ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2496/2010

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1103 din 16 iunie

2008 pronunțată în dosarul nr. 7667/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a respins că neîntemeiată excepția admisibilității și, totodată, a

respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Sănătății

Publice, în contradictoriu cu pârâta R.H.L.

În motivarea

sentinței, s-a arătat că, deși acțiunea formulată este admisibilă din

perspectiva liberului acces la justiție garantat de art. 21 din Constituție și

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale,

nu sunt întrunite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, reglementată de art.

992 și 997 C. civ.

În fapt, s-a reținut

că pârâta a redobândit proprietatea asupra imobilului ce avea destinația de

Secție de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică a Spitalului Clinic de Copii „Louis

Țurcanu" din Timișoara, în baza Legii nr. 10/2001, prin emiterea de către

Ministerul Sănătății Publice a Deciziei nr. EN 8164 din 15 martie 2006.

Reclamanta pretinde

recuperarea de la pârâtă a cheltuielilor de consolidare, extindere și

modernizare a imobilului, efectuate de la bugetul de stat, motivând că nu a

putut insera în dispoziția de restituire obligația de plată a contravalorii

acestor cheltuieli, deoarece Legea nr. 10/2001 nu prevede atare posibilitate.

Tribunalul a apreciat

că nu este îndeplinită cerința absenței unei cauze legitime a măririi

patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, deoarece eventuala asemenea

mărire are în speță un temei legitim în însăși Legea nr. 10/2001, pe baza

dispozițiilor cărora s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

S-a apreciat, de

asemenea, că reclamantul nu se încadrează între categoriile de persoane care

beneficiază de despăgubirea pentru sporul de valoare adus imobilului, întrucât

nu a avut calitatea de chiriaș, astfel cum prevede art. 48 din lege, ci a

deținut imobilul în baza unui drept de administrare, fiind unitate deținătoare

în sensul Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

imobilul nu a avut destinația de locuință, conform cerințelor legale, ci a reprezentat

instituție sanitară.

Tribunalul a

considerat că art. 48 nu poate fi extins prin interpretare la alte categorii de

posesori sau la alte situații decât cele strict reglementate, voința

legiuitorului fiind aceea ca obligația de despăgubire astfel circumscrisă să

revină, în ipoteza preluării fără titlu a imobilului, statului sau unității

administrativ-teritoriale, și nu persoanei căreia i s-a restituit în natură

imobilul.

Tribunalul a mai

reținut că, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 10/2001, reclamantul avea

obligația restituirii în natură în starea în care imobilul se afla la data

cererii de restituire, neputând pretinde recuperarea unor cheltuieli, chiar

necesare și utile, făcute anterior cererii de restituire, respectiv pentru anii

1998 și 1999.

Pe de altă parte,

atât timp cât statul, cel care a preluat abuziv imobilul, este obligat, în baza

Legii nr. 10/2001, să-l restituie în starea în care se găsește, fără a putea

pretinde sumele cheltuite cu întreținerea acestuia, cu atât mai mult reclamantul,

aflat în raporturi de subordonare față de stat în baza dreptului de

administrare, nu poate solicita aceste sume de la proprietari, mai ales că au

fost efectuate din venituri publice.

Tribunalul a

constatat că nu sunt îndeplinite nici condițiile materiale pentru existența

unei îmbogățiri fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei în

legătură directă cu micșorarea patrimoniului reclamantului, atât timp cât

îmbunătățirile au fost efectuate de Ministerul Sănătății Publice nu prin

folosirea unor fonduri proprii, ci prin folosirea banilor de la bugetul de

stat.

Nici măcar folosirea

unor bani de la bugetul de stat pentru efectuarea unor cheltuieli necesare și

utile cu un imobil preluat abuziv, nu poate fi invocată, în condițiile în care

cauza micșorării patrimoniului este reprezentată de Legea nr. 10/2001, care a

stabilit obligația de restituire a imobilelor în starea în care se găsesc.

Apelul declarat de

către reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin

Decizia nr. 755 din 22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-au

confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- instanța nu a

analizat în mod corect dispozițiile invocate prin motivele de apel, respectiv

art. 19 din Legea nr. 10/2001 interpretat per a contraria, care nu exclude

despăgubirea unității deținătoare în cazul în care imobilul rezultat în urma

extinderii are o suprafață mai mare decât a celui preluat abuziv, dar nu

într-un procent de peste 100% din suprafața inițială, iar corpurile noi nu pot

fi considerate de sine-stătătoare.

