ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin sentința civilă nr. 2375 din 21 decembrie 2007, a respins

acțiunea formulată de reclamanta D.A. și intervenienții în interes propriu

D.I., D.T., D.G. și B.I., în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei

Cumpăna, având ca obiect anularea dispoziției nr. 3 din 8 ianuarie 2007 emisă

de Primarul comunei Cumpăna și acordarea de despăgubiri bănești pentru teren

intravilan în suprafață de 2000 mp și construcție situate pe raza comunei

Cumpăna, sat Straja, județul Constanța, cu următoarea motivare:

Prin notificarea

înregistrată la B.E.J. S.C.A. Constanța, sub nr. 502 din 13 februarie 2002,

adresată Prefecturii județului Constanța, D.R. și D.A. au solicitat despăgubiri

bănești pentru terenul în suprafață de 2000 mp, situat în comuna Cumpăna, sat

Straja, iar pentru casa demolată au solicitat actualizarea despăgubirilor de la

vremea respectivă în funcție de indicele de inflație actual. Suma la care s-a

evaluat terenul a fost de 800.000.000 lei.

Prin dispoziția nr. 3

din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul Comunei Cumpăna, notificarea nr. 502 din

13 februarie 2002 a fost respinsă cu motivarea că imobilul nu a fost preluat

abuziv și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Dar, față de

cuprinsul notificării, pârâtul oricum nu avea obligația și nici dreptul de a

soluționa notificarea care privea cererea de despăgubiri întrucât, în ceea ce

privește despăgubirile bănești pentru terenul preluat și construcția demolată,

reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută la art. 36 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 (în forma inițială) și să se adreseze prefectului cu notificare,

ceea ce a și făcut de altfel, în mod corect, primarul neavând competența de a

soluționa o cerere prin care se solicită direct despăgubiri pentru construcții demolate

sau terenuri care nu se pot restitui în natură.

Acesta nu avea

competență să se pronunțe asupra notificării nici prin prisma dispozițiilor

cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (1) și (2),

conform cărora deciziile de soluționare a notificărilor în sensul acordării de

despăgubiri și notificările nesoluționate însoțite de propunerea de acordare a

despăgubirilor se predau Comisiei Centrale, de entitățile învestite cu

soluționarea lor, dar în limitele competențelor acestora.

Primarul nu avea

competența nici măcar să emită o decizie motivată cu propunere de acordare a

despăgubirilor în sensul art. 16 alin. (2) întrucât nu avea competența să

soluționeze o astfel de notificare, competența aparținând prefectului.

Din acest punct de vedere,

dispoziția 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul Comunei Cumpăna a fost

emisă de un funcționar care nu avea competența legală de a o emite.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, care, prin decizia civilă nr. 75 C din 9

aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis, s-a desființat

sentința apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța.

La pronunțarea

acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:

Soluția Tribunalului

Constanța, conform căreia, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005,

unitatea administrativ teritorială, prin primar, nu are competența să emită o

dispoziție motivată cu ofertă de restituire prin echivalent titularilor

notificării, conform art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată, nu are

fundament legal.

Din modul de

formulare a textului art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

care se referă la decizii/dispoziții emise de entitățile învestite cu

soluționarea notificărilor, la ordine ale conducătorilor administrației publice

centrale învestite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume ce

urmează a se acorda ca despăgubire, care trebuie predate Secretariatului Comisiei

Centrale în cel mult 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr.

247/2005, rezultă că este vorba de notificări soluționate până la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Se reține că

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu sunt

aplicabile în speță, notificarea reclamanților nefiind soluționată anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci ulterior acestei date, prin

dispoziția nr. 3 din 8 ianuarie 2007.

Dimpotrivă alin. (2)

art. 16 din Titlul VII privește numai notificările nesoluționate până la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, statuând că deciziile, dispozițiile

sau ordinele conducătorilor administrației publice centrale care conțin

propunerile motivate de acordare a despăgubirilor vor fi înaintate

Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 10 zile de la data adoptării

lor.

Numai prin Legea nr.

