ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1587/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 12 ianuarie 2010, L.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnării pronunțate prin sentința penală nr. 454/1973 de către Tribunalul Militar București pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare și obligarea pârâtului la plata sumei de 63.000 euro (echivalent în lei) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 2005/ PI din 6 septembrie 2010 a respins cererea formulată de reclamant, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul prin sentința penală nr. 454/1973 nu constituie de drept o condamnare cu caracter politic dintre cele prevăzute de art. 1 și următoarele din Legea nr. 221/2009, faptul apartenenței la un cult religios neavând relevanță în condițiile în care orice altă persoană care nu s-a prezentat la încorporare ar fi suferit sancțiunile legale de la vremea respectivă, întrucât serviciul militar era obligatoriu fără deosebiri pe criterii religioase. Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 539/ A din 10 martie 2011, prin care s-a respins apelul declarat de reclamantul L.E.

împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a constatat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamantului, astfel încât la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. S-a reținut de aceea, că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către reclamant, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a respins apelul declarat de reclamant. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul L.E., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei, în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

A arătat că decizia atacată încalcă principiul neretroactivității consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice, având astfel speranța legitimă de a obține respectivele sume și fiind titularul unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. A considerat că în acest mod s-a creat un caz de insecuritate juridică și s-a adus atingere drepturilor garantate de art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A apreciat că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci eventual celor înregistrate ulterior adoptării sale.

Totodată reclamantul a arătat că raționamentul Curții Constituționale la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 este eronat, întrucât face abstracție de existența dispozițiilor art. 998-999 C. civ. privind instituția răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește caracterul politic al infracțiunii, a considerat că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii sale prin prisma dispozițiilor legale invocate prin acțiune, respectiv Legea nr. 221/2009 care face trimitere la O.U.G. nr. 214/1999, în raport de care caracterul politic al unei condamnări este condiționat nu de natura infracțiunii ci de scopul urmărit prin săvârșirea ei.

A arătat astfel că infracțiunea săvârșită a vizat afirmarea, respectiv recunoașterea și respectarea unui drept fundamental garantat de Constituție și anume acela al exercitării libere a cultului religios. A precizat în plus că decizia C.E.D.O. din 27 octombrie 2009 în cauza Bayatyan contra Armeniei a fost revizuită în 2010, Curtea considerând că încălcarea dreptului de a refuza serviciul militar din motive de conștiință aduce atingere art. 9 din Convenția Europeană. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed . Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum eronat pretinde, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Mai mult, infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul, respectiv aceea a refuzului la încorporare, motivat de apartenența sa la cultul religios M.I., nu se circumscrie celor prevăzute de Legea nr. 221/2009. Astfel, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a țării, indiferent de natura regimului politic, neputând fi considerată ca o manifestare de protest sau ca un act de rezistență față de orânduirea de la acea vreme.

Faptul că obligația de satisfacere a serviciului militar funcționa față de toți cetățenii apți să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive de ordin religios, regăsindu-se și în legislația altor state, reprezintă un argument în plus că refuzul de îndeplinire a unei astfel de obligații nu avea legătură strictă cu regimul dictatorial. Dimpotrivă, prestarea unui asemenea serviciu viza cadrul instituțional și legal de îndeplinire a unei obligații constituționale, care a subzistat regimului anterior, până la momentul reglementării serviciului militar alternativ și apoi a celui profesionist. În sfârșit, această soluție legală, ca opțiune a legiuitorului ce intră în marja sa suverană de apreciere în adoptarea legilor ce guvernează relațiile sociale în plan național, nu încalcă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 9 din Convenție, cum eronat susține recurentul.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.E. împotriva deciziei nr. 539/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.