ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 919 din 15 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului P.E., în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General, cu motivarea că nu poate fi primită cererea în revendicarea imobilului din București, preluat abuziv de către stat din patrimoniul reclamantului, atât timp cât reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 14 noiembrie 2006 emisă de Primarul General a fost respinsă cererea de restituire în natură a terenului, acordându-se măsuri reparatorii în echivalent, deoarece terenul este afectat în prezent de detalii de sistematizare.

Prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se îngrădește accesul liber la justiție, în condițiile în care legea permite căi de atac în justiție împotriva actelor din procedura administrativă, în speță, contestația împotriva dispoziției date în temeiul Legii nr. 10/2001. Împotriva sentinței civile de mai sus a declarat apel reclamantul P.E., iar prin Decizia civilă nr. 204/ A din 20 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul ca nefondat, confirmând legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe. Împotriva deciziei mai sus menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și invocând cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., după cum urmează: 1. Decizia recurată conține o motivare extrem de succintă, ceea ce echivalează cu o nemotivare, încălcate fiind dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să conțină motivele de fapt și de drept pentru care au fost respinse toate criticile invocate prin cererea de apel (art. 304 pct. 5 și 7). Astfel, instanța de apel nu face nicio referire la motivul de apel vizând distincția între acțiunea pe dreptul comun și procedura prevăzută de legea specială, nici la motivul privind împrejurarea că, prin raportare la art. 47 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 46 după republicare) acest act normativ nu interzice exercitarea unei acțiuni pe dreptul comun, și nici la cel vizând încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 44 alin (1) si (2) din Constituție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii referitoare la soluționarea de către prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare față de procedura reglementată de legea specială, fără a o pune în discuția părților și fără a le da posibilitatea sa formuleze apărări cu privire la acest aspect. 2. Hotărârea recurată este nelegală, întrucât încalcă garanțiile constituționale și convenționale ale dreptului de proprietate, limitând posibilitățile de apărare ale celor vătămați (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În mod greșit, instanța de apel nu a luat în considerare apărările reclamantului în ce privește aplicabilitatea dreptului comun, chiar în condițiile existenței legii speciale, deoarece cele două căi procesuale: acțiunea în revendicare și contestația întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 au o natură juridică și un regim juridic diferit - acțiunea reglementata de art. 480 C. civ.

este una petitorie, reală și imprescriptibilă, în timp ce contestația împotriva unei dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001 este, în esență, o cerere în despăgubiri, personală imobiliară, cu caracter reparatoriu, supusă atât prescripției, cât și decăderii. Persoana pârâtului este diferită în cele două ipoteze, ca și finalitatea urmărită prin acțiunile în justiție respective. Aprecierea instanțelor potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude de plano formularea unor acțiuni pe drept comun nu are suport legal, deoarece din cuprinsul acesteia nu reiese că aplicarea acesteia suprimă acțiunile respective, ba mai mult, potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare), persoana a cărei acțiune se afla pe rol la data apariției legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Cu atât mai mult Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acțiuni in revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziții nelegale și nici după eventuala pronunțare a unei hotărâri definitive și irevocabile într-o astfel de contestație, în caz contrar, fiind îngrădit accesul la justiție, precum și însuși dreptul de proprietate, așa cum este recunoscut de către Constituția României și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, în condițiile în care legea speciala nu oferă modalități reale si eficiente pentru acordarea de reparații rezonabile pentru privarea de proprietatea bunului, astfel cum s-a pronunțat în mod constant Curtea Europeană în spețe similare referitoare la acordarea titlurilor de despăgubiri la Fondul Proprietatea.