247/2005 s-a introdus un articol nou, art. 1 alin. (2)1, potrivit căruia

măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri și

servicii se acordă prin decizia/dispoziția motivată a entității învestite cu

soluționarea notificării, în timp ce măsurile reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale se propun a fi

acordate prin decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea

notificării.

Legea nouă se aplică

imediat situațiilor obiective care iau naștere sub imperiul ei. Dreptul

subiectiv reclamat își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă a

imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică

într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt

imperativ stabilite de legea nouă – Legea nr. 247/2005, existentă la momentul

emiterii deciziei/dispoziției, de imediată aplicare.

Întrucât în planul

dreptului intertemporal, dispozițiile cuprinse în legea în vigoare la data

soluționării notificării, de imediată aplicare din momentul intrării lor în

vigoare, sunt imperative, iar după intensitatea și puterea lor, obligatorii,

rezultă că legea veche rămâne fără aplicare.

Prin urmare, în

conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea 247/2005, unitatea administrativ teritorială învestită cu

soluționarea notificării este obligată, în ipoteza în care restituirea în

natură a bunului nu mai este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din dispozițiile

legale mai sus invocate rezultă că legiuitorul a stabilit, în mod expres, care

este procedura de urmat în cazul acordării de despăgubiri bănești, precum și

autoritățile competente în desfășurarea acesteia, iar, în aceste condiții,

Tribunalul, în mod greșit, a apreciat că Primarul comunei Cumpăna nu avea

competența să se pronunțe asupra notificării formulate de reclamanți.

Și critica ce vizează

nepronunțarea primei instanțe în limitele învestirii, asupra obiectului cererii

deduse judecății, este fondată.

Conform art. 129

ultim alineat C. proc. civ., instanței de judecată îi revine obligația de a se

pronunța în limitele învestirii, cu privire la părțile și obiectul dedus

judecății, analiza cererii reclamanților urmând a fi făcută în limitele

contestației și în raport cu recunoașterile pe care unitatea deținătoare le-a

făcut prin decizia contestată.

Deși reclamanții au

supus controlului judiciar legalitatea dispoziției nr. 3 din 08 ianuarie 2007

emisă de Primarul comunei Cumpăna, sub aspectul respingerii cererii de acordare

de despăgubiri pentru imobilul expropriat, instanța nu a analizat susținerile

și apărările părților cu privire la calitatea reclamanților, de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001, ci a reținut, în mod

greșit, că Primarul comunei Cumpăna nu era competent să soluționeze notificarea

reclamanților, hotărârea pronunțată nerăspunzând exigențelor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatând că prima

instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului contestației

reclamanților, iar, prin hotărârea apelată, nu s-a dat un răspuns explicit și

specific părților, în legătură cu temeinicia pretenției lor, de acordare a unor

despăgubiri bănești conform Legii 10/2001, pentru imobilul expropriat, ce a

făcut obiectul notificării nr. 502/2002, în baza art. 297 C. proc. civ., s-a

admis apelul reclamanților și s-a desființat hotărârea apelată, cauza fiind

trimisă spre rejudecare, Tribunalului Constanța, în limitele învestirii.

În fond, după rejudecare,

Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1603 din 18 decembrie

2008, prin care a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților, cu următoarele

argumente:

Prin dispoziția nr. 3

din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna, s-a respins cererea

reclamanților, de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din

teren intravilan, în suprafață de 2000 mp, și construcție, imobil situat pe

raza comunei Cumpăna, sat Straja, ce a fost preluat de stat, prin expropriere,

în baza Decretului 199/1987, pentru construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Contestatorii au

urmat procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, adresându-se Primăriei

Cumpăna cu notificarea înregistrată sub nr. 502 din 13 februarie 2002.

S-a motivat

respingerea cererii prin aceea că imobilul solicitat nu face obiectul Legii nr.

10/2001, nefiind preluat în mod abuziv, reliefându-se în procesul verbal din 28

decembrie 2006 întocmit de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, că

autorul reclamanților, D.R., nu figurează în lista anexă la Decretul nr.

199/1987, care conține persoanele expropriate de pe raza comunei Cumpăna și

nici în procesele de evaluare întocmite.

