a admis

recursurile declarate de G.R. și de D.G.F.P. Timiș, în numele M.F.P. și a

modificat, în tot sentința atacată în sensul respingerii ca neîntemeiată a

acțiunii formulate de reclamanta A.D.R.V. și admiterii cererii de intervenție

accesorie formulată de intervenientul M.F.P. în favoarea pârâtului G.R.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de recurs a reținut că H.G. nr. 457/2008 publicată în M. Of. din

21 aprilie 2008, privește cadrul instituțional de coordonare și de gestionare a

instrumentelor structurale iar după cum este expres menționat în preambulul

său, a fost elaborată în baza mai multor acte comunitare expres arătate, cu

precădere a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului de stabilire a

prevederilor generale privind Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul

de Coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 care prevede

obligația statelor membre de a desemna principalele autorități care intervin în

gestionarea instrumentelor structurale (art. 59 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006).

Obiectul Hotărârii

nr. 457/2008 îl constituie, astfel cum se arată în art. 1, stabilirea cadrului

instituțional și procedural de coordonare și de gestionare a asistenței

financiare comunitare acordate României prin instrumentele structurale.

Contrar celor

reținute de prima instanță, Înalta Curte a apreciat, în sensul art. 8 din Legea

nr. 554/2004, republicată, că reclamanta intimată nu a demonstrat și probat

vătămarea produsă prin textul a cărui anulare parțială a solicitat-o, respectiv

a art. 32 din H.G. nr. 457/2008 și nici caracterul nelegal al normei atacate

prin raportare la actele ce au impus adoptarea acesteia.

A reținut,

Înalta Curte că independent de împrejurarea că prima instanță a preluat în

considerentele sale exclusiv argumentele reclamantei intimate, textul a cărui

parțială anulare a fost solicitată nu a fost examinat prin raportare nici la

celelalte prevederi din cuprinsul H.G. nr. 457/2008 și nici la actele

comunitare menționate în preambulul acesteia.

A constatat

instanța de recurs că nici în art. 32 al H.G. nr. 457/2008 potrivit căruia „în

cadrul instituțiilor desemnate în conformitate cu art. 22 – art. 30 (din

același act) se organizează la nivel de direcție generală/direcție/serviciu,

după caz, câte o structură distinctă care îndeplinește funcția de organism intermediar/secretariat

tehnic comun” și nici în cuprinsul articolelor la care art. 32 face trimitere,

nu este expres menționată intimata reclamantă A.D.R.V.

Așa fiind, a

apreciat Înalta Curte, soluția instanței de fond de a anula un text de lege în

sensul excluderii aplicării acestuia față de o anume entitate apare ca fiind

nelegală în condițiile în care, din modalitatea de redactare dar și din

cuprinsul textului atacat rezultă că cel mult s-ar putea aprecia asupra unei

greșite interpretări și aplicări a prevederii în discuție dar nu și în ceea ce

privește caracterul său nelegal.

Cu alte

cuvinte, simpla preocupare a reclamatei intimate vizând modalitatea de

interpretare și de aplicare a unei norme legale ce nu îi este adresată nici

exclusiv și nici în mod direct, nu este de natură a demonstra caracterul

nelegal al acesteia cu atât mai mult cu cât nu s-a probat nici pretinsa

vătămare produsă și nici neconformitatea prevederii cu textele în aplicarea și

executarea cărora a fost adoptată.

Împotriva

acestei hotărâri A.D.R.V. a formulat contestație în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea

a susținut, în esență, că hotărârea atacată este rezultatul unei greșeli

materiale, în sensul că, instanța nu a observat faptul că la dosarul cauzei

există adresa nr. 15/ A din 03 iulie 2008 a G.R., prin care s-a apreciat, ca

întemeiată și legală, solicitarea agenției privind anularea parțială a

prevederilor art. 32 din H.G. nr. 457/2008.

De asemenea,

instanța a omis și faptul că la dosarul cauzei există și adresa M.F.P. prin D.G.F.P.

Timiș prin care aceasta a afirmat punctul său de vedere în sensul că a demarat

consultările cu instituțiile relevante în vederea stabilirii oportunității

modificării/completării art. 32 din H.G. nr. 457/2008. Altfel spus, a arătat

contestatoarea, dezlegarea dată recursurilor prin decizia a cărei anulare se

solicită este rezultatul unei greșeli materiale, pentru că nu s-a avut în

vedere faptul că atât G.R. cât și D.G.F.P. Timiș au recunoscut că solicitarea

agenției este justificată.

Înalta Curte,

analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și

dispozițiile legale aplicabile, constată că cererea este neîntemeiată.

Contestația în

anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă, ale

cărei motive sunt expres și limitativ prevăzute în art. 317 și 318 C. proc.

civ. Nu pot fi invocate pe această cale, aspecte legate de greșita apreciere a

probelor sau aplicare a legii, care pot constitui doar motive de reformare a

hotărârii în cadrul recursului.

Potrivit art. 318

C. proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, reglementate de art.

317 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis să cerceteze, din greșeală, vreunul dintre motivele de modificare

sau de casare.

Norma legală

anterior citată se referă la erori materiale evidente în legătură cu aspectele

formale ale judecății recursului, ca de exemplu, respingerea greșită a unui

recurs ca tardiv, anularea lui ca netimbrat și alte asemenea erori, pentru

verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea

probelor. Fiind un text de excepție, noțiunea de „greșeală materială” nu

trebuie interpretată extensiv. Legea are în vedere greșelile materiale cu

caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe

care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor

date materiale. În orice caz, textul nu vizează stabilirea eronată a situației

de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica „netemeinicia”

hotărârii, nu însă și o greșeală materială de natură să justifice contestația

în anulare.

Cu alte

cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța

prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

determină soluția pronunțată.

În speță,

contestatoarea invocă faptul că instanța de recurs a apreciat în mod

necorespunzător materialul probator administrat în cauză, respectiv nu a ținut

cont de adresa G.R. nr. 15/ A din 03 iulie 2008 și nici de adresa M.F.P. prin D.G.F.P.

Timiș, ceea ce a determinat pronunțarea unei soluții greșite.

Astfel, în

concepția Înaltei Curți, contestatoarea invocă o greșeală de judecată, iar nu o

greșeală materială, în sensul prevăzut de art. 318 teza

I

C.

proc. civ., în raport de argumentele juridice anterior expuse.

Prin urmare,

instanța supremă reține faptul că susținerile contestatoarei fac trimitere la

greșeli de judecată ce nu pot fi analizate în cadrul acestei căi extraordinare

de atac, care este o cale de retractare și nu o cale de reformare a soluției

atacate.

Ca atare, Înalta

Curte concluzionează că aspectele invocate de contestatoare în sprijinul

incidenței acestui temei juridic nu sunt relevante, motiv pentru care apreciază

că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 318 teza

I

C.

proc. civ.

În consecință,

în baza art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare

întemeiată pe textul legal mai sus indicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

contestația în anulare formulată de A.D.R.V. împotriva deciziei nr. 689 din 8

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 28 iunie 2011.