ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2496/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 1103 din 16 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr. 7667/3/2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins că neîntemeiată excepția admisibilității și, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul Ministerul Sănătății Publice, în contradictoriu cu pârâta R.H.L. În motivarea sentinței, s-a arătat că, deși acțiunea formulată este admisibilă din perspectiva liberului acces la justiție garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, nu sunt întrunite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, reglementată de art. 992 și 997 C. civ.

În fapt, s-a reținut că pârâta a redobândit proprietatea asupra imobilului ce avea destinația de Secție de Chirurgie și Ortopedie Pediatrică a Spitalului Clinic de Copii „Louis Țurcanu" din Timișoara, în baza Legii nr. 10/2001, prin emiterea de către Ministerul Sănătății Publice a Deciziei nr. EN 8164 din 15 martie 2006. Reclamanta pretinde recuperarea de la pârâtă a cheltuielilor de consolidare, extindere și modernizare a imobilului, efectuate de la bugetul de stat, motivând că nu a putut insera în dispoziția de restituire obligația de plată a contravalorii acestor cheltuieli, deoarece Legea nr. 10/2001 nu prevede atare posibilitate. Tribunalul a apreciat că nu este îndeplinită cerința absenței unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, deoarece eventuala asemenea mărire are în speță un temei legitim în însăși Legea nr. 10/2001, pe baza dispozițiilor cărora s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

S-a apreciat, de asemenea, că reclamantul nu se încadrează între categoriile de persoane care beneficiază de despăgubirea pentru sporul de valoare adus imobilului, întrucât nu a avut calitatea de chiriaș, astfel cum prevede art. 48 din lege, ci a deținut imobilul în baza unui drept de administrare, fiind unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, imobilul nu a avut destinația de locuință, conform cerințelor legale, ci a reprezentat instituție sanitară. Tribunalul a considerat că art. 48 nu poate fi extins prin interpretare la alte categorii de posesori sau la alte situații decât cele strict reglementate, voința legiuitorului fiind aceea ca obligația de despăgubire astfel circumscrisă să revină, în ipoteza preluării fără titlu a imobilului, statului sau unității administrativ-teritoriale, și nu persoanei căreia i s-a restituit în natură imobilul.

Tribunalul a mai reținut că, în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 10/2001, reclamantul avea obligația restituirii în natură în starea în care imobilul se afla la data cererii de restituire, neputând pretinde recuperarea unor cheltuieli, chiar necesare și utile, făcute anterior cererii de restituire, respectiv pentru anii 1998 și 1999. Pe de altă parte, atât timp cât statul, cel care a preluat abuziv imobilul, este obligat, în baza Legii nr. 10/2001, să-l restituie în starea în care se găsește, fără a putea pretinde sumele cheltuite cu întreținerea acestuia, cu atât mai mult reclamantul, aflat în raporturi de subordonare față de stat în baza dreptului de administrare, nu poate solicita aceste sume de la proprietari, mai ales că au fost efectuate din venituri publice.

Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite nici condițiile materiale pentru existența unei îmbogățiri fără justă cauză, respectiv mărirea patrimoniului pârâtei în legătură directă cu micșorarea patrimoniului reclamantului, atât timp cât îmbunătățirile au fost efectuate de Ministerul Sănătății Publice nu prin folosirea unor fonduri proprii, ci prin folosirea banilor de la bugetul de stat. Nici măcar folosirea unor bani de la bugetul de stat pentru efectuarea unor cheltuieli necesare și utile cu un imobil preluat abuziv, nu poate fi invocată, în condițiile în care cauza micșorării patrimoniului este reprezentată de Legea nr. 10/2001, care a stabilit obligația de restituire a imobilelor în starea în care se găsesc.

Apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 755 din 22 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe. Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: - instanța nu a analizat în mod corect dispozițiile invocate prin motivele de apel, respectiv art. 19 din Legea nr. 10/2001 interpretat per a contraria, care nu exclude despăgubirea unității deținătoare în cazul în care imobilul rezultat în urma extinderii are o suprafață mai mare decât a celui preluat abuziv, dar nu într-un procent de peste 100% din suprafața inițială, iar corpurile noi nu pot fi considerate de sine-stătătoare.

