ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin contestația înregistrată inițial la

Tribunalul Prahova sub nr. 6547/105/2006 contestatoarea P.S.S. a chemat în

judecată pe intimata Primăria comunei Poienarii Burchii-prin Primar, solicitând

ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea primarului comuna Poienarii

Burchii să emită dispoziție motivata conf. art. 24 din Legea nr. 10/2001

privind retrocedarea imobilelor „moara N.B.” si „presa de ulei” compuse din

construcții și terenul aferent situate în comuna Poienarii Burchii sat

Poienarii Rali județul Prahova, obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile

de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere de la data pronunțării sentinței

până la data emiterii dispoziției.

În motivarea

contestației, contestatoarea a arătat că are calitatea de unică moștenitoare a

defunctului N.B., căruia i-a fost preluat prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948

de către Statul Roman, imobilul compus din moară și presa de ulei cât și

terenul aferent acestora, că în anul 2002 după apariția Legii nr. 10/2001 a

notificat Primăria com.Poienarii Burchii prin adresa nr. 392/2002, fără însă ca

pârâta să-i dea un răspuns în termen de 60 de zile conform art. 25 din Legea nr.

10/2001.

Contestatoarea a mai

menționat că în aceasta situație revenit în 2005 cu o nouă solicitare

înregistrată sub nr. 102/2005 primind răspunsul prin adresa, intimata refuzând

să emită dispoziție motivată pe considerentul că s-a emis o astfel de

dispoziție în favoarea altui solicitant pentru moara și terenul aferent care

și-ar fi câștigat în instanță dreptul său – succesorul lui V.N. ce a avut

calitatea de administrator al imobilului la data naționalizării.

La termenul de

judecată din 4 octombrie 2006, contestatoarea a formulat o cerere de precizare

a acțiunii, arătând că solicita anularea dispoziției nr. 218/2002 emisă de

primar și obligarea acestuia să îi restituie în natura imobilul „moara N.B.” și

„presa de ulei” compuse din construcții și terenul aferent situate în comuna

Poienarii Burchii sat Poienarii Rali jud. Prahova.

A mai arătat

contestatoarea că ulterior introducerii acțiunii, prin adresa comunicata la 28

iulie 2006, intimata i-a comunicat dispoziția primarului nr. 218/2002 arătând

totodată ca dispoziția nr. 585/2002 la care face referire intimata nu

reprezintă o comunicare ci o simplă solicitare ce i-a fost adresată în vederea

depunerii actelor de proprietate, astfel încât se încadrează în termenul

prevăzut de lege pentru formularea contestației.

Intimata Primăria

comunei Poienarii Burchii la termenul din 03 ianuarie 2007 a depus întâmpinare

invocând excepția tardivității depunerii contestației, arătând că dispoziția nr.

218/2002 a fost comunicată contestatoarei prin adresa nr. 585/2002, contestația

fiind formulată cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare prevăzut

de lege.

Tribunalul Prahova,

prin sentința civilă nr. 808/2007 a admis excepția prescrierii dreptului la

acțiune invocată de intimata și a respins contestația precizată ca tardiv

formulată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel contestatoarea, susținând că în mod greșit a fost

respinsă contestația ca tardivă, neexistând la dosar probe certe si reale care

sa conducă la respingerea contestației ca tardiv formulată.

Prin Decizia civila nr.

490/2007, a Curții de Apel Ploiești, pronunțata în Dosarul civil nr. 6457/105/2006,

s-a admis apelul declarat de contestatoare și s-a desființat sentința sus

menționată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal pentru a se

pronunța pe fondul cauzei.

Pentru a dispune

astfel s-a reținut că intimata nu a făcut dovada comunicării către

contestatoare a acestei dispoziții prin adresa, act avut în vedere de instanța

de fond, astfel că în mod greșit instanța de fond a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune.