În situația în care imobilul este afectat sau urmează a fi afectat unei utilități publice, statul are posibilitatea legală a exproprierii, cu plata unor despăgubiri corespunzătoare, în acest fel creându-se echilibrul între caracterul fundamental al dreptului de proprietate, mijloacele reale de protecție a lui, și necesitatea satisfacerii unor utilități publice ale colectivității. 3. Hotărârea este dată cu încălcarea chiar a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, în condițiile în care din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că doar pentru o mică parte din imobil - respectiv pentru o suprafața de numai 946, 64 mp - a fost emis un certificat de expropriere, fapt recunoscut de pârâtă prin adresa din 03 mai 2007; cu privire la diferența de teren de 6.864,18 m.p.

nu există nicio probă care să ateste ca ar fi fost preluată de statul comunist în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel încât, pentru această suprafață, instanța trebuia să rețină că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001 și să procedeze la judecarea în fond a pricinii, analizând dacă, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, pârâta face dovada existenței terenului în domeniul public al statului. În cursul judecării recursului, la termenul din 14 noiembrie 2008, apreciind întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a pricinii ce formează obiectul Dosarului nr. 6186/2/2008 al Curții de Apel București.

La data de 10 februarie 2010, recurentul - reclamant a solicitat repunerea cauzei pe rol, atașând Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 6186/2/2008, în considerarea căruia se dispusese suspendarea judecării prezentului recurs. La termenul de judecată din 29 octombrie 2010, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol, reținând cauza spre soluționare și în raport de Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. În ceea ce privește modul de argumentare a soluției adoptate de către instanța de apel, chiar dacă decizia recurată este succint motivată și reiterează considerentele reținute în hotărârea primei instanțe, permite controlul judiciar de legalitate pe aspectul esențial avut în vedere la soluționarea cauzei, pentru care sentința tribunalului a fost menținută, anume inadmisibilitatea cererii în revendicare întemeiate pe dreptul comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, instanța de apel a reținut că imobilul ce face obiectul cererii în revendicare face parte din categoria imobilelor pentru care legea specială a prevăzut acordarea de măsuri reparatorii pentru prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat în perioada martie 1945 – decembrie 1989, astfel încât Legea nr. 10/2001 este incidentă în cauză, iar existența acesteia nu este de natură să îngrădească accesul liber la justiție al proprietarilor deposedați abuziv.

Mai mult, reclamantul P.E. a inițiat procedura administrativă prevăzută de legea specială, în care a fost emisă Dispoziția din 14 noiembrie 2006 de către Primarul General, prin care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent. Se observă, din aceste considerente, că a fost evaluată însăși corelația între dreptul comun și legea specială în ceea ce privește valorificarea prerogativelor proprietarilor asupra bunurilor preluate abuziv de către stat. Chiar dacă nu au cercetate toate susținerile reclamantului pe acest aspect, este cert că argumentele instanței de apel au vizat inadmisibilitatea cererii în revendicare, soluție care se impune a fi menținută, pentru considerente ce urmează a fi expuse în contextul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de natură a completa motivarea în drept din decizia recurată. În ceea ce privește motivul de apel relativ la soluționarea cauzei în primă instanță asupra unei excepții procesuale nepuse în discuția părților, deși instanța de apel nu a răspuns criticilor cu acest obiect, nu se poate reține că operează nulitatea deciziei, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru nemotivarea hotărârii, după cum aceeași sancțiune nu este incidentă nici în privința hotărârii primei instanțe, în ipoteza încălcării de către tribunal a principiului contradictorialității la soluționarea excepției.

În ambele cazuri, nulitatea este condiționată de vătămarea părții prin actul nelegal de procedură, or nu s-a produs în cauză, din moment ce este vorba despre o excepție procesuală absolută, ce ar fi putut fi invocată și soluționată chiar în recurs, iar reclamantul a avut posibilitatea să formuleze apărări pe excepția admisă de către prima instanță în cauză, ce urmează a fi evaluate de către această în contextul analizei de legalitate a deciziei recurate. În consecință, nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., urmând a fi respinse susținerile recurentului pe acest aspect. 2. În ceea ce privește modul de soluționare a cererii în revendicare, Înalta Curte constată că, deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, în fapt, văzându-se motivele expuse în susținerea acestei soluții, cererea a fost considerată ca fiind inadmisibilă, soluție menținută ca atare în apel.