- instanța de apel a apreciat în mod greșit că nu se aplică art. 48 din Legea nr. 10/2001, creând, astfel, o situație mai dezavantajoasă pentru instituțiile publice în raport cu chiriașii. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Reclamantul a învestit instanța de judecată în cauză cu soluționarea unei cereri având ca obiect plata de către pârâtă - căreia reclamantul, în calitate de entitate învestită cu soluționarea notificării în sensul Legii nr. 10/2001, i-a restituit în natură imobilul în litigiu -, a contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile pretins efectuate la imobil în perioada anterioară intrării în vigoare a acestui act normativ cu caracter reparator.

Ambele instanțe de fond au analizat întrunirea cerințelor formulării unei acțiuni în restituire întemeiate pe faptul îmbogățirii fără justă cauză, materiale și juridice, conchizând în sensul neîndeplinirii lor, față de conținutul și finalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care exclud posibilitatea despăgubirii unității deținătoare pentru eventualul spor de valoare adus imobilului restituit în natură. Aceste condiții trebuie întrunite cumulativ, fiind suficientă neîndeplinirea uneia dintre ele pentru a se conchide în sensul că nu subzistă instituția îmbogățirii fără just temei. Instanța de apel, care a confirmat hotărârea primei instanțe, a apreciat că eventuala mărire a patrimoniului pârâtei prin restituirea, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului la care se efectuaseră lucrări de consolidare, extindere și modernizare anterior anului 2001 a avut o cauză legitimă, respectiv însuși actul normativ cu caracter reparator.

Potrivit art. 9 din lege, imobilul se restituie în natură către proprietarul deposedat abuziv de către stat „în starea în care se află la data cererii de restituire ... ", așadar, inclusiv în situația în care i s-a adus de către deținător un spor de valoare prin lucrări de natura celor menționate de către reclamant în cauză. Ca atare, din moment ce însăși legea permite mărirea patrimoniului proprietarului prin sporul de valoare adus imobilului restituit, nu se poate vorbi despre absența unui temei legitim pentru asemenea consecință a măsurii reparatorii a restituirii. Legea nr. 10/2001 reglementând raporturile juridice născute din aplicarea sa, desocotirea între proprietar și persoana care a efectuat lucrările de îmbunătățiri poate avea loc doar în limitele și condițiile expres prevăzute de legiuitor, care nu pot fi extinse prin interpretare altor categorii de persoane sau altor situații decât cele strict descrise.

Or, după cum a arătat instanța de apel, numai titularul unui drept de închiriere, în aplicarea art. 48 din lege, ar putea pretinde un drept de creanță împotriva proprietarului, decurgând din eventualele îmbunătățiri aduse imobilului, în cazul preluării imobilului fără titlu valabil de către stat. Așadar, chiar dacă ar fi întrunită ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care s-a făcut referire în mod explicit în motivele de recurs, doar un eventual chiriaș ar fi îndreptățit să pretindă de la proprietar contravaloarea îmbunătățirilor efectuate, în absența unei norme exprese relative la alte persoane cu atare vocație.

Pe de altă parte, este evidentă intenția legiuitorului de a exclude unitatea deținătoare din categoria persoanelor îndreptățite la recuperarea acestor cheltuieli, iar instanța de judecată nu poate cenzura voința legiuitorului astfel exprimată prin constatarea unei eventuale discriminări față de categoria chiriașilor, astfel cum pretinde recurentul-reclamant. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 818/2008, confirmată prin practica sa ulterioară, a apreciat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Ca atare, nu este la îndemâna instanței de judecată să refuze aplicarea Legii nr. 10/2001, care nu îndreptățește pe reclamantul din cauză la despăgubire, pe motiv că actul normativ creează discriminări între diferite categorii de persoane care solicită recuperarea cheltuielilor decurgând din îmbunătățirile aduse imobilului. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Sănătății Publice împotriva Deciziei nr. 755/A din 22 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2010. Procesat de GGC - NN