ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la 12 ianuarie 2010, L.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009

și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

constatarea caracterului politic al condamnării pronunțate prin sentința penală

nr. 454/1973 de către Tribunalul Militar București pentru săvârșirea

infracțiunii de neprezentare la încorporare și obligarea pârâtului la plata

sumei de 63.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Tribunalul Timiș, secția

civilă, prin sentința nr. 2005/ PI din 6 septembrie 2010 a respins cererea

formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că infracțiunea pentru care a fost condamnat

reclamantul prin sentința penală nr. 454/1973 nu constituie de drept o

condamnare cu caracter politic dintre cele prevăzute de art. 1 și următoarele

din Legea nr. 221/2009, faptul apartenenței la un cult religios neavând

relevanță în condițiile în care orice altă persoană care nu s-a prezentat la

încorporare ar fi suferit sancțiunile legale de la vremea respectivă, întrucât

serviciul militar era obligatoriu fără deosebiri pe criterii religioase.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

decizia nr. 539/ A din 10 martie 2011, prin care s-a respins apelul declarat de

reclamantul L.E. împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamantului,

astfel încât la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic

prevăzut de legea specială.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei

manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul

intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest

text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

S-a reținut de aceea,

că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care

are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de

către reclamant, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și,

desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a respins apelul

declarat de reclamant.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul L.E., întemeiat pe motivul de

nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și, pe cale de

consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

A arătat că decizia

atacată încalcă principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2)

din Constituție, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată,

sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a

condamnării politice, având astfel speranța legitimă de a obține respectivele

sume și fiind titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

A considerat că în

acest mod s-a creat un caz de insecuritate juridică și s-a adus atingere

drepturilor garantate de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

A apreciat că decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol

la data pronunțării acesteia, ci eventual celor înregistrate ulterior adoptării

sale.

Totodată reclamantul

a arătat că raționamentul Curții Constituționale la soluționarea excepției de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009 este eronat, întrucât face abstracție de existența

dispozițiilor art. 998-999 C. civ. privind instituția răspunderii civile

delictuale.

În ceea ce privește

caracterul politic al infracțiunii, a considerat că instanța de apel ar fi

trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale

invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G.

nr. 214/1999, în raport de care caracterul politic al unei condamnări este

condiționat nu de natura infracțiunii ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei.

A arătat astfel că

infracțiunea săvârșită a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și

respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție și anume acela al

exercitării libere a cultului religios.

A precizat în plus că

decizia C.E.D.O. din 27 octombrie 2009 în cauza Bayatyan contra Armeniei a fost

revizuită în 2010, Curtea considerând că încălcarea dreptului de a refuza

serviciul militar din motive de conștiință aduce atingere art. 9 din Convenția

Europeană.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .

Problema de drept

care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4)

C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat pretinde, câtă vreme la

data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o

hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Mai mult,

infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv aceea a

refuzului la încorporare, motivat de apartenența sa la cultul religios M.I., nu

se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009.

Astfel, refuzul

satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a

țării, indiferent de natura regimului politic, neputând fi considerată ca o

manifestare de protest sau ca un act de rezistență față de orânduirea de la

acea vreme.

Faptul că obligația

de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să

îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive de ordin religios,

regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că

refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu

regimul dictatorial.

Dimpotrivă, prestarea

unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei

obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la

momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui

profesionist.

În sfârșit, această

soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de

apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan

național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în

aplicarea art. 9 din Convenție, cum eronat susține recurentul.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.E. împotriva deciziei nr. 539/ A

din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.