ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1188/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin contestația înregistrată inițial la Tribunalul Prahova sub nr. 6547/105/2006 contestatoarea P.S.S. a chemat în judecată pe intimata Primăria comunei Poienarii Burchii-prin Primar, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea primarului comuna Poienarii Burchii să emită dispoziție motivata conf. art. 24 din Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea imobilelor „moara N.B.” si „presa de ulei” compuse din construcții și terenul aferent situate în comuna Poienarii Burchii sat Poienarii Rali județul Prahova, obligarea pârâtului la plata unei amenzi civile de 50 de lei pentru fiecare zi de întârziere de la data pronunțării sentinței până la data emiterii dispoziției.

În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că are calitatea de unică moștenitoare a defunctului N.B., căruia i-a fost preluat prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948 de către Statul Roman, imobilul compus din moară și presa de ulei cât și terenul aferent acestora, că în anul 2002 după apariția Legii nr. 10/2001 a notificat Primăria com.Poienarii Burchii prin adresa nr. 392/2002, fără însă ca pârâta să-i dea un răspuns în termen de 60 de zile conform art. 25 din Legea nr. 10/2001. Contestatoarea a mai menționat că în aceasta situație revenit în 2005 cu o nouă solicitare înregistrată sub nr. 102/2005 primind răspunsul prin adresa, intimata refuzând să emită dispoziție motivată pe considerentul că s-a emis o astfel de dispoziție în favoarea altui solicitant pentru moara și terenul aferent care și-ar fi câștigat în instanță dreptul său – succesorul lui V.N.

ce a avut calitatea de administrator al imobilului la data naționalizării. La termenul de judecată din 4 octombrie 2006, contestatoarea a formulat o cerere de precizare a acțiunii, arătând că solicita anularea dispoziției nr. 218/2002 emisă de primar și obligarea acestuia să îi restituie în natura imobilul „moara N.B.” și „presa de ulei” compuse din construcții și terenul aferent situate în comuna Poienarii Burchii sat Poienarii Rali jud. Prahova. A mai arătat contestatoarea că ulterior introducerii acțiunii, prin adresa comunicata la 28 iulie 2006, intimata i-a comunicat dispoziția primarului nr. 218/2002 arătând totodată ca dispoziția nr. 585/2002 la care face referire intimata nu reprezintă o comunicare ci o simplă solicitare ce i-a fost adresată în vederea depunerii actelor de proprietate, astfel încât se încadrează în termenul prevăzut de lege pentru formularea contestației.

Intimata Primăria comunei Poienarii Burchii la termenul din 03 ianuarie 2007 a depus întâmpinare invocând excepția tardivității depunerii contestației, arătând că dispoziția nr. 218/2002 a fost comunicată contestatoarei prin adresa nr. 585/2002, contestația fiind formulată cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicare prevăzut de lege. Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 808/2007 a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de intimata și a respins contestația precizată ca tardiv formulată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, susținând că în mod greșit a fost respinsă contestația ca tardivă, neexistând la dosar probe certe si reale care sa conducă la respingerea contestației ca tardiv formulată.

Prin Decizia civila nr. 490/2007, a Curții de Apel Ploiești, pronunțata în Dosarul civil nr. 6457/105/2006, s-a admis apelul declarat de contestatoare și s-a desființat sentința sus menționată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal pentru a se pronunța pe fondul cauzei. Pentru a dispune astfel s-a reținut că intimata nu a făcut dovada comunicării către contestatoare a acestei dispoziții prin adresa, act avut în vedere de instanța de fond, astfel că în mod greșit instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului la acțiune. La rejudecarea în fond după casare, cauza a fost reînregistrată sub nr. 133/105/2008, iar prin sentința civilă nr. 1784/2008, Tribunalul Prahova a respins contestația precizată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că așa cum rezultă din dispoziția nr. 72/2001 emisă de Primarul comuna Poienarii Burchi, numitul N.Ș.A. are vocație succesorală de pe urma defunctului N.B. aprobându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din construcție moară și terenul aferent în suprafața de 1066 mp situat în comuna Poienarii Burchi, satul Poienarii Rali, județul Prahova, prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, conform art. 9(2) din Legea nr. 10/2001. Prin dispoziția nr. 218/2002, contestatoarei S.S.P. i-a fost respinsa cererea de restituire întrucât din actele depuse nu rezulta calitatea de proprietar al morii.