La rejudecarea în

fond după casare, cauza a fost reînregistrată sub nr. 133/105/2008, iar prin

sentința civilă nr. 1784/2008, Tribunalul Prahova a respins contestația

precizată.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța a reținut că așa cum rezultă din dispoziția nr. 72/2001

emisă de Primarul comuna Poienarii Burchi, numitul N.Ș.A. are vocație

succesorală de pe urma defunctului N.B. aprobându-se acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din construcție moară și

terenul aferent în suprafața de 1066 mp situat în comuna Poienarii Burchi,

satul Poienarii Rali, județul Prahova, prin acordarea de titluri de valoare

nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, conform art. 9(2) din

Legea nr. 10/2001.

Prin dispoziția nr. 218/2002,

contestatoarei S.S.P. i-a fost respinsa cererea de restituire întrucât din

actele depuse nu rezulta calitatea de proprietar al morii.

Se mai arata că din

contractul de închiriere rezulta că numitul B.N. în calitate de proprietar a

închiriat numitului N.I.B., în calitate de chiriaș imobilul sau situat în

comuna Poienarii Rali, județul Prahova, compus din teren în suprafață de 1066

mp împreună cu toate construcțiile existente, termenul închirierii fiind de 15

ani cu începere de la 10 august 1942, până la 1 august 1957.

Se mai menționează în

cuprinsul contractului de închiriere, că proprietarul a exercitat comerțul de

moara în imobilul ce s-a închiriat, astfel încât dacă și chiriașul dorește să

exercite același comerț, proprietarul nu se opune.

Faptul că ulterior,

chiriașul N.B., a arendat moara și presa de ulei din comuna Poienarii Burchi

numitului N.N., în calitate de „proprietar al acestora” nu face dovada

dreptului de proprietate, întrucât așa cum rezulta din primul contract de

închiriere încheiat în anul 1942, proprietarul imobilului compus din teren în

suprafața de 1066 mp împreuna cu toate construcțiile existente, este B.N., al

cărui moștenitor este N.Ș.A.

Astfel că, deși în

toate documentele întocmite la data naționalizări, apare ca deținător al morii

numitul B.N., nu se poate reține că respectivul era la data naționalizării

altceva decât chiriaș, neexistând nici un contract care să ateste transferul

proprietății de la B.N. la B.N.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel P.S.S. pentru următoarele motive:

S-a susținut că

sentința Tribunalului Prahova este nelegală și netemeinică fiind în

contradicție cu probele dosarului.

S-a arătat de

apelantă că din actele aflate la dosar, respectiv la filele 9, 10, 11, 27, 28, 29,

45-48, reiese că la data naționalizării, anul 1948 autorul lor N.B. era

proprietarul imobilului, în timp ce numitul V.N. era doar administratorul acestuia.

Mai mult, a mai

arătat apelanta că și din contractul de arendare autentificat sub nr. 37299/1946

de fostul Tribunal Ilfov rezultă că și la acea dată, anul 1946 proprietarul

morii și al presei de ulei era tot N.B., fapt ce vine să infirme înscrisul depus

de pârât, și anume contractul de închiriere din 15 august 1942 care atestă

calități inverse.

Precizează apelanta

că situația juridică invocată de pârât pentru anul 1942 s-a modificat ulterior,

pentru că, atât în anul 1946, cât și la data naționalizării -11 iunie 1948 – N.B.

figura ca proprietar.

O altă critică este

că hotărârea instanței de fond ignoră și faptul că Decizia nr. 133/2002 a

Curții de Apel Ploiești se pronunță doar pentru moară și teren, fără a se

pronunța și asupra presei de ulei care face obiectul cererii sale.

S-a solicitat

admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii

precizate.

Intimata nu a

formulat întâmpinare în cauză.

Prin Decizia nr. 286

pronunțată la 16 decembrie 2008 Curtea de Apel Ploiești a respins apelul ca

nefondat.

Critica apelantei că

sentința Tribunalului Prahova este în contradictoriu cu probele dosarului, a

fost apreciată ca nefondată, întrucât din înscrisul intitulat ”Tablou cu

întreprinderile naționalizate conform Legii nr. 119/1948, rezultă într-adevăr

că au fost naționalizate o moară și o presă de ulei, iar la rubrica fost

proprietar apare autorul acesteia N.B., însă acest înscris vine în contradicție

cu înscrisul afla la fila 11, același dosar intitulat ”Tablou pe

întreprinderile din județ preluate de comune până în ziua de 16 iunie 1948” și

în care se arată că administratorul morii și al presei de ulei este V.N.