- instanța de apel a

apreciat în mod greșit că nu se aplică art. 48 din Legea nr. 10/2001, creând,

astfel, o situație mai dezavantajoasă pentru instituțiile publice în raport cu

chiriașii.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

Reclamantul a

învestit instanța de judecată în cauză cu soluționarea unei cereri având ca

obiect plata de către pârâtă - căreia reclamantul, în calitate de entitate

învestită cu soluționarea notificării în sensul Legii nr. 10/2001, i-a

restituit în natură imobilul în litigiu -, a contravalorii îmbunătățirilor

necesare și utile pretins efectuate la imobil în perioada anterioară intrării

în vigoare a acestui act normativ cu caracter reparator.

Ambele instanțe de

fond au analizat întrunirea cerințelor formulării unei acțiuni în restituire

întemeiate pe faptul îmbogățirii fără justă cauză, materiale și juridice,

conchizând în sensul neîndeplinirii lor, față de conținutul și finalitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care exclud posibilitatea despăgubirii

unității deținătoare pentru eventualul spor de valoare adus imobilului

restituit în natură.

Aceste condiții

trebuie întrunite cumulativ, fiind suficientă neîndeplinirea uneia dintre ele

pentru a se conchide în sensul că nu subzistă instituția îmbogățirii fără just

temei.

Instanța de apel,

care a confirmat hotărârea primei instanțe, a apreciat că eventuala mărire a

patrimoniului pârâtei prin restituirea, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului

la care se efectuaseră lucrări de consolidare, extindere și modernizare

anterior anului 2001 a avut o cauză legitimă, respectiv însuși actul normativ

cu caracter reparator.

Potrivit art. 9 din

lege, imobilul se restituie în natură către proprietarul deposedat abuziv de

către stat „în starea în care se află la data cererii de restituire ... ",

așadar, inclusiv în situația în care i s-a adus de către deținător un spor de

valoare prin lucrări de natura celor menționate de către reclamant în cauză.

Ca atare, din moment

ce însăși legea permite mărirea patrimoniului proprietarului prin sporul de

valoare adus imobilului restituit, nu se poate vorbi despre absența unui temei

legitim pentru asemenea consecință a măsurii reparatorii a restituirii.

Legea nr. 10/2001

reglementând raporturile juridice născute din aplicarea sa, desocotirea între

proprietar și persoana care a efectuat lucrările de îmbunătățiri poate avea loc

doar în limitele și condițiile expres prevăzute de legiuitor, care nu pot fi

extinse prin interpretare altor categorii de persoane sau altor situații decât

cele strict descrise.

Or, după cum a arătat

instanța de apel, numai titularul unui drept de închiriere, în aplicarea art.

48 din lege, ar putea pretinde un drept de creanță împotriva proprietarului,

decurgând din eventualele îmbunătățiri aduse imobilului, în cazul preluării

imobilului fără titlu valabil de către stat.

Așadar, chiar dacă ar

fi întrunită ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, la care s-a făcut referire în mod explicit în motivele de recurs, doar

un eventual chiriaș ar fi îndreptățit să pretindă de la proprietar

contravaloarea îmbunătățirilor efectuate, în absența unei norme exprese

relative la alte persoane cu atare vocație.

Pe de altă parte,

este evidentă intenția legiuitorului de a exclude unitatea deținătoare din

categoria persoanelor îndreptățite la recuperarea acestor cheltuieli, iar

instanța de judecată nu poate cenzura voința legiuitorului astfel exprimată

prin constatarea unei eventuale discriminări față de categoria chiriașilor,

astfel cum pretinde recurentul-reclamant.

Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 818/2008, confirmată prin practica sa

ulterioară, a apreciat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze

ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că

sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară

sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Ca atare, nu este la

îndemâna instanței de judecată să refuze aplicarea Legii nr. 10/2001, care nu

îndreptățește pe reclamantul din cauză la despăgubire, pe motiv că actul

normativ creează discriminări între diferite categorii de persoane care

solicită recuperarea cheltuielilor decurgând din îmbunătățirile aduse

imobilului.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat,

în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ministerul Sănătății Publice împotriva

Deciziei nr. 755/A din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2010.

Procesat

de GGC - NN