ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3223/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 6 martie 2010, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia, a pârâtului Tudor Marius, cu motivarea că acesta a fost expulzat de pe teritoriul statului menționat, prin decret al prefectului de Roma. Prin sentința civilă nr. 418 din 25 martie 2010, tribunalul a respins cererea, reținând în motivarea soluției faptul că, măsura expulzării nu este suficientă, în sine, pentru justificarea unei asemenea măsuri de restrângere a exercițiului unui drept fundamental, câtă vreme nu se face dovada că prin conduita sa, pârâtul reprezintă „o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății”.

Or, reclamanta și-a motivat solicitarea de restrângere a dreptului la libera circulație pe faptul că pârâtul a fost expulzat din Italia și pe baza declarației pârâtului care a recunoscut această expulzare, dar a arătat că motivul returnării a fost acela al încălcării unei interdicții anterioare, iar nu condamnarea sa pentru săvârșirea unei infracțiuni (de facilitare a prostituției, așa cum s-a pretins de către reclamantă). La dosarul cauzei nu au fost depuse niciun fel de alte probe, iar în condițiile în care autoritățile italiene au preferat expulzarea și nu judecarea pârâtului pentru faptele de care a fost acuzat, s-a constatat că faptele reținute în decretul de expulzare nu pot fi avute în vedere în aprecierea unui comportament al pârâtului de natură să aducă atingere ordinii publice.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a susținut caracterul nelegal al soluției, datorită aplicării eronate a prevederilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007, coroborate cu dispoz. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 425/A din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. S-a reținut în considerentele deciziei că, ordinea juridică, determinată de aderarea României la U.E., impune cu necesitate ca dreptul la libera circulație să fie analizat prin prisma îndeplinirii cerinței normei comunitare în materie, care are prioritate în fața celei interne. Astfel, art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre U.E.

pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii și a membrilor lui de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Cum în speță reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în vreuna din aceste situații prevăzute de norma comunitară, s-a constatat că în mod corect prima instanță nu a procedat la restricționarea dreptului a libera circulație, întrucât această măsură ar fi în vădită contradicție cu principiile de interpretare și de aplicare a reglementărilor comunitare în materie. Astfel, din declarația pârâtului a rezultat că acesta a lucrat ca șofer în Italia, iar la un control al poliției a fost reținut pentru nerespectarea unei interdicții anterioare de intrare pe teritoriul acestei țări, nefiind probate susținerile în legătură cu săvârșirea vreunei infracțiuni.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007 și ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. Astfel, s-a arătat că dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea restrângerii lor. Sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație, constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public și astfel, în acord cu prevederile Protocolului nr. 4, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

De aceea, s-a arătat, în mod greșit instanța de apel a considerat că simpla nerespectare a condițiilor prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul de ședere, nu ar putea fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii. Criticile recurentei urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerea recurentei în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după aderarea României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate din legea internă vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Aceasta, în condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporționalității și întemeindu-se exclusiv pe conduita persoanei [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare. Aplicând dreptul național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene. Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse , rezultă că instanța – ca autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația internă a normei comunitare – trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă. În același timp, în mod corect ambele instanțe ale fondului au stabilit că în cauză nu s-a demonstrat existența unui comportament al pârâtului care să se circumscrie unei amenințări „reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes fundamental al societății” (în înțelesul Directivei 2004/38/CE) și să se constituie astfel, în excepție de la principiul libertății de circulație. Aceasta, în condițiile în care cu privire la pretinsele fapte ale pârâtului nu a intervenit o condamnare (de altfel, nici condamnarea în sine neconstituind motiv de restrângere a libertății persoanei față de dispoz.

art. 27 alin. (2) din Directiva menționată anterior) iar singura probă administrată a fost declarația pârâtului din care rezultă că a lucrat ca șofer pe teritoriul Italiei, fiind expulzat pentru nerespectarea unei interdicții anterioare. Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date împotriva deciziei nr. 425A din 08 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.