Se mai arata că din contractul de închiriere rezulta că numitul B.N. în calitate de proprietar a închiriat numitului N.I.B., în calitate de chiriaș imobilul sau situat în comuna Poienarii Rali, județul Prahova, compus din teren în suprafață de 1066 mp împreună cu toate construcțiile existente, termenul închirierii fiind de 15 ani cu începere de la 10 august 1942, până la 1 august 1957. Se mai menționează în cuprinsul contractului de închiriere, că proprietarul a exercitat comerțul de moara în imobilul ce s-a închiriat, astfel încât dacă și chiriașul dorește să exercite același comerț, proprietarul nu se opune.

Faptul că ulterior, chiriașul N.B., a arendat moara și presa de ulei din comuna Poienarii Burchi numitului N.N., în calitate de „proprietar al acestora” nu face dovada dreptului de proprietate, întrucât așa cum rezulta din primul contract de închiriere încheiat în anul 1942, proprietarul imobilului compus din teren în suprafața de 1066 mp împreuna cu toate construcțiile existente, este B.N., al cărui moștenitor este N.Ș.A. Astfel că, deși în toate documentele întocmite la data naționalizări, apare ca deținător al morii numitul B.N., nu se poate reține că respectivul era la data naționalizării altceva decât chiriaș, neexistând nici un contract care să ateste transferul proprietății de la B.N.

la B.N. Împotriva acestei sentințe a formulat apel P.S.S. pentru următoarele motive: S-a susținut că sentința Tribunalului Prahova este nelegală și netemeinică fiind în contradicție cu probele dosarului. S-a arătat de apelantă că din actele aflate la dosar, respectiv la filele 9, 10, 11, 27, 28, 29, 45-48, reiese că la data naționalizării, anul 1948 autorul lor N.B. era proprietarul imobilului, în timp ce numitul V.N. era doar administratorul acestuia. Mai mult, a mai arătat apelanta că și din contractul de arendare autentificat sub nr. 37299/1946 de fostul Tribunal Ilfov rezultă că și la acea dată, anul 1946 proprietarul morii și al presei de ulei era tot N.B., fapt ce vine să infirme înscrisul depus de pârât, și anume contractul de închiriere din 15 august 1942 care atestă calități inverse.

Precizează apelanta că situația juridică invocată de pârât pentru anul 1942 s-a modificat ulterior, pentru că, atât în anul 1946, cât și la data naționalizării -11 iunie 1948 – N.B. figura ca proprietar. O altă critică este că hotărârea instanței de fond ignoră și faptul că Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești se pronunță doar pentru moară și teren, fără a se pronunța și asupra presei de ulei care face obiectul cererii sale. S-a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii precizate. Intimata nu a formulat întâmpinare în cauză. Prin Decizia nr. 286 pronunțată la 16 decembrie 2008 Curtea de Apel Ploiești a respins apelul ca nefondat.

Critica apelantei că sentința Tribunalului Prahova este în contradictoriu cu probele dosarului, a fost apreciată ca nefondată, întrucât din înscrisul intitulat ”Tablou cu întreprinderile naționalizate conform Legii nr. 119/1948, rezultă într-adevăr că au fost naționalizate o moară și o presă de ulei, iar la rubrica fost proprietar apare autorul acesteia N.B., însă acest înscris vine în contradicție cu înscrisul afla la fila 11, același dosar intitulat ”Tablou pe întreprinderile din județ preluate de comune până în ziua de 16 iunie 1948” și în care se arată că administratorul morii și al presei de ulei este V.N.