Totodată, s-au avut

în vedere și mențiunile din fila din registrul agricol al localității Straja.

Potrivit art. 3 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei

legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz,

prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării

în mod abuziv a acestora.

Din această

dispoziție legală rezultă că, pentru a beneficia de măsuri reparatorii,

contestatorii trebuie să dovedească că, la data preluării abuzive a imobilului,

autorul acestora, D.R., era proprietarul terenului și al construcției, dovadă

pe care aceștia nu au făcut-o.

Terenul în litigiu

este afectat de construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră, exproprierile

pentru realizarea acestuia fiind efectuate în baza Decretului nr. 199/1987,

autorul reclamanților nefigurând în lista anexă la acest decret.

Raportat la data

emiterii acestui decret, realizarea lucrării a început în anul 1987, astfel

încât, indiferent de menționarea sau nu a autorului reclamanților în lista

anexă la Decret, contestatorii trebuia să probeze că, la acest moment, autorul

lor era proprietarul terenului în litigiu.

Din fila registrului

agricol al localității Straja rezultă că autorul reclamanților a figurat în

calitate de proprietar al terenului în suprafață de 2000 mp și a unei

construcții amplasată pe acesta, pe raza localității menționate, până în anul

1967, după care s-a mutat în localitatea Cumpăna.

În măsura în care

autorul reclamanților și-ar fi păstrat proprietatea pe raza acestei localități,

ar fi continuat să fie menționat în acest registru ori în registrul cadastral

al acestei localități, sau în evidențele fiscale, ca fiind plătitor de taxe și

impozite ori scutit de plata acestora.

În consecință, s-a

probat că autorul reclamantului a deținut dreptul de proprietate asupra

terenului în litigiu numai până în anul 1967, deci, cu 20 de ani înainte ca

terenul să fi fost preluat de către stat, pentru realizarea canalului.

Coroborând această

ultimă împrejurare cu faptul că autorul reclamanților nu figura în lista anexă

la Decretul nr. 199/1987, instanța și-a format convingerea că terenul nu a fost

preluat din patrimoniul autorului reclamantului și, deci, moștenitorii acestuia

nu sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit art. 3 alin. (1)

lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Față de această

situație rămâne fără relevanță împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv

de către stat, întrucât, pe lângă preluare abuzivă, pentru a se obține măsuri

reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, era necesar ca această preluare să se

realizeze de la autorul reclamanților, ceea ce nu s-a dovedit.

Dispozițiile legale

invocate de contestatori instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă și

nu o prezumție relativă că imobilul a fost preluat din patrimoniul unei anumite

persoane, împrejurarea că autorul reclamanților era proprietar la data

preluării abuzive fiind necesar să fie probată de către aceștia, în condițiile

în care s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă contrariul.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții, apel care a fost admis de Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 229/C din 8 octombrie 2009, s-a schimbat, în

tot, hotărârea apelată, în sensul că s-a admis acțiunea; s-a anulat dispoziția

nr. 3 din 8 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna; a fost obligat

Primarul comunei Cumpăna să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri

conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în beneficiul reclamanților, pentru

imobilul situat în satul Straja, comuna Cumpăna, județul Constanța, compus din

teren în suprafață de 200 mp și casă cu 3 încăperi și dependințe, ce nu poate

fi restituit în natură.

Prin încheierea

pronunțată în Camera de Consiliu, în data de 30 noiembrie 2009, aceeași

instanță a admis cererea formulată de reclamanți și a îndreptat eroarea

materială strecurată în dispozitivul deciziei civile sus-menționate, în sensul

că s-a trecut suprafața de 2000 mp, în loc de 200 mp.

Pentru a pronunța

decizia arătată, Curtea a reținut următoarele argumente:

Principalul

considerent pentru care a fost respinsă notificarea nr. 502 din 13 februarie

2002, prin decizia nr. 3 din 08 ianuarie 2007 a Primarului comunei Cumpăna, s-a

raportat la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 față de imobilul

ce a aparținut numiților D.R. și D.A. (casă de locuit și terenul de 2.000 mp

din satul Straja), în sensul că „preluarea imobilului nu s-a făcut în mod

abuziv”.