S-a mai reținut că

înscrisul intitulat „Tablou al întreprinderilor naționalizate” de la fila 10

precum și înscrisurile de la filele 27, 28, 29, 45-48 vin în contradicție și cu

mențiunile din contractul de închiriere din 15 august 1942 potrivit căruia B.N.,

în calitate de proprietar a închiriat autorului apelantei imobilul compus din

teren în suprafață de 1066 m.p. împreună cu toate construcțiile existente

precizându-se că termenul de închiriere este de 15 ani până la 1 august 1957.

Instanța a apreciat

că apelanta-contestatoare nu a făcut dovada proprietății asupra imobilului

moară, presei de ulei și a terenului aferent, mai ales că pentru moară și

terenul aferent s-au acordat măsuri reparatorii prin Dispoziția nr. 72/2001

emisă de primarul comunei Poenarii Burchii moștenitorului numitului N.B.

De asemenea, instanța

a apreciat că este nefondată și susținerea apelantei în sensul că situația

juridică invocată pentru anul 1942 s-a modificat ulterior, întrucât apelanta nu

a făcut dovada transmiterii în proprietate de la N.B. către autorul său a

imobilelor solicitate.

S-a mai arătat că

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că numai în absența unor probe

contrare existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi

recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive,

or, în cauza de față, proba contrară este tocmai contractul de închiriere din

15 august 1942 potrivit căruia autorul apelantei este doar chiriașul imobilelor

de pe numele căruia s-au naționalizat imobilele.

Instanța de apel a

reținut ca nefondată și ultima critică a apelantei, referitoare la faptul că nu

s-a dispus și asupra restituirii presei de ulei, întrucât potrivit art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii privesc și utilajele sau

instalațiile preluate de stat sau alte persoane juridice ori în cauza de față

s-a constatat că apelanta contestatoare nu are dreptul la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește restituirea morii și a

terenului, situație în care nu are dreptul nici la măsuri reparatorii pentru

presa de ulei.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs reclamanta P.S.S., care a susținut că intimata a

respins notificarea motivat de faptul că „din actele doveditoare nu rezultă

calitatea de proprietar al autorului”, însă această concluzie este eronată,

fiind contrazisă de toate înscrisurile aflate la dosar care atestă că N.B. era proprietarul

imobilului în litigiu, iar V.N. doar administrator.

În ceea ce privește apărarea

pârâtei, că imobilul ar fi restituit altor persoane, prin hotărâre

judecătorească, recurenta a arătat că Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel

Ploiești nu îi este opozabilă.

Recurenta a mai

arătat că susținerea pârâtei, în sensul că imobilul a fost restituit numitului

N.Ș.A., deoarece acesta a formulat primul cerere, este în contradicție cu

prevederile legale, întrucât acestea nu instituie o ordine de preferință după

un criteriu cronologic.

Prin Decizia nr. 9544

din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție  a admis recursul, a

casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță,

reținând, în esență, că instanța de apel nu a ordonat probele suplimentare

pentru deplina lămurire a situației de fapt, făcând o greșită și incompletă

aplicare a prezumțiilor cu privire la existența și întinderea dreptului de

proprietate, ca și la calitatea de proprietar al imobilului la momentul

preluării, prezumții reglementate prin art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001, republicată.

S-a arătat că

instanțele anterioare nu au lămurit dacă imobilul solicitat de recurentă este unul

și același cu imobilul obținut de N.Ș.A., iar pe această linie, Înalta Curte de

Casație și Justiție  a dispus ca instanța de rejudecare să ordone probele, în

sensul de a stabili titularul real al dreptului de proprietate, să dispună

atașarea dosarului în care s-a pronunțat Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel

Ploiești și, eventual, să dispună efectuarea unei expertize topo pentru

identificarea imobilului solicitat și stabilirea eventualei identități cu cel

restituit moștenitorului lui N.V.

Referitor la presa de

ulei, s-a arătat că, atât timp cât aceasta se află într-un raport de

accesorietate față de principal (moară și teren) soluția va fi subordonată celei

ce se va pronunța cu privire la imobil, conform art. 6 alin. (2) din lege.