S-a mai reținut că înscrisul intitulat „Tablou al întreprinderilor naționalizate” de la fila 10 precum și înscrisurile de la filele 27, 28, 29, 45-48 vin în contradicție și cu mențiunile din contractul de închiriere din 15 august 1942 potrivit căruia B.N., în calitate de proprietar a închiriat autorului apelantei imobilul compus din teren în suprafață de 1066 m.p. împreună cu toate construcțiile existente precizându-se că termenul de închiriere este de 15 ani până la 1 august 1957. Instanța a apreciat că apelanta-contestatoare nu a făcut dovada proprietății asupra imobilului moară, presei de ulei și a terenului aferent, mai ales că pentru moară și terenul aferent s-au acordat măsuri reparatorii prin Dispoziția nr. 72/2001 emisă de primarul comunei Poenarii Burchii moștenitorului numitului N.B.

De asemenea, instanța a apreciat că este nefondată și susținerea apelantei în sensul că situația juridică invocată pentru anul 1942 s-a modificat ulterior, întrucât apelanta nu a făcut dovada transmiterii în proprietate de la N.B. către autorul său a imobilelor solicitate. S-a mai arătat că art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că numai în absența unor probe contrare existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, or, în cauza de față, proba contrară este tocmai contractul de închiriere din 15 august 1942 potrivit căruia autorul apelantei este doar chiriașul imobilelor de pe numele căruia s-au naționalizat imobilele.

Instanța de apel a reținut ca nefondată și ultima critică a apelantei, referitoare la faptul că nu s-a dispus și asupra restituirii presei de ulei, întrucât potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii privesc și utilajele sau instalațiile preluate de stat sau alte persoane juridice ori în cauza de față s-a constatat că apelanta contestatoare nu are dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește restituirea morii și a terenului, situație în care nu are dreptul nici la măsuri reparatorii pentru presa de ulei. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta P.S.S., care a susținut că intimata a respins notificarea motivat de faptul că „din actele doveditoare nu rezultă calitatea de proprietar al autorului”, însă această concluzie este eronată, fiind contrazisă de toate înscrisurile aflate la dosar care atestă că N.B.

era proprietarul imobilului în litigiu, iar V.N. doar administrator. În ceea ce privește apărarea pârâtei, că imobilul ar fi restituit altor persoane, prin hotărâre judecătorească, recurenta a arătat că Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești nu îi este opozabilă. Recurenta a mai arătat că susținerea pârâtei, în sensul că imobilul a fost restituit numitului N.Ș.A., deoarece acesta a formulat primul cerere, este în contradicție cu prevederile legale, întrucât acestea nu instituie o ordine de preferință după un criteriu cronologic.

Prin Decizia nr. 9544 din 20 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță, reținând, în esență, că instanța de apel nu a ordonat probele suplimentare pentru deplina lămurire a situației de fapt, făcând o greșită și incompletă aplicare a prezumțiilor cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate, ca și la calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării, prezumții reglementate prin art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.

S-a arătat că instanțele anterioare nu au lămurit dacă imobilul solicitat de recurentă este unul și același cu imobilul obținut de N.Ș.A., iar pe această linie, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus ca instanța de rejudecare să ordone probele, în sensul de a stabili titularul real al dreptului de proprietate, să dispună atașarea dosarului în care s-a pronunțat Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești și, eventual, să dispună efectuarea unei expertize topo pentru identificarea imobilului solicitat și stabilirea eventualei identități cu cel restituit moștenitorului lui N.V. Referitor la presa de ulei, s-a arătat că, atât timp cât aceasta se află într-un raport de accesorietate față de principal (moară și teren) soluția va fi subordonată celei ce se va pronunța cu privire la imobil, conform art. 6 alin. (2) din lege.