În jurisprudență s-a

statuat constant că problema preluării abuzive sau, dimpotrivă, cu titlu a

bunului, de către statul român, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 nu

naște în sarcina persoanei îndreptățite o obligație absolută în sensul

probării/invocării actului normativ sau de autoritate care a fundamentat măsura

de preluare și că, dimpotrivă, statul - prin entitățile sale - trebuie să

dovedească împrejurarea că modalitatea de intrare a imobilului în patrimoniul

său exclude incidența legii speciale.

Este cazul imobilelor

preluate abuziv, incluse cu titlu general în raportarea dată de art. 2 lit. i)

din Legea nr. 10/2001 și care vizează de plano „orice alte imobile preluate

fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal”.

Or, existența faptică

a bunului solicitat în detenția/administrarea pârâtei, în condițiile

neindicării ori neidentificării actului de preluare, nu înseamnă că bunul s-ar

afla în proprietatea statului cu titlu.

Împrejurarea -

necontestată - că imobilul ce a aparținut autorilor apelanților reclamanți,

înscris până în anul 1967, în registrul agricol al localității Straja, este

afectat în totalitate de construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră ridică,

așadar, două chestiuni, legate de dovada exproprierii unui terț - titular al

dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat după această dată și de

intrarea imobilului în proprietatea statului cu titlu legal. Aceste două

aspecte urmau a fi, însă, probate de către intimatul pârât, întrucât apelanții

reclamanți au făcut dovada titlului de proprietate al autorilor lor, că toate

locuințele fostei localități au fost demolate în mai multe etape pentru

edificarea canalului și că mutarea în comuna Cumpăna a fost determinată de

exproprierile necesare efectuării lucrărilor - astfel cum rezultă din

declarațiile martorului C.G.

În cauză, nu s-a

dovedit faptul că autorii apelanților reclamanți au fost cuprinși în anexa

Decretului de Stat nr. 199 din 19 august 1987, că li s-au acordat despăgubiri

bănești ori teren în compensare, potrivit acestui act normativ, pentru

suprafața de 2.000 mp din localitatea Straja, ori că acest teren - având

poziția nr.105 în planul cadastral întocmit în anul 1977 pentru această

localitate - figurează pe numele altei persoane fizice până la expropriere.

Dimpotrivă, adresa

nr. 21095 din 3 decembrie 2007 a A.C.N. S.A., confirmată prin adresa nr. 3812

din 4 mai 2009 a Consiliului local al comunei Cumpăna, care a anexat Indexul

alfabetic al posesorilor din vatra satului Straja și schița de plan cadastral (filele

38-40 și 35 apel), atestă că, pentru lotul cu nr. cadastral 105, figurează ca

titular al dreptului de proprietate Consiliul local Cumpăna.

Astfel fiind, în

cauză, este evident că preluarea bunului s-a realizat în mod abuziv, acesta

intrând sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001,

autoritatea locală nefiind în măsură să probeze faptul că preluarea imobilului

a fost realizată în temeiul unui titlu, pe numele unui terț - adevăratul

titular al dreptului de proprietate, motiv pentru care instanța de fond nu a

dat o corectă aplicare și interpretare normelor legale.

Împrejurarea invocată

prin întâmpinare, anume obligația impusă prin pct. 3.1. din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

persoanei pretins îndreptățite, de a dovedi, potrivit principiului actori

incumbit probatio, deținerea proprietății, nu este relevantă în speță, întrucât

apelanții reclamanți au probat existența titlului de proprietate al autorilor

lor, nefiind ținuți să certifice și actul în baza căruia bunul a fost preluat

abuziv sau cu titlu; sarcina probei contrare - referitoare la pierderea

titlului de proprietate la momentul preluării imobilului în proprietatea

statului, cât și la momentul efectiv de preluare și la titlul în baza căruia a

operat această măsură, revine însă autorității locale.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs Primarul comunei Cumpăna, criticând-o pentru

următoarele motive:

Decizia emisă de

pârât este corectă în raport de două aspecte:

a. Imposibilitatea

probării, de către intimații-reclamanți, a preluării abuzive (nu s-a putut

preciza nici măcar data la care a operat pretinsa preluare abuzivă);

b. Faptul că

intimații-reclamanți nu au fost în măsură să probeze că bunul se afla în

patrimoniul autorului comun la momentul emiterii Decretului nr. 199/1987

(potrivit registrului agricol, autorul părților a figurat în calitate de proprietar

doar până în anul 1967, după care s-a mutat în comuna Cumpăna).