Această soluție este legală, corespunzând Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranșat chestiunea existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, C. civ. Astfel, s-a statuat, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii 10/2001 se aplică în mod prioritar față de norma de drept comun, motiv pentru care, după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Astfel cum se arată în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului. Or, recurentul reclamant nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, imobilul fiind preluat în temeiul Decretului - Lege nr. 326/1949, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, după cum s-a reținut în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 6186/2/2008, privind contestația formulată de reclamantul P.E.

împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001. Mai mult, reclamantul a urmat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001, recunoscându-i-se dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece terenul în litigiu este afectat de detalii de sistematizare, în acest sens, pronunțându-se Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 în Dosarul nr. 6186/2/2008. Ca atare, din moment ce imobilul intră în domeniul de aplicare a legii speciale, cu atât mai mult cu cât proprietarul deposedat abuziv anterior anului 1989 a obținut deja măsuri reparatorii în acea procedură, nu are deschisă calea dreptului comun, neexistând o opțiune între procedura Legii nr. 10/2001 și acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

În aceste condiții, sunt lipsite de relevanță susținerile din motivele de recurs privind distincțiile dintre cele două tipuri de acțiuni, precum și corelația dintre acestea, de vreme ce aceste aspecte au făcut obiectul sus - menționatei decizii pronunțate în interesul legii, ce produce efecte obligatorii în prezenta cauză, în aplicarea art. 329 C. proc. civ. Prin aceeași Decizie nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arată, însă, în același timp, că, în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, iar prin motivele de recurs, sunt invocate dispozițiile art. 6 parag.

1 din C.E.D.O., întrucât, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, s-ar nega dreptul de acces la instanță, dar și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției. În ceea ce privește accesul la justiție, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană din această perspectivă a fost, de asemenea, analizată și tranșată prin aceeași decizie în interesul legii, în sensul că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă”, pentru argumentele înfățișate în hotărârea instanței supreme și a cărei reiterare în prezenta decizie este inutilă.

Or, așa cum s-a arătat, recurentul a obținut deja măsuri reparatorii pentru imobil, ce urmează a fi valorificate în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulate după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, normă ce garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Este adevărat că reclamantul deține un „bun”, în accepțiunea Curții europene, astfel cum se desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, însă acesta nu rezidă într-un drept la restituirea bunului, care să susțină pretențiile părții în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanță, susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa.

Astfel, se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143). A fortiori, dreptul de creanță recunoscut pe cale judecătorească, urmare a parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001 - precum în speță - îi conferă titularului un „bun”, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop, prin hotărârea - pilot pronunțată în cauza în discuție). Se observă că instanța de contencios european nu a mai condiționat recunoașterea existenței unui „bun” în patrimoniul titularului de nefuncționalitatea Fondului “Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite titularilor din cauze identice sau similare celor soluționate de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei, contrar susținerilor acestuia, situație în care Înalta Curte constată că recurentul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul 1. 3. În ceea ce privește criticile referitoare la neîncadrarea imobilului în litigiu în categoria celor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, al căror regim juridic reparator este reglementat de legea specială, se constată că aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 6186/2/2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție (dosar în considerarea judecării căruia a fost suspendată judecarea prezentului recurs), hotărâre prin care s-a confirmat aprecierea instanțelor de fond de recunoaștere a dreptului reclamantului la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

În virtutea efectului negativ al puterii de lucru judecat recunoscut oricărei hotărâri judecătorești, chestiunile de fapt și de drept dezlegate irevocabil prin decizia menționată se impun în prezenta cauză fără a putea fi rediscutate sau reanalizate, motiv pentru care Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva Deciziei nr. 204/ A din 20 martie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.