În ceea ce privește cererea de restituire în natură a imobilelor, formulată de recurentă prin notificare, s-a arătat că urmează a se evalua și a se pune în discuția părților calitatea procesual pasivă în raportul juridic de restituire, fiind exclusă acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât aceasta ar echivala cu o dublă restituire pentru unul și același imobil, ceea ce nu poate fi permis în economia Legii nr. 10/2001. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 133,8/105/2008.

Pe linia deciziei de casare, Curtea de Apel Ploiești, prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2010, a încuviințat proba cu acte, a dispus atașarea Dosarului nr. 8115/2002 al Curții de Apel Ploiești și a solicitat de la Primăria Poenrii Burchi și de la Arhivele Naționale - Direcția Județeană evidențele de rol fiscal referitoare la imobilele „Moara N.B.” și „Presa de ulei”, compuse din construcții și terenul aferent, situate în comuna Poenarii Burchi, sat Poenarii Rali, județ Prahova, începând cu anul 1942 și până în 1948-anul preluării imobilului de către stat-precum și extrasele din Registrul Agricol pentru aceeași perioadă. Prin aceeași încheiere, s-a încuviințat efectuarea unei expertize topo, cu următoarele obiective: identificarea imobilului în litigiu și stabilirea eventualei identități cu cel restituit moștenitorului lui B.N.

prin Decizia nr. 133 din 25 noiembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, urmând ca expertul să aibă în vedere vecinătățile din contractul de închiriere din anul 1942; să se stabilească, după verificarea evidențelor de la primărie, regimul juridic al imobilului, atât anterior preluării lui de către stat (1942-1948), cât și la data notificării. În cauză, a fost efectuată expertiza în specialitatea topografie de către ing. S.F. (filele 45-48 dosar apel) instanța încuviințând obiecțiunile formulate de către apelanta contestatoare, raportul de expertiză - răspuns la obiecțiuni - fiind depus la data de 18 noiembrie 2010 (fila 63 dosar). De asemenea, ca răspuns la solicitările instanței au fost atașate adresele M.A.I.

- Arhivele Naționale - Serviciul Județean Prahova, adresele Arhivelor Naționale-Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale și adresa Primăriei Comunei Poenarii Burchi. Prin Decizia nr. 258 din 13 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de contestatoarea P.S.S. împotriva sentinței civile nr. 1784 din 13 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Prahova, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Numai în absența unor probe contrare se poate considera că persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar. În speța de față, autorul apelantei-contestatoare, N.B., este trecut în Tabelul cu Întreprinderile Naționalizate din Județul Prahova - mori și prese- ca proprietar, astfel cum rezultă din copiile acestor tabele, transmise instanței de către Arhivele Naționale - Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale - filele 58-59 dosar apel. Cu toate acestea, din actele și lucrările dosarului rezultă că, în realitate, acesta nu avea calitatea de proprietar, fiind făcută dovada contrară, în sensul că proprietar al imobilului aferent morii în litigiu era B.N., care nu este aceeași persoană cu V.N.

cel ce figura în Tabelul cu întreprinderile preluate în anul 1948, ca administrator al morii (fila 19 Dosar apel nr. 133/105/2008). În susținerea celor arătate mai sus, instanța de apel constată că dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu s-a făcut în favoarea lui B.N., câtă vreme pe numele acestuia a fost eliberată autorizația de construcție nr. 9/1932 privind construirea unei mori din zid în comuna Poenarii Rali (fila 33 Dosar nr. 1543/2002 al Tribunalului Prahova), moară care a fost denumită „Moara sistematică V.” astfel cum rezultă din schița de plan a clădirii, aflată la fila 10 din dosarul nr. 134/2003 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Conform contractului de închiriere autentificat sub nr. 2880 din 19 august 1942 B.N., în calitate de proprietar, a închiriat pe o perioadă de 15 ani, cu începere de la 1 august 1942 și până la data de 1 august 1957, lui N.B., în calitate de chiriaș, atât terenul de 1066 mp, cât și construcțiile situate pe acesta, menționându-se în antepenultimul alineat al contractului că proprietarul a exercitat comerțul „de moară” în imobilul ce s-a închiriat, arătând că nu are nicio obiecție dacă și chiriașul va dori să exercite aceeași activitate. Ca atare, B.N. nu a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, B.N. având calitatea de chiriaș al acestuia la data preluării, respectiv anul 1948, câtă vreme termenul închirierii nu expirase și nici nu s-a depus la dosarul cauzei vreun document care să ateste, potrivit legii, transferul dreptului de proprietate al imobilului în patrimoniul chiriașului N.B..