Prin decizia

recurată, s-au încălcat dispozițiile art. 1.3 lit. a) din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care incidența preluării

abuzive nu se prezumă.

Sarcina probei

calității de persoane îndreptățite revenea intimaților-reclamanți în condițiile

art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

care enumeră actele doveditoare ale dreptului de proprietate ce trebuie prezentate

de persoana care pretinde dreptul.

Instanța de apel a

nesocotit aceste dispoziții, exprese, stabilind că sarcina probei dreptului de

proprietate invocat de intimații-reclamanți revenea recurentului, în condițiile

în care reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului

D.R., asupra imobilului notificat, la momentul preluării abuzive.

La dosar nu există

niciun extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit

cu ocazia preluării.

A fost depus doar un

extras din registrul agricol al satului Straja, extras potrivit cu care autorul

nu mai locuia în sat din 1968, acesta mutându-se în Cumpăna.

Or, existența și

întinderea dreptului de proprietate nu se prezumă, nefiind, deci, îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Autorul intimaților

reclamanți nu figurează în Decret, nici în procesul de evaluare, iar prezumția

relativă de preluare invocată de aceștia nu se coroborează cu nicio altă probă

administrată în cauză.

Dacă în fața

instanței de fond intimații-reclamanți au susținut (încheierea din 11 decembrie

2008) că nu pot preciza data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, că

aceasta a avut loc după anul 1987, în baza Decretului nr. 199, în apel, luând

act de considerentele hotărârii instanței de fond, susțin că preluarea s-a

realizat în baza Decretului 199/1987, încă din anul 1967, când autorul acestora

figura în registrul agricol.

În viziunea

intimaților-reclamanți, preluarea a operat în temeiul unui anumit act normativ

cu 20 de ani anterior intrării sale în vigoare, ceea ce este mai presus de

orice discuție.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în

sensul respingerii apelului și al menținerii soluției instanței de fond, cu

obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

În dosar au depus

întâmpinare intimații reclamanți, solicitând, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

Analizând decizia

civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Mai întâi, trebuie

menționat că prezenta instanță nu va verifica situația de fapt stabilită prin

decizia recurată, în raport de probele administrate în cauză, ci doar criticile

de nelegalitate, privind încălcarea art. 1.3. lit. a), art. 3.1 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr.

250/2007, și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Situația de fapt nu

mai poate fi reevaluată față de actuala structură a recursului, care nu mai

conține motivul de casare ce permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304

pct. 11 C. proc. civ. și abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, vor fi

examinate doar acele susțineri legate de încălcarea dispozițiilor legale

privind sarcina probei și aplicarea greșită a unor prezumții pe care, în opinia

recurentului, legea nu le prevedea.

Recurentul a susținut

că, prin încălcarea dispozițiilor legale sus-enunțate, instanța de apel ar fi

reținut, în mod greșit, că reclamanții au probat preluarea abuzivă, precum și

calitatea de proprietar a autorului lor, asupra imobilului, la momentul

deposedării.

În opinia

recurentului, aceste aspecte, reținute ca fiind dovedite de către Curtea de

Apel, în realitate, nu au fost probate de reclamanți, deoarece instanța a

considerat eronat că, în favoarea acestora, operează o prezumție de preluare

abuzivă, deși art. 1.3. lit. a) din Norme specifică faptul că „preluarea

abuzivă” nu se prezumă.

În egală măsură,

Curtea a încălcat și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că

dreptul de proprietate și întinderea acestuia nu se prezumă.

