ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2339/2012

Asupra recursului de

față,

Î

n baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din

12 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 46890/3/2011, printre altele, a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului C.C. arestat în lipsă la data de 1 februarie 2011, măsura fiind

pusă în executare la data de 13 mai 2011, ca urmare a faptului că inculpatul

s-a predat autorităților judiciare.

Pentru a pronunța

această hotărâre Curtea de Apel a reținut: inculpatul alături de alți inculpați

este acuzat de inițierea și constituirea unui grup infracțional organizat,

precum și de săvârșirea, în cadrul grupului respectiv, în perioada octombrie

2009 - decembrie 2010, a mai multor infracțiuni informatice prevăzute de Legea

nr. 161/2003, cauzatoare de prejudicii pentru

persoane din mai multe țări, precum și a

infracțiunii de spălare de bani.

Față de inculpatul C.C.,

s-a dispus la data de 01 februarie 2011 arestarea preventivă în lipsă, pe

temeiul art. 148 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen., această măsură fiind

pusă în executare la data de 13 mai 2011, ca urmare a faptului că inculpatul

s-a predat autorităților judiciare.

In

culpatul C.C. a fost

condamnat în primă instanță, pentru faptele presupus săvârșite, prin sentința

penală nr. 187/F din 16 martie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

la pedepse cu închisoarea, cu executare în regim de detenție.

Potrivit

dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul

este arestat, instanța are obligația să verifice în tot cursul judecății, dar

nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive,

procedând potrivit art. 160

b

C. proc. pen.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Curtea de Apel a constatat că inculpatul C.C. a fost

arestat preventiv la data de 13 mai 2011 (măsura fiind dispusă anterior, la

data de 01 februarie 2011, în lipsă, ca urmare a sustragerii sale de la

urmărirea penală), pe temeiul art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. a) și f) C.

proc. pen. și trimiși în judecată la data de 06 iunie 2011, sub acuzația

săvârșirii infracțiunilor menționate anterior, pe care aceștia le-au

recunoscut, astfel că subzistența temeiului prevăzut de art. 143 C. proc. pen.,

în cazul fiecăruia dintre ei, este neîndoielnică, nefiind, de altfel,

contestată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de apel a reținut că nu s-au schimbat nici temeiurile

prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) și lit. f) C. proc. pen., ci,

dimpotrivă, acestea se mențin, impunând în continuare privarea de libertate.

Astfel, Curtea de Apel

a constatat că inculpatul C.C., în pofida predării sale, după mai mult de 3

luni de sustragere de la punerea în executare a mandatului de arestare

preventivă emis pe numele său și afișării în prezent a unei conduite procesuale

cooperante, pericolul sustragerii acestuia își păstrează caracterul actual, în

condițiile în care probatoriul cauzei îl înfățișează drept liderul grupului

infracțional, pe care l-a inițiat, constituit și coordonat împreună cu alt

inculpat, având numeroase conexiuni în străinătate și, ca atare, oportunități

de părăsire intempestivă a teritoriului țării.

Referitor la temeiul

prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a reținut că pedepsele

prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului

depășesc 4

ani

închisoare și că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică. Sub acest ultim aspect, s-a avut în vedere, natura și

gravitatea deosebită a infracțiunilor reținute a fi fost săvârșite de către

inculpat, modalitatea concretă de comitere, perioada îndelungată în care s-au

derulat, amploarea rețelei infracționale și aria teritorială extinsă în care se

presupune că aceasta a acționat, caracterul preponderent transfrontalier al

acțiunilor întreprinse, valoarea prejudiciului cauzat.

Î

n același timp,

instanța de apel a constatat că, raportat la gravitatea acuzațiilor aduse, la

complexitatea sporită a cauzei și la diligența manifestată până în prezent de

către organele judiciare în instrumentarea cu celeritate a acesteia, durata

detenției provizorii a inculpaților nu depășește limitele unui termen

rezonabil.

Î

mpotriva acestei

încheieri a declarat recurs inculpatul C.C., solicitând punerea sa în stare de

libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute

în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Înalta Curte

de Casație și

Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385

6

alin. (3) și art 385

14

C. proc. pen., constată că acesta este

nefondat pentru considerentele ce urmează.

Potrivit art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din

același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

Î

n cauză, Curtea de

Apel București, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că

temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării

preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Înalta Curte

în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a

acestora, de complexitatea cauzei, perioada îndelungată în care s-au derulat,

amploarea rețelei infracționale și aria teritorială extinsă în care se

presupune că a acționat, caracterul preponderant transfrontalier al acțiunilor

întreprinse, valoarea prejudiciului cauzat, cât și de circumstanțele personale

ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de

fond.

De altfel, în

jurisprudența constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin

reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o

tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.

Î

n speța dedusă

judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale

ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus

la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului

urmărit de măsura luată.

Î

n fața instanței de

fond inculpatul a solicitat să fie judecat în procedura simplificată

recunoscând astfel faptele reținute în sarcina sa prin actul de inculpare,

confirmând astfel starea de fapt așa cum a fost descrisă prin rechizitoriu.

Î

n acord cu instanța

de apel, Înalta Curte constată că simplu fapt că inculpatul a recunoscut și

regretat faptele, pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., nu justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă

măsură alternativă neprivativă de libertate, astfel cum a solicitat apărătorul

inculpatului.

Înalta Curte

reține și faptul că

instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale

inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât și la momentul

verificării legalității și temeiniciei acestei măsurii preventive.

Astfel că, la acest

moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru

punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator

administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo

altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă

scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Pe de altă parte, se

constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală nr.

187/F din 16 martie 2012 a Tribunalului București, secția a-II-a penală, la pedeapsa

cea mai grea, de 7 ani si 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a,

b) și c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca

executată a pedepsei principale aplicate sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art.

7 alin. (1), (3) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 din Legea nr. 39/2003,

instigare în forma continuată la infracțiunea de acces fără drept la un sistem

informatic prin încălcarea măsurilor de securitate în scopul obținerii de date

informatice prevăzută de art. 25 C. pen. rap. la art. 42 alin. (1), (2), (3)

din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instigare în

forma continuată la infracțiunea de cauzare a

unui prejudiciu patrimonial prin introducerea

de date informatice în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau

pentru altul prevăzută de art. 25 C. pen. rap. la art. 49 din Legea nr.

161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., spălare de bani în forma

continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C.

pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei

suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită,

respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.

Se reține că

inculpatul C.C. a pus bazele unui grup infracțional organizat, racolând peste

40 de persoane, specializat în săvârșirea de infracțiuni informatice prin

obținerea frauduloasă de conturi Voip accesând fără drept serverele unor

furnizori de servicii din țară și străinătate și prin efectuarea de apeluri

către numere cu suprataxă obținând astfel beneficii materiale consistente

pentru el si membrii grupării. Gruparea era formată din trei sau mai multe

persoane care a acționat o perioadă îndelungată (februarie-decembrie 2010) și

acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni

grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt

beneficiu material. Caracterul organizat era susținut în primul rând de

înființarea unei societăți comerciale care să dea aparența de legalitate

activității infracționale cât și caracter aparent licit sumelor de bani ce vor

fi obținute. Din punct de vedere ierarhic se observă că unul din liderii

absoluți ai grupării era inculpatul C.C.

Î

n același sens, Înalta

Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de

nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen

rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și

limitele legii.

Aceste considerente

justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive,

astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Î

n baza art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie

avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva încheierii din 12

iunie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 46890/3/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 29 iunie 2012.