Faptul că în anul 1946 N.B. a arendat imobilul numitului N.N., conform contractului de arendare nr. 37299 din 30 august 1946 (filele 13-16 Dosar nr. 6457/105/2006 al Tribunalului Prahova), nu îi conferă acestuia dreptul de proprietate asupra imobilului, câtă vreme, în calitate de chiriaș, avea posibilitatea să subînchirieze sau să arendeze imobilul, iar simpla intitulare a sa ca „proprietarul morii sistematice și presei de ulei din comuna Poenarii Rali”, fără a fi dublată de un contract autentificat sau o hotărâre judecătorească care să ateste transferul dreptului de proprietate, nu poate conduce la concluzia că între anii 1942-1946 N.B. devenise proprietarul imobilului în litigiu. Cert este faptul că, la data preluării de către stat, imobilul în litigiu era încă deținut, cu titlu de închiriere, de către N.B.

și administrat de către V.N., în acest fel explicându-se menționarea lui N.B. în tabelul cu întreprinderile naționalizate în anul 1948. Faptul că B.N. nu pierduse dreptul de proprietate asupra imobilului rezultă, în mod indirect, și din decizia nr. 17 din 10 decembrie 1948 (filele 31-32 din Dosarul nr. 1543/2002 al Tribunalului Prahova) prin care s-a decis a se schimba denumirea morii ce fusese naționalizată „fosta coproprietate N.B. și B.N.”. Or, dintre cele două persoane menționate mai sus, doar B.N. este cel care a produs, în condițiile legii, dovada dreptului său de proprietate, N.B.

fiind cel care avea posesia imobilului la data naționalizării, în baza contractului de închiriere încheiat în anul 1942. Toate eforturile instanței de a afla situația juridică a imobilului în litigiu, prin obligarea expertului de a analiza registrele agricole și actele prezentate de părți, prin efectuarea demersurilor către arhivele naționale și județene și către Primăria comunei Poenarii Burchi, au condus la ideea că transferul dreptului de proprietate de la B.N. nu a avut loc până la data naționalizării, nefiind prezentat nici un act doveditor în sens contrar, sarcina probei revenindu-i, de altfel, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantei.

Trebuie menționat, de asemenea, că prin Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus restituirea în natură a imobilului compus din terenul de 1066 mp și a morii amplasată pe acesta, lui N.Ș.A., în calitate de moștenitor al lui B.N., fostul proprietar al imobilului, și nu în calitate de moștenitor al lui V.N., persoana care figura ca administrator al morii la data preluării acesteia. De altfel, trebuie precizat că și în condițiile în care B.N. ar fi fost aceeași persoană cu V.N., calitatea de proprietar al imobilului nu poate exclude calitatea de administrator al morii, câtă vreme, în exercitarea activității de comerț, chiriașul avea toate drepturile conferite de lege și de posesia asupra imobilului, inclusiv să numească un administrator al firmei.

Din raportul de expertiză întocmit în cauză pe linia deciziei de casare (filele 45-48 și 63 dosar apel) rezultă, în mod explicit, faptul că imobilul solicitat de contestatoarea P.S.S. este același cu cel care a fost restituit în natură lui N.Ș.A. prin Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești, cele două suprafețe suprapunându-se în totalitate.