De asemenea, instanța

a nerespectat și dispozițiile art. 3.1. din aceleași norme, prin răsturnarea

sarcinii probei proprietății în persoana pârâtului, deși textul de lege

menționează expres că aceasta revine persoanei care pretinde dreptul, în

consecință reclamanților, iar nu pârâtului, așa cum a stabilit Curtea.

În plus, înscrisurile

depuse la dosar nu produc astfel de dovezi, nefăcând parte din categoria celor

enumerate în art. 3.1.

Toate aceste

susțineri sunt neîntemeiate.

Astfel, art. 1.3.

lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată

că incidența „preluării abuzive” nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare

situație, entitatea învestită cu soluționarea notificării trebuie să aprecieze

în ce măsură situația respectivă se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1)

din Lege.

În continuare, textul

de lege sus-menționat prevede că, pentru cazul special din art. 11 din Lege,

situația respectivă se încadrează în prevederile legii atunci când deposedarea

s-a realizat prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric

abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).

Recurentul contestă

atât preluarea imobilului în litigiu, cel puțin sub aspectul momentului la care

a avut loc, cât și caracterul abuziv al acesteia.

Sub primul aspect,

Curtea a reținut existența faptică în detenția sau administrarea pârâtului a imobilului

care a aparținut autorilor reclamanților, acesta fiind afectat în totalitate de

construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, instanța a avut în

vedere, la stabilirea existenței bunului în patrimoniul unității

administrativ-teritoriale, și adresele emise de Administrația Canalelor

Navigabile și chiar de pârât, din care rezultă că acesta din urmă figura ca

titular al dreptului de proprietate pentru teren, ceea ce înseamnă o dată în

plus că imobilul a fost preluat de către stat.

Ca atare, chiar dacă

nu a făcut referire expresă, instanța de apel, raportându-se la aflarea

imobilului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, sub oricare

dintre cele două forme (detenție sau administrare), precum și afectațiunea

actuală a bunului, a aplicat prezumția legală instituită în art. 1 lit. e) teza

a II-a din capitolul 1 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001. Acestea menționează că „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu

se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia

administrativă nu este găsită, iar imobilul se regăsește în patrimoniul

statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea

notificării se va face și în funcție de acest element-faptul că imobilul se

regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare

abuzivă”.

Prin urmare, însăși

legea instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă în ipoteza bunurilor

care se regăsesc în patrimoniul statului și pentru care nu există dovada

formală a preluării.

Textul de lege

enunțat se coroborează și cu dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001

în forma actuală, reținute, de asemenea, de către Curtea de Apel, și care

enumeră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, printre altele, pe cele

preluate fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Or, nemenționarea

imobilului în niciun document emis de puterea sau administrația de stat, care

să îndeplinească, cel puțin, cerința formală de justificare a preluării nu este

imputabilă reclamanților, ci statului. Ca atare, nu poate produce efecte

defavorabile acestora, sub aspectul probatoriului, și reflectă o preluare

faptică a bunului, fără temei legal.

Din această

perspectivă, în mod corect, Curtea a aplicat prezumția relativă de preluare

abuzivă a imobilului și a reținut, totodată, această natură a preluării în

condițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

prima instanță a reținut și Curtea nu a revenit asupra acestei chestiuni, că

preluarea terenurilor pentru construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră a avut

loc prin exproprierile realizate în baza Decretului nr. 199/1987, autorul

reclamanților nefigurând, însă, în lista anexă la acest decret.

Indiferent că

imobilul sau fostul proprietar nu figurează în anexa la acest decret sau în alt

act normativ, este de necontestat că imobilul este afectat de lucrarea

Canalului, ceea ce înseamnă că preluarea bunului a avut loc printr-o

expropriere în fapt.

Or, cum s-a arătat în

precedent, potrivit art. 1.3. lit. a) din Norme, în cazul exproprierilor, se

prezumă preluarea abuzivă.