În ceea ce privește

cererea de restituire în natură a imobilelor, formulată de recurentă prin

notificare, s-a arătat că urmează a se evalua și a se pune în discuția părților

calitatea procesual pasivă în raportul juridic de restituire, fiind exclusă

acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât aceasta ar echivala

cu o dublă restituire pentru unul și același imobil, ceea ce nu poate fi permis

în economia Legii nr. 10/2001.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 133,8/105/2008.

Pe linia deciziei de

casare, Curtea de Apel Ploiești, prin încheierea de ședință din 14 aprilie

2010, a încuviințat proba cu acte, a dispus atașarea Dosarului nr. 8115/2002 al

Curții de Apel Ploiești și a solicitat de la Primăria Poenrii Burchi și de la

Arhivele Naționale - Direcția Județeană evidențele de rol fiscal referitoare la

imobilele „Moara N.B.” și „Presa de ulei”, compuse din construcții și terenul

aferent, situate în comuna Poenarii Burchi, sat Poenarii Rali, județ Prahova,

începând cu anul 1942 și până în 1948-anul preluării imobilului de către

stat-precum și extrasele din Registrul Agricol pentru aceeași perioadă.

Prin aceeași

încheiere, s-a încuviințat efectuarea unei expertize topo, cu următoarele

obiective: identificarea imobilului în litigiu și stabilirea eventualei

identități cu cel restituit moștenitorului lui B.N. prin Decizia nr. 133 din 25

noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, urmând ca expertul să aibă în vedere

vecinătățile din contractul de închiriere din anul 1942; să se stabilească,

după verificarea evidențelor de la primărie, regimul juridic al imobilului, atât

anterior preluării lui de către stat (1942-1948), cât și la data notificării.

În cauză, a fost

efectuată expertiza în specialitatea topografie de către ing. S.F. (filele

45-48 dosar apel) instanța încuviințând obiecțiunile formulate de către

apelanta contestatoare, raportul de expertiză - răspuns la obiecțiuni - fiind

depus la data de 18 noiembrie 2010 (fila 63 dosar).

De asemenea, ca

răspuns la solicitările instanței au fost atașate adresele M.A.I. - Arhivele

Naționale - Serviciul Județean Prahova, adresele Arhivelor Naționale-Serviciul

Arhive Naționale Istorice Centrale și adresa Primăriei Comunei Poenarii Burchi.

Prin Decizia nr. 258

din 13 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de

contestatoarea P.S.S. împotriva sentinței civile nr. 1784 din 13 iunie 2008

pronunțată de Tribunalul Prahova, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

În conformitate cu

dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 „în absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Numai în absența unor

probe contrare  se poate considera  că persoana  individualizată în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în

executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar.

În speța de față,

autorul apelantei-contestatoare, N.B., este trecut în Tabelul cu

Întreprinderile Naționalizate din Județul Prahova - mori și prese- ca proprietar,

astfel cum rezultă din copiile acestor tabele, transmise instanței de către

Arhivele Naționale - Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale - filele

58-59 dosar apel.

Cu toate acestea, din

actele și lucrările dosarului rezultă că, în realitate, acesta nu avea

calitatea de proprietar, fiind făcută dovada contrară, în sensul că proprietar al

imobilului aferent  morii în litigiu era B.N., care nu este aceeași persoană cu

V.N. cel ce figura în Tabelul cu întreprinderile preluate în anul 1948, ca

administrator al morii (fila 19 Dosar apel nr. 133/105/2008).

În susținerea celor arătate

mai sus, instanța de apel constată că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu s-a făcut în favoarea lui B.N., câtă vreme pe numele acestuia a fost

eliberată autorizația de construcție nr. 9/1932 privind construirea unei mori

din zid în comuna Poenarii Rali (fila 33 Dosar nr. 1543/2002 al Tribunalului

Prahova), moară care a fost denumită „Moara sistematică V.” astfel cum rezultă

din schița de plan a clădirii, aflată la fila 10 din dosarul nr. 134/2003 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Conform contractului de

închiriere autentificat sub nr. 2880 din 19 august 1942 B.N., în calitate de

proprietar, a închiriat pe o perioadă de 15 ani, cu începere de la 1 august

1942 și până la data de 1 august 1957, lui N.B., în calitate de chiriaș, atât

terenul de 1066 mp, cât și construcțiile situate pe acesta, menționându-se în

antepenultimul alineat al contractului că proprietarul a exercitat comerțul „de

moară” în imobilul ce s-a închiriat, arătând că nu are nicio obiecție dacă și

chiriașul va dori să exercite aceeași activitate.

