ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 402/2011

Asupra cauzei civile de față, din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2375 din 21 decembrie 2007, a respins acțiunea formulată de reclamanta D.A. și intervenienții în interes propriu D.I., D.T., D.G. și B.I., în contradictoriu cu pârâtul Primarul comunei Cumpăna, având ca obiect anularea dispoziției nr. 3 din 8 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna și acordarea de despăgubiri bănești pentru teren intravilan în suprafață de 2000 mp și construcție situate pe raza comunei Cumpăna, sat Straja, județul Constanța, cu următoarea motivare: Prin notificarea înregistrată la B.E.J. S.C.A. Constanța, sub nr. 502 din 13 februarie 2002, adresată Prefecturii județului Constanța, D.R.

și D.A. au solicitat despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 2000 mp, situat în comuna Cumpăna, sat Straja, iar pentru casa demolată au solicitat actualizarea despăgubirilor de la vremea respectivă în funcție de indicele de inflație actual. Suma la care s-a evaluat terenul a fost de 800.000.000 lei. Prin dispoziția nr. 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul Comunei Cumpăna, notificarea nr. 502 din 13 februarie 2002 a fost respinsă cu motivarea că imobilul nu a fost preluat abuziv și nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Dar, față de cuprinsul notificării, pârâtul oricum nu avea obligația și nici dreptul de a soluționa notificarea care privea cererea de despăgubiri întrucât, în ceea ce privește despăgubirile bănești pentru terenul preluat și construcția demolată, reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma inițială) și să se adreseze prefectului cu notificare, ceea ce a și făcut de altfel, în mod corect, primarul neavând competența de a soluționa o cerere prin care se solicită direct despăgubiri pentru construcții demolate sau terenuri care nu se pot restitui în natură.

Acesta nu avea competență să se pronunțe asupra notificării nici prin prisma dispozițiilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (1) și (2), conform cărora deciziile de soluționare a notificărilor în sensul acordării de despăgubiri și notificările nesoluționate însoțite de propunerea de acordare a despăgubirilor se predau Comisiei Centrale, de entitățile învestite cu soluționarea lor, dar în limitele competențelor acestora. Primarul nu avea competența nici măcar să emită o decizie motivată cu propunere de acordare a despăgubirilor în sensul art. 16 alin. (2) întrucât nu avea competența să soluționeze o astfel de notificare, competența aparținând prefectului. Din acest punct de vedere, dispoziția 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul Comunei Cumpăna a fost emisă de un funcționar care nu avea competența legală de a o emite.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, care, prin decizia civilă nr. 75 C din 9 aprilie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost admis, s-a desființat sentința apelată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului Constanța. La pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele: Soluția Tribunalului Constanța, conform căreia, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, unitatea administrativ teritorială, prin primar, nu are competența să emită o dispoziție motivată cu ofertă de restituire prin echivalent titularilor notificării, conform art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001 republicată, nu are fundament legal.

Din modul de formulare a textului art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care se referă la decizii/dispoziții emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, la ordine ale conducătorilor administrației publice centrale învestite cu soluționarea notificărilor în care s-au consemnat sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, care trebuie predate Secretariatului Comisiei Centrale în cel mult 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, rezultă că este vorba de notificări soluționate până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Se reține că dispozițiile art. 16 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în speță, notificarea reclamanților nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, ci ulterior acestei date, prin dispoziția nr. 3 din 8 ianuarie 2007. Dimpotrivă alin. (2) art. 16 din Titlul VII privește numai notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, statuând că deciziile, dispozițiile sau ordinele conducătorilor administrației publice centrale care conțin propunerile motivate de acordare a despăgubirilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 10 zile de la data adoptării lor.

Numai prin Legea nr. 247/2005 s-a introdus un articol nou, art. 1 alin. (2)1, potrivit căruia măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensarea cu alte bunuri și servicii se acordă prin decizia/dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării, în timp ce măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale se propun a fi acordate prin decizia/dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării. Legea nouă se aplică imediat situațiilor obiective care iau naștere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut.

Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă – Legea nr. 247/2005, existentă la momentul emiterii deciziei/dispoziției, de imediată aplicare. Întrucât în planul dreptului intertemporal, dispozițiile cuprinse în legea în vigoare la data soluționării notificării, de imediată aplicare din momentul intrării lor în vigoare, sunt imperative, iar după intensitatea și puterea lor, obligatorii, rezultă că legea veche rămâne fără aplicare. Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 26 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005, unitatea administrativ teritorială învestită cu soluționarea notificării este obligată, în ipoteza în care restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Din dispozițiile legale mai sus invocate rezultă că legiuitorul a stabilit, în mod expres, care este procedura de urmat în cazul acordării de despăgubiri bănești, precum și autoritățile competente în desfășurarea acesteia, iar, în aceste condiții, Tribunalul, în mod greșit, a apreciat că Primarul comunei Cumpăna nu avea competența să se pronunțe asupra notificării formulate de reclamanți. Și critica ce vizează nepronunțarea primei instanțe în limitele învestirii, asupra obiectului cererii deduse judecății, este fondată. Conform art. 129 ultim alineat C. proc. civ., instanței de judecată îi revine obligația de a se pronunța în limitele învestirii, cu privire la părțile și obiectul dedus judecății, analiza cererii reclamanților urmând a fi făcută în limitele contestației și în raport cu recunoașterile pe care unitatea deținătoare le-a făcut prin decizia contestată.

Deși reclamanții au supus controlului judiciar legalitatea dispoziției nr. 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna, sub aspectul respingerii cererii de acordare de despăgubiri pentru imobilul expropriat, instanța nu a analizat susținerile și apărările părților cu privire la calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii 10/2001, ci a reținut, în mod greșit, că Primarul comunei Cumpăna nu era competent să soluționeze notificarea reclamanților, hotărârea pronunțată nerăspunzând exigențelor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Constatând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului contestației reclamanților, iar, prin hotărârea apelată, nu s-a dat un răspuns explicit și specific părților, în legătură cu temeinicia pretenției lor, de acordare a unor despăgubiri bănești conform Legii 10/2001, pentru imobilul expropriat, ce a făcut obiectul notificării nr. 502/2002, în baza art. 297 C. proc. civ., s-a admis apelul reclamanților și s-a desființat hotărârea apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare, Tribunalului Constanța, în limitele învestirii.

În fond, după rejudecare, Tribunalul Constanța a pronunțat sentința civilă nr. 1603 din 18 decembrie 2008, prin care a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților, cu următoarele argumente: Prin dispoziția nr. 3 din 08 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna, s-a respins cererea reclamanților, de acordare de despăgubiri bănești pentru imobilul compus din teren intravilan, în suprafață de 2000 mp, și construcție, imobil situat pe raza comunei Cumpăna, sat Straja, ce a fost preluat de stat, prin expropriere, în baza Decretului 199/1987, pentru construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Contestatorii au urmat procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, adresându-se Primăriei Cumpăna cu notificarea înregistrată sub nr. 502 din 13 februarie 2002. S-a motivat respingerea cererii prin aceea că imobilul solicitat nu face obiectul Legii nr. 10/2001, nefiind preluat în mod abuziv, reliefându-se în procesul verbal din 28 decembrie 2006 întocmit de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, că autorul reclamanților, D.R., nu figurează în lista anexă la Decretul nr. 199/1987, care conține persoanele expropriate de pe raza comunei Cumpăna și nici în procesele de evaluare întocmite. Totodată, s-au avut în vedere și mențiunile din fila din registrul agricol al localității Straja. Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.

Din această dispoziție legală rezultă că, pentru a beneficia de măsuri reparatorii, contestatorii trebuie să dovedească că, la data preluării abuzive a imobilului, autorul acestora, D.R., era proprietarul terenului și al construcției, dovadă pe care aceștia nu au făcut-o. Terenul în litigiu este afectat de construcția Canalului Dunăre - Marea Neagră, exproprierile pentru realizarea acestuia fiind efectuate în baza Decretului nr. 199/1987, autorul reclamanților nefigurând în lista anexă la acest decret. Raportat la data emiterii acestui decret, realizarea lucrării a început în anul 1987, astfel încât, indiferent de menționarea sau nu a autorului reclamanților în lista anexă la Decret, contestatorii trebuia să probeze că, la acest moment, autorul lor era proprietarul terenului în litigiu.