Făcând aplicarea

prezumțiilor instituite de lege, atât cea generală privind deținerea imobilului

de către stat, cât și cea specială pentru cazul exproprierilor, nu se mai poate

considera că sarcina probei preluării abuzive revenea reclamanților și că,

nepretinzând administrarea lor de către părțile menționate, instanța ar fi

răsturnat, în mod nelegal, sarcina probei, cu încălcarea art. 1.3. lit. a) teza

I din Norme.

Referitor la demolarea

construcțiilor din fosta localitate afectată de construirea Canalului, precum

și pe aspectul scopului mutării autorilor reclamanților în comuna Cumpăna,

Curtea nu a mai procedat la aplicarea niciunei prezumții, ci a avut în vedere

declarațiile martorului C.G., probă administrată în condițiile legii, pe

situația de fapt. Sub aceste aspecte, nu se mai poate pune problema răsturnării

sarcinii probei deoarece reclamanții au solicitat această dovadă, iar

concluziile instanței cu privire la valoarea probatorie a declarației

testimoniale respective nu poate fi pusă în discuție, în dosarul de recurs,

pentru argumentele arătate în precedent, privind abrogarea art. 304 pct. 11 C.

proc. civ.

În ceea ce privește

răsturnarea sarcinii probei în legătură cu aflarea bunului în patrimoniul

autorului reclamanților la data deposedării, nici aceste susțineri nu sunt

întemeiate.

Curtea a reținut că

reclamanții au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor cu titlu de

proprietate și cu mențiunile din registrul agricol de la nivelul anului 1967,

astfel încât pârâtul era obligat să procedeze la dovada contrară, în sensul că

aceste persoane pierduseră dreptul de proprietate anterior preluării

imobilului.

Argumentele instanței

sunt corecte deoarece, dovedind dreptul de proprietate la un anume moment,

anterior deposedării, pentru autorii lor, nu li se poate cere tot reclamanților

să facă dovada unui fapt negativ, și anume că „dreptul de proprietate nu s-a

pierdut” de către aceștia, persoana interesată, respectiv pârâtul, urmând să

facă dovada faptului pozitiv contrar, și anume că proprietatea imobilului s-a

transmis, în condițiile legii, unui terț.

Reținând că această

probă nu s-a efectuat de către pârât, Curtea a considerat că imobilul a fost

preluat de la autorii reclamanților, ceea ce le conferă acestora din urmă

dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru bunul

preluat.

Nu se poate

considera, astfel, că s-ar fi încălcat principiul „actori incumbit probatio”,

în materie de probare a deținerii proprietății la momentul deposedării,

exprimat și în art. 3.1. din Norme.

De asemenea, nu se

poate pune nici problema încălcării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001

deoarece, pe de o parte, Curtea nu a aplicat vreo prezumție în legătură cu

aspectul sus-menționat, ci s-a raportat, cum s-a arătat, la titlul de

proprietate și mențiunile din registrul agricol privind pe autorii

reclamanților. Pe de altă parte, textul nu este incident deoarece, neexistând

vreun act normativ sau de autoritate în legătură cu preluarea imobilului, nu se

poate proceda la aplicarea prezumțiilor referitoare la existența, întinderea

dreptului de proprietate și deținerea bunului sub nume de proprietar de către

cel individualizat într-un asemenea act.

Recurentul a mai

contestat și dovedirea dreptului de proprietate în persoana autorilor

reclamanților, sens în care a invocat încălcarea art. 3.1., care enumeră, în

opinia sa, actele doveditoare ale dreptului în discuție.

În primul rând,

textul de lege sus-menționat nu vizează categorii de înscrisuri ce pot fi

depuse pentru dovedirea dreptului de proprietate, dispoziția legală care

explicitează conținutul noțiunii de „acte doveditoare” fiind cea de la art.

23.1. din Norme.

Cum instanța de apel

a reținut că dreptul de proprietate al autorilor reclamanților a fost dovedit

cu titlu de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare încheiat la 10

octombrie 1959 între S.T. și D.R., privind suprafața de 2000 mp teren și casă

de locuit din satul Straja, comuna Bărăganul, Raionul Negru Vodă, Regiunea

Constanța, și acesta reprezintă un act translativ de proprietate în condițiile

art. 1295 C. civ., el face parte din categoria actelor doveditoare ale

dreptului de proprietate enumerate în art. 23.1. lit. a) din H.G. nr. 250/2007.