Ca atare, B.N. nu a

pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, B.N. având

calitatea de chiriaș al acestuia la data preluării, respectiv anul 1948, câtă

vreme termenul închirierii nu expirase și nici nu s-a  depus la dosarul cauzei

vreun document care să ateste, potrivit legii, transferul dreptului de

proprietate al imobilului în patrimoniul chiriașului N.B..

Faptul că în anul

1946 N.B. a arendat imobilul numitului N.N., conform contractului de arendare nr.

37299 din 30 august 1946 (filele 13-16 Dosar nr. 6457/105/2006 al Tribunalului

Prahova), nu îi conferă acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului, câtă

vreme, în calitate de chiriaș, avea posibilitatea să subînchirieze sau să

arendeze imobilul, iar simpla intitulare a sa ca „proprietarul morii

sistematice și presei de ulei din comuna Poenarii Rali”, fără a fi dublată de

un contract autentificat sau o hotărâre judecătorească care să ateste

transferul dreptului de proprietate, nu poate conduce la concluzia că între

anii 1942-1946 N.B. devenise proprietarul imobilului în litigiu.

Cert este faptul că,

la data preluării de către stat, imobilul în litigiu era încă deținut, cu titlu

de închiriere, de către N.B. și administrat de către V.N., în acest fel

explicându-se menționarea lui N.B. în tabelul cu întreprinderile naționalizate

în anul 1948.

Faptul că B.N. nu

pierduse dreptul de proprietate asupra imobilului rezultă, în mod indirect, și

din decizia nr. 17 din 10 decembrie 1948 (filele 31-32 din Dosarul nr. 1543/2002

al Tribunalului Prahova) prin care s-a decis a se schimba denumirea morii ce

fusese naționalizată „fosta coproprietate N.B. și B.N.”.

Or, dintre cele două

persoane menționate mai sus, doar B.N. este cel care a produs, în condițiile

legii, dovada dreptului său de proprietate, N.B. fiind cel care avea posesia imobilului

la data naționalizării, în baza contractului de închiriere încheiat în anul

1942.

Toate eforturile

instanței de a afla situația juridică a imobilului în litigiu, prin obligarea

expertului de a analiza registrele agricole și actele prezentate de părți, prin

efectuarea demersurilor către arhivele naționale și județene și către Primăria

comunei Poenarii Burchi, au condus la ideea că transferul dreptului de

proprietate de la B.N. nu a avut loc până la data naționalizării, nefiind

prezentat nici un act doveditor în sens contrar, sarcina probei revenindu-i, de

altfel, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantei.

Trebuie menționat, de

asemenea, că prin Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus

restituirea în natură a imobilului compus din terenul de 1066 mp și a morii

amplasată pe acesta, lui N.Ș.A., în calitate de moștenitor al lui B.N., fostul

proprietar al imobilului, și nu în calitate de moștenitor al lui V.N., persoana

care figura ca administrator al morii la data preluării acesteia.

De altfel, trebuie

precizat că și în condițiile în care B.N. ar fi fost aceeași persoană cu V.N.,

calitatea de proprietar al imobilului nu poate exclude calitatea de

administrator al morii, câtă vreme, în exercitarea activității de comerț,

chiriașul avea toate drepturile conferite de lege și de posesia asupra

imobilului, inclusiv să numească un administrator al firmei.

Din raportul de

expertiză întocmit în cauză pe linia deciziei de casare (filele 45-48 și 63

dosar apel) rezultă, în mod explicit, faptul că imobilul solicitat de

contestatoarea P.S.S. este același cu cel care a fost restituit în natură lui N.Ș.A.

prin Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești, cele două suprafețe

suprapunându-se în totalitate.

