ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3223/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la 6 martie

2010, reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor

de Date a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună

restrângerea exercitării dreptului la libera circulație în Italia, a pârâtului

Tudor Marius, cu motivarea că acesta a fost expulzat de pe teritoriul statului

menționat, prin decret al prefectului de Roma.

Prin sentința civilă

nr. 418 din 25 martie 2010, tribunalul a respins cererea, reținând în motivarea

soluției faptul că, măsura expulzării nu este suficientă, în sine, pentru

justificarea unei asemenea măsuri de restrângere a exercițiului unui drept

fundamental, câtă vreme nu se face dovada că prin conduita sa, pârâtul

reprezintă „o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății”.

Or, reclamanta și-a motivat

solicitarea de restrângere a dreptului la libera circulație pe faptul că

pârâtul a fost expulzat din Italia și pe baza declarației pârâtului care a

recunoscut această expulzare, dar a arătat că motivul returnării a fost acela

al încălcării unei interdicții anterioare, iar nu condamnarea sa pentru

săvârșirea unei infracțiuni (de facilitare a prostituției, așa cum s-a pretins

de către reclamantă).

La dosarul cauzei nu

au fost depuse niciun fel de alte probe, iar în condițiile în care autoritățile

italiene au preferat expulzarea și nu judecarea pârâtului pentru faptele de

care a fost acuzat, s-a constatat că faptele reținute în decretul de expulzare

nu pot fi avute în vedere în aprecierea unui comportament al pârâtului de

natură să aducă atingere ordinii publice.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, care a susținut caracterul nelegal al soluției,

datorită aplicării eronate a prevederilor art. 2 lit. d) din H.G. nr.

1347/2007, coroborate cu dispoz. art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 425/A din 8 iulie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

S-a reținut în

considerentele deciziei că, ordinea juridică, determinată de aderarea României

la U.E., impune cu necesitate ca dreptul la libera circulație să fie analizat

prin prisma îndeplinirii cerinței normei comunitare în materie, care are

prioritate în fața celei interne.

Astfel, art. 27 din

Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre U.E. pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățeanului Uniunii și a membrilor lui de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau

sănătate publică.

Cum în speță

reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul s-ar afla în vreuna din aceste situații

prevăzute de norma comunitară, s-a constatat că în mod corect prima instanță nu

a procedat la restricționarea dreptului a libera circulație, întrucât această

măsură ar fi în vădită contradicție cu principiile de interpretare și de aplicare

a reglementărilor comunitare în materie.

Astfel, din

declarația pârâtului a rezultat că acesta a lucrat ca șofer în Italia, iar la

un control al poliției a fost reținut pentru nerespectarea unei interdicții

anterioare de intrare pe teritoriul acestei țări, nefiind probate susținerile

în legătură cu săvârșirea vreunei infracțiuni.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susținut greșita înlăturare de la

aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G. nr. 1347/2007

și ale art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.

Astfel, s-a arătat că

dreptul la libera circulație nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor

condiții, aspect ce rezultă și din art. 25 și art. 53 din Constituție,

referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale și la posibilitatea

restrângerii lor.

Sancțiunea impusă de

art. 38 din Legea nr. 248/2005, de restrângere a libertății de circulație,

constituie o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea

drepturilor și libertăților altora, fiind justificată de interesul public și

astfel, în acord cu prevederile Protocolului nr. 4, adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

De aceea, s-a arătat,

în mod greșit instanța de apel a considerat că simpla nerespectare a

condițiilor prevăzute de legea italiană, referitoare la dreptul de ședere, nu

ar putea fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii.

Criticile recurentei

urmează să fie încadrate [în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.], în

motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., față de împrejurarea

că se invocă nesocotirea dispozițiilor de drept material.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Susținerea recurentei

în sensul că, singură condiția returnării intimatului-pârât, pe baza unui acord

de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispozițiilor

art. 38 din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertății de

circulație, ignoră normele dreptului comunitar care au devenit incidente după

aderarea României la Uniunea Europeană.

Sub acest aspect,

instanța de apel a reținut corect că dispozițiile invocate din legea internă

vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului.

Aceasta, în

condițiile în care, norma internă impune drept singură condiție de restrângere

a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată

dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei

permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații

excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică, cu respectarea principiului proporționalității și întemeindu-se

exclusiv pe conduita persoanei [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive

nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar

însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

Aplicând dreptul

național, jurisdicțiile sunt chemate să-l interpreteze, în orice măsură

posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei, pentru a atinge

rezultatul (efectul util) avut în vedere de aceasta și a se conforma astfel,

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității

Europene.

Cum interpretarea și

aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile

Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse , rezultă că instanța – ca

autoritate a statului căruia îi revine obligația de transpunere în legislația

internă a normei comunitare – trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând

astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Sub acest aspect,

instanța de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă și

cea comunitară, dând preeminență acesteia din urmă.

În același timp, în

mod corect ambele instanțe ale fondului au stabilit că în cauză nu s-a

demonstrat existența unui comportament al pârâtului care să se circumscrie unei

amenințări „reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes

fundamental al societății” (în înțelesul Directivei 2004/38/CE) și să se

constituie astfel, în excepție de la principiul libertății de circulație.

Aceasta, în

condițiile în care cu privire la pretinsele fapte ale pârâtului nu a intervenit

o condamnare (de altfel, nici condamnarea în sine neconstituind motiv de

restrângere a libertății persoanei față de dispoz. art. 27 alin. (2) din

Directiva menționată anterior) iar singura probă administrată a fost declarația

pârâtului din care rezultă că a lucrat ca șofer pe teritoriul Italiei, fiind expulzat

pentru nerespectarea unei interdicții anterioare.

Pentru considerentele

arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate,

recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și

Internelor - Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de

date împotriva deciziei nr. 425A din 08 iulie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2011.