Față de considerentele mai sus arătate, observând că, în speță contestatoarea nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce a fost preluat de către stat și că nici nu i se pot aplica dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că la dosar există dovada contrară, și anume că imobilul i-a aparținut unei alte persoane, Curtea de Apel constată că în mod corect a apreciat Tribunalul Prahova faptul că nu sunt întrunite dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a se considera că reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de această lege specială de reparație.

Aceste concluzii sunt valabile, atât pentru imobilul „Moară”, cât și pentru „Presa de ulei”, câtă vreme dovada proprietății imobilului s-a făcut în favoarea lui B.N., iar prin contractul de închiriere încheiat între acesta și deținătorul morii, N.B., s-a stipulat, în mod expres, că „orice îmbunătățiri vor rămâne câștigate terenului la sfârșitul contractului de închiriere, rămânând proprietarului fără nici un fel de despăgubire sau pretenție din partea chiriașului”. În condițiile în care s-a dovedit că, anterior închirierii, B.N. exercitase același tip de activitate comercială, iar moștenitorul lui N.B. nu a făcut dovada existenței unui titlu de proprietate asupra presei de ulei, in favoarea autorului său, nu poate fi admisă nici cererea de acordare a măsurilor reparatorii aferente acestui bun.

De altfel, dezlegarea acestei probleme este dată deja, fiind obligatorie pentru instanța investită cu rejudecarea cauzei, câtă vreme Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „atât timp cât presa de ulei se află într-un raport de raport de accesorietate față de principal (moară și teren) soluția va fi subordonată celei ce se va pronunța cu privire la imobil, conform art. 6 alin. (2) din lege” (Legea nr. 10/2001). Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta P.S.S. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a susținut următoarele critici de nelegalitate.

Probatoriile existente la dosarul cauzei încă din primul ciclu procesual, li s-au adăugat în urma adreselor efectuate în apel, după casare, potrivit indicațiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, o serie de alte trei înscrisuri noi, respectiv: două file emanând de la Arhivele Naționale – sediul central – din care rezultă faptul că, în anul 1948, ca proprietar al morii în litigiu figura numitul N.B.; adresa din 7 decembrie 2010 de la Arhivele Naționale, din care se dispune ca elemente de interes că, pe numele B.N. s-a găsit doar un fond de comerț, datat 1931, ce avea un cu totul alt obiect de activitate decât moară și faptul că, evidențele privind actele autentificate și transcrise în perioada 1942 – 1948 sunt incomplete și deteriorate.

A mai arătat recurenta- reclamantă că, tot pe linia de deciziei de casare s-a efectuat expertiza topo cu supliment la aceasta, de către ing. F.S., care a stabilit faptul că, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu este unul și același cu cel care a fost restituit autorului N.Ș.A. prin Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești. Că, o altă cerință expresă a deciziei de casare a fost și atașarea dosarului în care s-a pronunțat Decizia civilă nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești, dar din studierea acestuia nu s-a putut demonstra că planul și autorizația de construire din 1932 pentru o moară numită V., ar avea vreo legătură sau ar fi aceeași cu moara ce face obiectul acestui litigiu, întrucât niciunul din actele oficiale ale vremii nu folosește respectivul nume al morii, neexistând vreun document care să ateste nici măcar transpunerea acestor acte în realitate.

A mai susținut că, în acest context probatoriu al speței, rezultă faptul că între imobilul ce face obiectul prezentului litigiu și cel restituit prin Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești există o identitate, fapt ce conduce la aplicarea în speță a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, adică autorul recurentei N.B., este persoana indicată drept proprietar al morii. Recurenta- reclamantă a mai susținut că, toate cele expuse anterior au fost nesocotite și interpretate eronat de către instanța de apel, care nu a făcut altceva decât să interpreteze probatoriilor existente, cât și cele noi, în sensul de a justifica teza potrivit căreia Tribunalul Prahova a respins acțiunea, având ca argument contractul de închiriere din 1942 și încercând să justifice faptul că, V.N.