Din fila registrului agricol al localității Straja rezultă că autorul reclamanților a figurat în calitate de proprietar al terenului în suprafață de 2000 mp și a unei construcții amplasată pe acesta, pe raza localității menționate, până în anul 1967, după care s-a mutat în localitatea Cumpăna. În măsura în care autorul reclamanților și-ar fi păstrat proprietatea pe raza acestei localități, ar fi continuat să fie menționat în acest registru ori în registrul cadastral al acestei localități, sau în evidențele fiscale, ca fiind plătitor de taxe și impozite ori scutit de plata acestora. În consecință, s-a probat că autorul reclamantului a deținut dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu numai până în anul 1967, deci, cu 20 de ani înainte ca terenul să fi fost preluat de către stat, pentru realizarea canalului.

Coroborând această ultimă împrejurare cu faptul că autorul reclamanților nu figura în lista anexă la Decretul nr. 199/1987, instanța și-a format convingerea că terenul nu a fost preluat din patrimoniul autorului reclamantului și, deci, moștenitorii acestuia nu sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Față de această situație rămâne fără relevanță împrejurarea că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, întrucât, pe lângă preluare abuzivă, pentru a se obține măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, era necesar ca această preluare să se realizeze de la autorul reclamanților, ceea ce nu s-a dovedit.

Dispozițiile legale invocate de contestatori instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă și nu o prezumție relativă că imobilul a fost preluat din patrimoniul unei anumite persoane, împrejurarea că autorul reclamanților era proprietar la data preluării abuzive fiind necesar să fie probată de către aceștia, în condițiile în care s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă contrariul.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel care a fost admis de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 229/C din 8 octombrie 2009, s-a schimbat, în tot, hotărârea apelată, în sensul că s-a admis acțiunea; s-a anulat dispoziția nr. 3 din 8 ianuarie 2007 emisă de Primarul comunei Cumpăna; a fost obligat Primarul comunei Cumpăna să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în beneficiul reclamanților, pentru imobilul situat în satul Straja, comuna Cumpăna, județul Constanța, compus din teren în suprafață de 200 mp și casă cu 3 încăperi și dependințe, ce nu poate fi restituit în natură.

Prin încheierea pronunțată în Camera de Consiliu, în data de 30 noiembrie 2009, aceeași instanță a admis cererea formulată de reclamanți și a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei civile sus-menționate, în sensul că s-a trecut suprafața de 2000 mp, în loc de 200 mp. Pentru a pronunța decizia arătată, Curtea a reținut următoarele argumente: Principalul considerent pentru care a fost respinsă notificarea nr. 502 din 13 februarie 2002, prin decizia nr. 3 din 08 ianuarie 2007 a Primarului comunei Cumpăna, s-a raportat la inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 față de imobilul ce a aparținut numiților D.R. și D.A. (casă de locuit și terenul de 2.000 mp din satul Straja), în sensul că „preluarea imobilului nu s-a făcut în mod abuziv”.

În jurisprudență s-a statuat constant că problema preluării abuzive sau, dimpotrivă, cu titlu a bunului, de către statul român, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 nu naște în sarcina persoanei îndreptățite o obligație absolută în sensul probării/invocării actului normativ sau de autoritate care a fundamentat măsura de preluare și că, dimpotrivă, statul - prin entitățile sale - trebuie să dovedească împrejurarea că modalitatea de intrare a imobilului în patrimoniul său exclude incidența legii speciale. Este cazul imobilelor preluate abuziv, incluse cu titlu general în raportarea dată de art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 și care vizează de plano „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal”.

Or, existența faptică a bunului solicitat în detenția/administrarea pârâtei, în condițiile neindicării ori neidentificării actului de preluare, nu înseamnă că bunul s-ar afla în proprietatea statului cu titlu. Împrejurarea - necontestată - că imobilul ce a aparținut autorilor apelanților reclamanți, înscris până în anul 1967, în registrul agricol al localității Straja, este afectat în totalitate de construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră ridică, așadar, două chestiuni, legate de dovada exproprierii unui terț - titular al dreptului de proprietate asupra bunului preluat de stat după această dată și de intrarea imobilului în proprietatea statului cu titlu legal.

Aceste două aspecte urmau a fi, însă, probate de către intimatul pârât, întrucât apelanții reclamanți au făcut dovada titlului de proprietate al autorilor lor, că toate locuințele fostei localități au fost demolate în mai multe etape pentru edificarea canalului și că mutarea în comuna Cumpăna a fost determinată de exproprierile necesare efectuării lucrărilor - astfel cum rezultă din declarațiile martorului C.G. În cauză, nu s-a dovedit faptul că autorii apelanților reclamanți au fost cuprinși în anexa Decretului de Stat nr. 199 din 19 august 1987, că li s-au acordat despăgubiri bănești ori teren în compensare, potrivit acestui act normativ, pentru suprafața de 2.000 mp din localitatea Straja, ori că acest teren - având poziția nr.105 în planul cadastral întocmit în anul 1977 pentru această localitate - figurează pe numele altei persoane fizice până la expropriere.

