ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2339/2012

Asupra recursului de față, Î n baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin încheierea din 12 iunie 2012 Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 46890/3/2011, printre altele, a menținut măsura arestării preventive a inculpatului C.C. arestat în lipsă la data de 1 februarie 2011, măsura fiind pusă în executare la data de 13 mai 2011, ca urmare a faptului că inculpatul s-a predat autorităților judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre Curtea de Apel a reținut: inculpatul alături de alți inculpați este acuzat de inițierea și constituirea unui grup infracțional organizat, precum și de săvârșirea, în cadrul grupului respectiv, în perioada octombrie 2009 - decembrie 2010, a mai multor infracțiuni informatice prevăzute de Legea nr. 161/2003, cauzatoare de prejudicii pentru persoane din mai multe țări, precum și a infracțiunii de spălare de bani.

Față de inculpatul C.C., s-a dispus la data de 01 februarie 2011 arestarea preventivă în lipsă, pe temeiul art. 148 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen., această măsură fiind pusă în executare la data de 13 mai 2011, ca urmare a faptului că inculpatul s-a predat autorităților judiciare. In culpatul C.C. a fost condamnat în primă instanță, pentru faptele presupus săvârșite, prin sentința penală nr. 187/F din 16 martie 2012 a Tribunalului București, secția a II-a penală, la pedepse cu închisoarea, cu executare în regim de detenție. Potrivit dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța are obligația să verifice în tot cursul judecății, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160 b C. proc.

pen. Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel a constatat că inculpatul C.C. a fost arestat preventiv la data de 13 mai 2011 (măsura fiind dispusă anterior, la data de 01 februarie 2011, în lipsă, ca urmare a sustragerii sale de la urmărirea penală), pe temeiul art. 143 și art. 148 alin. (1) lit. a) și f) C. proc. pen. și trimiși în judecată la data de 06 iunie 2011, sub acuzația săvârșirii infracțiunilor menționate anterior, pe care aceștia le-au recunoscut, astfel că subzistența temeiului prevăzut de art. 143 C. proc. pen., în cazul fiecăruia dintre ei, este neîndoielnică, nefiind, de altfel, contestată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că nu s-au schimbat nici temeiurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. a) și lit. f) C. proc.

pen., ci, dimpotrivă, acestea se mențin, impunând în continuare privarea de libertate. Astfel, Curtea de Apel a constatat că inculpatul C.C., în pofida predării sale, după mai mult de 3 luni de sustragere de la punerea în executare a mandatului de arestare preventivă emis pe numele său și afișării în prezent a unei conduite procesuale cooperante, pericolul sustragerii acestuia își păstrează caracterul actual, în condițiile în care probatoriul cauzei îl înfățișează drept liderul grupului infracțional, pe care l-a inițiat, constituit și coordonat împreună cu alt inculpat, având numeroase conexiuni în străinătate și, ca atare, oportunități de părăsire intempestivă a teritoriului țării. Referitor la temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., s-a reținut că pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului depășesc 4 ani închisoare și că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Sub acest ultim aspect, s-a avut în vedere, natura și gravitatea deosebită a infracțiunilor reținute a fi fost săvârșite de către inculpat, modalitatea concretă de comitere, perioada îndelungată în care s-au derulat, amploarea rețelei infracționale și aria teritorială extinsă în care se presupune că aceasta a acționat, caracterul preponderent transfrontalier al acțiunilor întreprinse, valoarea prejudiciului cauzat. Î n același timp, instanța de apel a constatat că, raportat la gravitatea acuzațiilor aduse, la complexitatea sporită a cauzei și la diligența manifestată până în prezent de către organele judiciare în instrumentarea cu celeritate a acesteia, durata detenției provizorii a inculpaților nu depășește limitele unui termen rezonabil.

Î mpotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.C., solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) și art 385 14 C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează. Potrivit art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Î n cauză, Curtea de Apel București, a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului. Înalta Curte în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, de gravitatea deosebită a acestora, de complexitatea cauzei, perioada îndelungată în care s-au derulat, amploarea rețelei infracționale și aria teritorială extinsă în care se presupune că a acționat, caracterul preponderant transfrontalier al acțiunilor întreprinse, valoarea prejudiciului cauzat, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului, apreciază că lăsarea acestuia în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

De altfel, în jurisprudența constantă a CEDO s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă. Î n speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată. Î n fața instanței de fond inculpatul a solicitat să fie judecat în procedura simplificată recunoscând astfel faptele reținute în sarcina sa prin actul de inculpare, confirmând astfel starea de fapt așa cum a fost descrisă prin rechizitoriu.

Î n acord cu instanța de apel, Înalta Curte constată că simplu fapt că inculpatul a recunoscut și regretat faptele, pentru a putea beneficia de dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen., nu justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă neprivativă de libertate, astfel cum a solicitat apărătorul inculpatului. Înalta Curte reține și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatului atât la luarea măsurii arestării preventive cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei acestei măsurii preventive. Astfel că, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză, impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc.

pen. Pe de altă parte, se constată că în cauză s-a dispus condamnarea inculpatului prin sentința penală nr. 187/F din 16 martie 2012 a Tribunalului București, secția a-II-a penală, la pedeapsa cea mai grea, de 7 ani si 6 luni închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, b) și c) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale aplicate sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 7 alin. (1), (3) raportat la art. 2 lit. b) pct. 18 din Legea nr. 39/2003, instigare în forma continuată la infracțiunea de acces fără drept la un sistem informatic prin încălcarea măsurilor de securitate în scopul obținerii de date informatice prevăzută de art. 25 C. pen.

rap. la art. 42 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instigare în forma continuată la infracțiunea de cauzare a unui prejudiciu patrimonial prin introducerea de date informatice în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul prevăzută de art. 25 C. pen. rap. la art. 49 din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., spălare de bani în forma continuată prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpat, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.

Se reține că inculpatul C.C. a pus bazele unui grup infracțional organizat, racolând peste 40 de persoane, specializat în săvârșirea de infracțiuni informatice prin obținerea frauduloasă de conturi Voip accesând fără drept serverele unor furnizori de servicii din țară și străinătate și prin efectuarea de apeluri către numere cu suprataxă obținând astfel beneficii materiale consistente pentru el si membrii grupării. Gruparea era formată din trei sau mai multe persoane care a acționat o perioadă îndelungată (februarie-decembrie 2010) și acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

Caracterul organizat era susținut în primul rând de înființarea unei societăți comerciale care să dea aparența de legalitate activității infracționale cât și caracter aparent licit sumelor de bani ce vor fi obținute. Din punct de vedere ierarhic se observă că unul din liderii absoluți ai grupării era inculpatul C.C. Î n același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. Aceste considerente justifică dispoziția instanței de apel de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., recursul declarat va fi respins ca nefondat. Î n baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca onorariul apărătorului din oficiu să fie avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 46890/3/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 29 iunie 2012.