apare doar ca administrator al morii, prin aceea că, N.B. ar fi putut numi administrator al morii, chiar pe proprietarul acesteia fără a încerca să găsească o explicație a faptului că, dacă autorul lui N.Ș.A. ar fi fost proprietarul morii în anul 1948, nimic nu ar fi împiedicat ca autoritățile vremii să fi consemnat calitatea acestuia în momentul naționalizării și nu pe cea a lui N.B. Legat de acest aspect, recurenta- reclamantă a criticat decizia, întrucât instanța de apel nu a dorit să accepte administrarea probei testimoniale cu o martoră sau să încuviințeze prezentarea unei declarații extrajudiciare, mijloace de probă prin care s-ar fi făcut dovada calității de persoană îndreptățită.

Față de cele expuse, recurenta- reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și a sentinței primei instanțe în sensul de a se constata că, se impune onularea dispoziției nr. 218/2002 emisă de intimată, restituirea în natură a imobilului moară N.B. și presa de ulei, precum și terenul în suprafață de 1706 mp, situată în comuna Poenarii Burchii, județul Prahova. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed. Reclamanta invocă în esență, încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., de către instanța de trimitere, întrucât aceasta nu s-a conformat dispozițiilor date prin Decizia civilă nr. 9544 din 20 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, respectiv de a completa probatoriul administrat în cauză, pentru identificarea imobilului solicitat în cauză, stabilirea unei eventuale identități cu cel restituit moștenitorului lui N.V., de a stabili titularul real al dreptului de proprietate și efectuarea unei expertize topo. Or, în raport de îndrumările date prin decizia de casare, instanța de rejudecare a încuviințat proba cu acte, a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat Decizia nr. 133/2002 a Curții de Apel Ploiești, a solicitat de la Primăria comunei Poenarii Burchii și de la Arhivele Naționale evidențele de rol fiscal aferente imobilelor, „Moara N.B.” și „Presa de Ulei” și a încuviințat efectuarea unei expertize topo.

În consecință, critica recurentei – reclamante întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și care se referă în concret la greșita aplicare a dispozițiilor art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită întrucât acestea au fost analizate, interpretate și aplicate în cauză, în contextul stabilirii depline și judicioase a situației de fapt, relevate de probele administrate în cauză. Sub acest aspect, în mod corect, instanța de apel, a reținut că, proprietar al morii în litigiu a fost B.N. care nu este aceeași persoană cu V.N., antecesorul recurentei, respectiv cel ce figura administrator al morii.

Probele administrate au scos în evidență și faptul că, pe numele lui B.N. a fost eliberată și autorizația de construcție nr. 9/1932 privind construirea mori din zid în comuna Poenarii Rali, moară denumită „Moara sistematică V.” cum rezultă și din schița de plan de clădiri. Pe de altă parte, din contractul de închiriere autentificat sub nr. 2880 din 19 august 1942, B.N. în calitate de proprietar a închiriat pe o durată de 15 ani cu începere de la 1 august 1942 și până la 1 august 1957, numitului N.B., în calitate de chiriaș, atât terenul în suprafață de 1066 mp, cât și construcțiile aflate pe acesta, exercitând comerțul „de moară” în imobilul ce s-a închiriat. Faptul că în anul 1946, N.B. a arendat imobilul numitului N.N., conform contractului de arendă nr. 37299 din 30 august 1946, nu-i conferă calitatea de proprietar, știut fiind că acesta avea posibilitatea de a subînchiria sau arenda imobilul din litigiu.

Recurenta-reclamantă, nu a făcut nicio dovadă că ar fi avut loc un transfer al dreptului de proprietate în persoana antecesorului acesteia pentru a pretinde măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta a fost trecut în mod formal, hotărârea atacată fiind amplu motivată și bine argumentată, justificând soluția adoptată. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul declarat în cauză va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.S.S. împotriva Deciziei civile nr. 258 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.