Dimpotrivă, adresa nr. 21095 din 3 decembrie 2007 a A.C.N. S.A., confirmată prin adresa nr. 3812 din 4 mai 2009 a Consiliului local al comunei Cumpăna, care a anexat Indexul alfabetic al posesorilor din vatra satului Straja și schița de plan cadastral (filele 38-40 și 35 apel), atestă că, pentru lotul cu nr. cadastral 105, figurează ca titular al dreptului de proprietate Consiliul local Cumpăna. Astfel fiind, în cauză, este evident că preluarea bunului s-a realizat în mod abuziv, acesta intrând sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, autoritatea locală nefiind în măsură să probeze faptul că preluarea imobilului a fost realizată în temeiul unui titlu, pe numele unui terț - adevăratul titular al dreptului de proprietate, motiv pentru care instanța de fond nu a dat o corectă aplicare și interpretare normelor legale.

Împrejurarea invocată prin întâmpinare, anume obligația impusă prin pct. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, persoanei pretins îndreptățite, de a dovedi, potrivit principiului actori incumbit probatio, deținerea proprietății, nu este relevantă în speță, întrucât apelanții reclamanți au probat existența titlului de proprietate al autorilor lor, nefiind ținuți să certifice și actul în baza căruia bunul a fost preluat abuziv sau cu titlu; sarcina probei contrare - referitoare la pierderea titlului de proprietate la momentul preluării imobilului în proprietatea statului, cât și la momentul efectiv de preluare și la titlul în baza căruia a operat această măsură, revine însă autorității locale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Primarul comunei Cumpăna, criticând-o pentru următoarele motive: Decizia emisă de pârât este corectă în raport de două aspecte: a. Imposibilitatea probării, de către intimații-reclamanți, a preluării abuzive (nu s-a putut preciza nici măcar data la care a operat pretinsa preluare abuzivă); b. Faptul că intimații-reclamanți nu au fost în măsură să probeze că bunul se afla în patrimoniul autorului comun la momentul emiterii Decretului nr. 199/1987 (potrivit registrului agricol, autorul părților a figurat în calitate de proprietar doar până în anul 1967, după care s-a mutat în comuna Cumpăna). Prin decizia recurată, s-au încălcat dispozițiile art. 1.3 lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care incidența preluării abuzive nu se prezumă.

Sarcina probei calității de persoane îndreptățite revenea intimaților-reclamanți în condițiile art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care enumeră actele doveditoare ale dreptului de proprietate ce trebuie prezentate de persoana care pretinde dreptul. Instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții, exprese, stabilind că sarcina probei dreptului de proprietate invocat de intimații-reclamanți revenea recurentului, în condițiile în care reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar a autorului D.R., asupra imobilului notificat, la momentul preluării abuzive. La dosar nu există niciun extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării.

A fost depus doar un extras din registrul agricol al satului Straja, extras potrivit cu care autorul nu mai locuia în sat din 1968, acesta mutându-se în Cumpăna. Or, existența și întinderea dreptului de proprietate nu se prezumă, nefiind, deci, îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 10/2001. Autorul intimaților reclamanți nu figurează în Decret, nici în procesul de evaluare, iar prezumția relativă de preluare invocată de aceștia nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. Dacă în fața instanței de fond intimații-reclamanți au susținut (încheierea din 11 decembrie 2008) că nu pot preciza data preluării abuzive, iar, pe de altă parte, că aceasta a avut loc după anul 1987, în baza Decretului nr. 199, în apel, luând act de considerentele hotărârii instanței de fond, susțin că preluarea s-a realizat în baza Decretului 199/1987, încă din anul 1967, când autorul acestora figura în registrul agricol.