Față de

considerentele mai sus arătate, observând că, în speță contestatoarea nu a

făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a fost preluat de

către stat și că nici nu i se pot aplica dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001,

dat fiind faptul că la dosar există dovada contrară, și anume că imobilul i-a aparținut

unei alte persoane, Curtea de Apel constată că în mod corect a apreciat

Tribunalul Prahova faptul că nu sunt întrunite dispozițiile art. 3 alin. (1)

lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a se

considera că reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de această lege specială de reparație.

Aceste concluzii sunt

valabile, atât pentru imobilul „Moară”, cât și pentru „Presa de ulei”, câtă

vreme dovada proprietății imobilului s-a făcut în favoarea lui B.N., iar prin

contractul de închiriere încheiat între acesta și deținătorul morii, N.B., s-a

stipulat, în mod expres, că „orice îmbunătățiri vor rămâne câștigate terenului

la sfârșitul contractului de închiriere, rămânând proprietarului fără nici un

fel de despăgubire sau pretenție din partea chiriașului”.

În condițiile în care

s-a dovedit că, anterior închirierii, B.N. exercitase același tip de activitate

comercială, iar moștenitorul lui N.B. nu a făcut dovada existenței unui titlu

de proprietate asupra presei de ulei, in favoarea autorului său, nu poate fi

admisă nici cererea de acordare a măsurilor reparatorii aferente acestui bun.

De altfel, dezlegarea

acestei probleme este dată deja, fiind obligatorie pentru instanța investită cu

rejudecarea cauzei, câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

„atât timp cât presa de ulei se află într-un raport de raport de accesorietate față

de principal (moară și teren) soluția va fi subordonată celei ce se va pronunța

cu privire la imobil, conform art. 6 alin. (2) din lege” (Legea nr. 10/2001).

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta P.S.S. invocând motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut

următoarele critici de nelegalitate.

Probatoriile

existente la dosarul cauzei încă din primul ciclu procesual, li s-au adăugat în

urma adreselor efectuate în apel, după casare, potrivit indicațiilor Înaltei

Curți de Casație și Justiție, o serie de alte trei înscrisuri noi, respectiv:

două file emanând de la Arhivele Naționale – sediul central – din care rezultă

faptul că, în anul 1948, ca proprietar al morii în litigiu figura numitul N.B.;

adresa din 7 decembrie 2010 de la Arhivele Naționale, din care se dispune ca

elemente de interes că, pe numele B.N. s-a găsit doar un fond de comerț, datat

1931, ce avea un cu totul alt obiect de activitate decât moară și faptul că,

evidențele privind actele autentificate și transcrise în perioada 1942 – 1948

sunt incomplete și deteriorate.

A mai arătat

recurenta- reclamantă că, tot pe linia de deciziei de casare s-a efectuat

expertiza topo cu supliment la aceasta, de către ing. F.S., care a stabilit

faptul că, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu este unul și același

cu cel care a fost restituit autorului N.Ș.A. prin Decizia nr. 133/2002 a

Curții de Apel Ploiești.

Că, o altă cerință

expresă a deciziei de casare a fost și atașarea dosarului în care s-a pronunțat

Decizia civilă nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești, dar din studierea

acestuia nu s-a putut demonstra că planul și autorizația de construire din 1932

pentru o moară numită V., ar avea vreo legătură sau ar fi aceeași cu moara ce

face obiectul acestui litigiu, întrucât niciunul din actele oficiale ale vremii

nu folosește respectivul nume al morii, neexistând vreun document care să

ateste nici măcar transpunerea acestor acte în realitate.

A mai susținut că, în

acest context probatoriu al speței, rezultă faptul că între imobilul ce face

obiectul prezentului litigiu și cel restituit prin Decizia nr. 133/2002 a

Curții de Apel Ploiești există o identitate, fapt ce conduce la aplicarea în

speță a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, adică autorul

recurentei N.B., este persoana indicată drept proprietar al morii.