De asemenea, extrasul

de pe registrul agricol reprezintă și el o asemenea dovadă, a deținerii

proprietății, în sensul art. 23.1. lit. d) din Norme (bineînțeles, pentru anul

în care sunt efectuate mențiunile din registru).

Coroborând, însă,

aceste probe și reținând că pârâtul nu a făcut dovada contrară, a ieșirii

imobilului din patrimoniul autorilor reclamanților anterior preluării, Curtea a

considerat că acesta a fost preluat de la persoanele menționate.

Interpretarea

probelor sub acest aspect, neavând legătură cu chestiuni de legalitate în

materie de probatoriu, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs.

Faptul că autorul

reclamanților nu figurează în decretul de expropriere și nici în procesul de

evaluare, alături de inexistența dovezilor privind acordarea despăgubirilor sau

unor bunuri în compensare pentru imobilul preluat au reprezentat argumentele

pentru care Curtea a considerat că preluarea bunului a avut loc fără temei

legitim, ceea ce a condus la încadrarea sa în dispozițiile art. 2 lit. i) din

Legea nr. 10/2001, cu consecința acordării de măsuri reparatorii către

reclamanți.

Preluarea bunului

fără îndeplinirea formalităților de rigoare nu este imputabilă persoanelor

astfel deposedate și nu poate produce, contrar celor susținute de recurent,

efectul înlăturării dreptului la reparație pentru moștenitorii acestor

persoane; dimpotrivă, îl justifică în condițiile art. 2 lit. i) cu referire la

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cât privește

susținerile reclamanților privind preluarea bunului în vederea construirii

Canalului anterior emiterii Decretului nr. 199/1987, cu efecte asupra lipsei de

temei legitim al exproprierii terenurilor afectate de această lucrare, ele sunt

corecte din punctul de vedere al realității istorice.

Construcția Canalului

a început în anul 1949, lucrările au fost sistate în 1955 și reluate în 1975,

acesta fiind inaugurat la data de 26 mai 1984, toate aceste momente plasându-se

anterior emiterii decretului sus-menționat.

Prin urmare, măsura

preluării, în absența unui act normativ sau de autoritate emis în acest sens,

anterior sau concomitent cu preluarea, nu poate constitui un titlu valabil

pentru stat, contrar celor arătate de recurent, și o plasează în categoria

măsurilor abuzive, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea,

susținerile reclamanților privind posibilitatea preluării imobilului în litigiu

la o dată apropiată de cea la care autorul lor figura înscris în registrul

agricol nu pot fi considerate de plano contrare realității, atât timp cât nici

pârâtul nu a putut proba momentul preluării imobilului, deși, operând

preluarea, ar fi trebuit să-și asigure și actul normativ sau de autoritate în

baza căruia a dispus această măsură, alături de toate celelalte condiții

formale pentru a proceda la o expropriere în condiții legale, inclusiv sub

aspectul plății „unei drepte și prealabile despăgubiri”, conform art. 481 C.

civ.

Or, față de cele

relatate mai sus în legătură cu data inaugurării Canalului, 26 mai 1984, și cu

cea a emiterii decretului prin care au fost expropriate imobilele necesare

construirii acestei lucrări, 19 august 1987, este neîndoielnic că toate

exproprierile s-au realizat în fapt, anterior Decretului și, în consecință,

fără temei legitim.

Ca atare, în niciun

caz nu s-ar putea imputa reclamanților că nu au putut arăta, în mod precis,

momentul preluării imobilului pretins de ei atât timp cât, în general, pentru

toate imobilele preluate în acest scop, nu exista actul normativ sau de

autoritate în baza căruia să fi operat preluarea.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de

nelegalitate invocate de pârât în materie de probatoriu sub cele două aspecte

(preluarea abuzivă și deținerea proprietății, de către autorii reclamanților,

la această dată), astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de Primarul comunei Cumpăna, ca nefondat, nefiind

îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul comunei Cumpăna împotriva

deciziei nr. 229 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind

conflictele de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.