În viziunea intimaților-reclamanți, preluarea a operat în temeiul unui anumit act normativ cu 20 de ani anterior intrării sale în vigoare, ceea ce este mai presus de orice discuție. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și al menținerii soluției instanței de fond, cu obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată. În dosar au depus întâmpinare intimații reclamanți, solicitând, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Mai întâi, trebuie menționat că prezenta instanță nu va verifica situația de fapt stabilită prin decizia recurată, în raport de probele administrate în cauză, ci doar criticile de nelegalitate, privind încălcarea art. 1.3.

lit. a), art. 3.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, și art. 24 din Legea nr. 10/2001. Situația de fapt nu mai poate fi reevaluată față de actuala structură a recursului, care nu mai conține motivul de casare ce permitea o asemenea analiză, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. și abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Prin urmare, vor fi examinate doar acele susțineri legate de încălcarea dispozițiilor legale privind sarcina probei și aplicarea greșită a unor prezumții pe care, în opinia recurentului, legea nu le prevedea. Recurentul a susținut că, prin încălcarea dispozițiilor legale sus-enunțate, instanța de apel ar fi reținut, în mod greșit, că reclamanții au probat preluarea abuzivă, precum și calitatea de proprietar a autorului lor, asupra imobilului, la momentul deposedării.

În opinia recurentului, aceste aspecte, reținute ca fiind dovedite de către Curtea de Apel, în realitate, nu au fost probate de reclamanți, deoarece instanța a considerat eronat că, în favoarea acestora, operează o prezumție de preluare abuzivă, deși art. 1.3. lit. a) din Norme specifică faptul că „preluarea abuzivă” nu se prezumă. În egală măsură, Curtea a încălcat și dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că dreptul de proprietate și întinderea acestuia nu se prezumă. De asemenea, instanța a nerespectat și dispozițiile art. 3.1. din aceleași norme, prin răsturnarea sarcinii probei proprietății în persoana pârâtului, deși textul de lege menționează expres că aceasta revine persoanei care pretinde dreptul, în consecință reclamanților, iar nu pârâtului, așa cum a stabilit Curtea.

În plus, înscrisurile depuse la dosar nu produc astfel de dovezi, nefăcând parte din categoria celor enumerate în art. 3.1. Toate aceste susțineri sunt neîntemeiate. Astfel, art. 1.3. lit. a) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată că incidența „preluării abuzive” nu este prezumată, ci, în funcție de fiecare situație, entitatea învestită cu soluționarea notificării trebuie să aprecieze în ce măsură situația respectivă se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din Lege. În continuare, textul de lege sus-menționat prevede că, pentru cazul special din art. 11 din Lege, situația respectivă se încadrează în prevederile legii atunci când deposedarea s-a realizat prin expropriere, preluarea fiind considerată a fi aprioric abuzivă (lipsa unor despăgubiri echitabile).

Recurentul contestă atât preluarea imobilului în litigiu, cel puțin sub aspectul momentului la care a avut loc, cât și caracterul abuziv al acesteia. Sub primul aspect, Curtea a reținut existența faptică în detenția sau administrarea pârâtului a imobilului care a aparținut autorilor reclamanților, acesta fiind afectat în totalitate de construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, instanța a avut în vedere, la stabilirea existenței bunului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, și adresele emise de Administrația Canalelor Navigabile și chiar de pârât, din care rezultă că acesta din urmă figura ca titular al dreptului de proprietate pentru teren, ceea ce înseamnă o dată în plus că imobilul a fost preluat de către stat.

Ca atare, chiar dacă nu a făcut referire expresă, instanța de apel, raportându-se la aflarea imobilului în patrimoniul unității administrativ-teritoriale, sub oricare dintre cele două forme (detenție sau administrare), precum și afectațiunea actuală a bunului, a aplicat prezumția legală instituită în art. 1 lit. e) teza a II-a din capitolul 1 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Acestea menționează că „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul se regăsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluționarea notificării se va face și în funcție de acest element-faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă”.

Prin urmare, însăși legea instituie o prezumție relativă de preluare abuzivă în ipoteza bunurilor care se regăsesc în patrimoniul statului și pentru care nu există dovada formală a preluării. Textul de lege enunțat se coroborează și cu dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, reținute, de asemenea, de către Curtea de Apel, și care enumeră în categoria imobilelor preluate în mod abuziv, printre altele, pe cele preluate fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării. Or, nemenționarea imobilului în niciun document emis de puterea sau administrația de stat, care să îndeplinească, cel puțin, cerința formală de justificare a preluării nu este imputabilă reclamanților, ci statului.