Recurenta- reclamantă

a mai susținut că, toate cele expuse anterior au fost nesocotite și

interpretate eronat de către instanța de apel, care nu a făcut altceva decât să

interpreteze probatoriilor existente, cât și cele noi, în sensul de a justifica

teza potrivit căreia Tribunalul Prahova a respins acțiunea, având ca argument

contractul de închiriere din 1942 și încercând să justifice faptul că, V.N.

apare doar ca administrator al morii, prin aceea că, N.B. ar fi putut numi

administrator al morii, chiar pe proprietarul acesteia fără a încerca să

găsească o explicație a faptului că, dacă autorul lui N.Ș.A. ar fi fost

proprietarul morii în anul 1948, nimic nu ar fi împiedicat ca autoritățile

vremii să fi consemnat calitatea acestuia în momentul naționalizării și nu pe

cea a lui N.B.

Legat de acest

aspect, recurenta- reclamantă a criticat decizia, întrucât instanța de apel nu

a dorit să accepte administrarea probei testimoniale cu o martoră sau să

încuviințeze prezentarea unei declarații extrajudiciare, mijloace de probă prin

care s-ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

Față de cele expuse, recurenta-

reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate și a sentinței primei instanțe în sensul de a se constata că, se

impune onularea dispoziției nr. 218/2002 emisă de intimată, restituirea în

natură a imobilului moară N.B. și presa de ulei, precum și terenul în suprafață

de 1706 mp, situată în comuna Poenarii Burchii, județul Prahova.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru

considerentele ce succed.

Reclamanta invocă în

esență, încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., de către

instanța de trimitere, întrucât aceasta nu s-a conformat dispozițiilor date

prin Decizia civilă nr. 9544 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, respectiv

de a completa probatoriul administrat în cauză, pentru identificarea imobilului

solicitat în cauză, stabilirea unei eventuale identități cu cel restituit

moștenitorului lui N.V., de a stabili titularul real al dreptului de

proprietate și efectuarea unei expertize topo.

Or, în raport de

îndrumările date prin decizia de casare, instanța de rejudecare a încuviințat

proba cu acte, a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat Decizia nr. 133/2002

a Curții de Apel Ploiești, a solicitat de la Primăria comunei Poenarii Burchii

și de la Arhivele Naționale evidențele de rol fiscal aferente imobilelor,

„Moara N.B.” și „Presa de Ulei” și a încuviințat efectuarea unei expertize

topo.

În consecință,

critica recurentei – reclamante întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și care se referă în concret la

greșita aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

nu poate fi primită întrucât acestea au fost analizate, interpretate și

aplicate în cauză, în contextul stabilirii depline și judicioase a situației de

fapt, relevate de probele administrate în cauză.

Sub acest aspect, în

mod corect, instanța de apel, a reținut că, proprietar al morii în litigiu a

fost B.N. care nu este aceeași persoană cu V.N., antecesorul recurentei,

respectiv cel ce figura administrator al morii.

Probele administrate

au scos în evidență și faptul că, pe numele lui B.N. a fost eliberată și

autorizația de construcție nr. 9/1932 privind construirea mori din zid în

comuna Poenarii Rali, moară denumită „Moara sistematică V.” cum rezultă și din

schița de plan de clădiri.

Pe de altă parte, din

contractul de închiriere autentificat sub nr. 2880 din 19 august 1942, B.N. în

calitate de proprietar a închiriat pe o durată de 15 ani cu începere de la 1

august 1942 și până la 1 august 1957, numitului N.B., în calitate de chiriaș,

atât terenul în suprafață de 1066 mp, cât și construcțiile aflate pe acesta,

exercitând comerțul „de moară” în imobilul ce s-a închiriat.

Faptul că în anul

1946, N.B. a arendat imobilul numitului N.N., conform contractului de arendă nr.

37299 din 30 august 1946, nu-i conferă calitatea de proprietar, știut fiind că

acesta avea posibilitatea de a subînchiria sau arenda imobilul din litigiu.

Recurenta-reclamantă,

nu a făcut nicio dovadă că ar fi avut loc un transfer al dreptului de

proprietate în persoana antecesorului acesteia pentru a pretinde măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost

trecut în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată și bine

argumentată, justificând soluția adoptată.

În consecință, în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta P.S.S. împotriva Deciziei civile nr. 258 din 13

decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2012.