Ca atare, nu poate produce efecte defavorabile acestora, sub aspectul probatoriului, și reflectă o preluare faptică a bunului, fără temei legal. Din această perspectivă, în mod corect, Curtea a aplicat prezumția relativă de preluare abuzivă a imobilului și a reținut, totodată, această natură a preluării în condițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, prima instanță a reținut și Curtea nu a revenit asupra acestei chestiuni, că preluarea terenurilor pentru construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră a avut loc prin exproprierile realizate în baza Decretului nr. 199/1987, autorul reclamanților nefigurând, însă, în lista anexă la acest decret. Indiferent că imobilul sau fostul proprietar nu figurează în anexa la acest decret sau în alt act normativ, este de necontestat că imobilul este afectat de lucrarea Canalului, ceea ce înseamnă că preluarea bunului a avut loc printr-o expropriere în fapt.

Or, cum s-a arătat în precedent, potrivit art. 1.3. lit. a) din Norme, în cazul exproprierilor, se prezumă preluarea abuzivă. Făcând aplicarea prezumțiilor instituite de lege, atât cea generală privind deținerea imobilului de către stat, cât și cea specială pentru cazul exproprierilor, nu se mai poate considera că sarcina probei preluării abuzive revenea reclamanților și că, nepretinzând administrarea lor de către părțile menționate, instanța ar fi răsturnat, în mod nelegal, sarcina probei, cu încălcarea art. 1.3. lit. a) teza I din Norme. Referitor la demolarea construcțiilor din fosta localitate afectată de construirea Canalului, precum și pe aspectul scopului mutării autorilor reclamanților în comuna Cumpăna, Curtea nu a mai procedat la aplicarea niciunei prezumții, ci a avut în vedere declarațiile martorului C.G., probă administrată în condițiile legii, pe situația de fapt.

Sub aceste aspecte, nu se mai poate pune problema răsturnării sarcinii probei deoarece reclamanții au solicitat această dovadă, iar concluziile instanței cu privire la valoarea probatorie a declarației testimoniale respective nu poate fi pusă în discuție, în dosarul de recurs, pentru argumentele arătate în precedent, privind abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ. În ceea ce privește răsturnarea sarcinii probei în legătură cu aflarea bunului în patrimoniul autorului reclamanților la data deposedării, nici aceste susțineri nu sunt întemeiate. Curtea a reținut că reclamanții au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor cu titlu de proprietate și cu mențiunile din registrul agricol de la nivelul anului 1967, astfel încât pârâtul era obligat să procedeze la dovada contrară, în sensul că aceste persoane pierduseră dreptul de proprietate anterior preluării imobilului.

Argumentele instanței sunt corecte deoarece, dovedind dreptul de proprietate la un anume moment, anterior deposedării, pentru autorii lor, nu li se poate cere tot reclamanților să facă dovada unui fapt negativ, și anume că „dreptul de proprietate nu s-a pierdut” de către aceștia, persoana interesată, respectiv pârâtul, urmând să facă dovada faptului pozitiv contrar, și anume că proprietatea imobilului s-a transmis, în condițiile legii, unui terț. Reținând că această probă nu s-a efectuat de către pârât, Curtea a considerat că imobilul a fost preluat de la autorii reclamanților, ceea ce le conferă acestora din urmă dreptul la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru bunul preluat.

Nu se poate considera, astfel, că s-ar fi încălcat principiul „actori incumbit probatio”, în materie de probare a deținerii proprietății la momentul deposedării, exprimat și în art. 3.1. din Norme. De asemenea, nu se poate pune nici problema încălcării dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 deoarece, pe de o parte, Curtea nu a aplicat vreo prezumție în legătură cu aspectul sus-menționat, ci s-a raportat, cum s-a arătat, la titlul de proprietate și mențiunile din registrul agricol privind pe autorii reclamanților. Pe de altă parte, textul nu este incident deoarece, neexistând vreun act normativ sau de autoritate în legătură cu preluarea imobilului, nu se poate proceda la aplicarea prezumțiilor referitoare la existența, întinderea dreptului de proprietate și deținerea bunului sub nume de proprietar de către cel individualizat într-un asemenea act.

Recurentul a mai contestat și dovedirea dreptului de proprietate în persoana autorilor reclamanților, sens în care a invocat încălcarea art. 3.1., care enumeră, în opinia sa, actele doveditoare ale dreptului în discuție. În primul rând, textul de lege sus-menționat nu vizează categorii de înscrisuri ce pot fi depuse pentru dovedirea dreptului de proprietate, dispoziția legală care explicitează conținutul noțiunii de „acte doveditoare” fiind cea de la art. 23.1. din Norme. Cum instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al autorilor reclamanților a fost dovedit cu titlu de proprietate, respectiv actul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 octombrie 1959 între S.T.

și D.R., privind suprafața de 2000 mp teren și casă de locuit din satul Straja, comuna Bărăganul, Raionul Negru Vodă, Regiunea Constanța, și acesta reprezintă un act translativ de proprietate în condițiile art. 1295 C. civ., el face parte din categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate enumerate în art. 23.1. lit. a) din H.G. nr. 250/2007. De asemenea, extrasul de pe registrul agricol reprezintă și el o asemenea dovadă, a deținerii proprietății, în sensul art. 23.1. lit. d) din Norme (bineînțeles, pentru anul în care sunt efectuate mențiunile din registru). Coroborând, însă, aceste probe și reținând că pârâtul nu a făcut dovada contrară, a ieșirii imobilului din patrimoniul autorilor reclamanților anterior preluării, Curtea a considerat că acesta a fost preluat de la persoanele menționate.

Interpretarea probelor sub acest aspect, neavând legătură cu chestiuni de legalitate în materie de probatoriu, nu poate fi cenzurată de instanța de recurs. Faptul că autorul reclamanților nu figurează în decretul de expropriere și nici în procesul de evaluare, alături de inexistența dovezilor privind acordarea despăgubirilor sau unor bunuri în compensare pentru imobilul preluat au reprezentat argumentele pentru care Curtea a considerat că preluarea bunului a avut loc fără temei legitim, ceea ce a condus la încadrarea sa în dispozițiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, cu consecința acordării de măsuri reparatorii către reclamanți.

Preluarea bunului fără îndeplinirea formalităților de rigoare nu este imputabilă persoanelor astfel deposedate și nu poate produce, contrar celor susținute de recurent, efectul înlăturării dreptului la reparație pentru moștenitorii acestor persoane; dimpotrivă, îl justifică în condițiile art. 2 lit. i) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cât privește susținerile reclamanților privind preluarea bunului în vederea construirii Canalului anterior emiterii Decretului nr. 199/1987, cu efecte asupra lipsei de temei legitim al exproprierii terenurilor afectate de această lucrare, ele sunt corecte din punctul de vedere al realității istorice. Construcția Canalului a început în anul 1949, lucrările au fost sistate în 1955 și reluate în 1975, acesta fiind inaugurat la data de 26 mai 1984, toate aceste momente plasându-se anterior emiterii decretului sus-menționat.

Prin urmare, măsura preluării, în absența unui act normativ sau de autoritate emis în acest sens, anterior sau concomitent cu preluarea, nu poate constitui un titlu valabil pentru stat, contrar celor arătate de recurent, și o plasează în categoria măsurilor abuzive, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, susținerile reclamanților privind posibilitatea preluării imobilului în litigiu la o dată apropiată de cea la care autorul lor figura înscris în registrul agricol nu pot fi considerate de plano contrare realității, atât timp cât nici pârâtul nu a putut proba momentul preluării imobilului, deși, operând preluarea, ar fi trebuit să-și asigure și actul normativ sau de autoritate în baza căruia a dispus această măsură, alături de toate celelalte condiții formale pentru a proceda la o expropriere în condiții legale, inclusiv sub aspectul plății „unei drepte și prealabile despăgubiri”, conform art. 481 C. civ.

Or, față de cele relatate mai sus în legătură cu data inaugurării Canalului, 26 mai 1984, și cu cea a emiterii decretului prin care au fost expropriate imobilele necesare construirii acestei lucrări, 19 august 1987, este neîndoielnic că toate exproprierile s-au realizat în fapt, anterior Decretului și, în consecință, fără temei legitim. Ca atare, în niciun caz nu s-ar putea imputa reclamanților că nu au putut arăta, în mod precis, momentul preluării imobilului pretins de ei atât timp cât, în general, pentru toate imobilele preluate în acest scop, nu exista actul normativ sau de autoritate în baza căruia să fi operat preluarea. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate de pârât în materie de probatoriu sub cele două aspecte (preluarea abuzivă și deținerea proprietății, de către autorii reclamanților, la această dată), astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de Primarul comunei Cumpăna, ca nefondat, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primarul comunei Cumpăna împotriva deciziei nr. 229 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și de familie, precum și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 ianuarie 2011.