ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6007/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 919 din 15 iunie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantului P.E., în contradictoriu cu Primăria

Municipiului București, prin Primar General, cu motivarea că nu poate fi

primită cererea în revendicarea imobilului din București, preluat abuziv de

către stat din patrimoniul reclamantului, atât timp cât reclamantul a formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția din 14 noiembrie 2006

emisă de Primarul General a fost respinsă cererea de restituire în natură a

terenului, acordându-se măsuri reparatorii în echivalent, deoarece terenul este

afectat în prezent de detalii de sistematizare.

Prin procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu se îngrădește accesul liber la justiție, în

condițiile în care legea permite căi de atac în justiție împotriva actelor din

procedura administrativă, în speță, contestația împotriva dispoziției date în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

civile de mai sus a declarat apel reclamantul P.E., iar prin Decizia civilă nr.

204/ A din 20 martie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul ca nefondat, confirmând

legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe.

Împotriva deciziei

mai sus menționate a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, criticând-o

pentru nelegalitate și invocând cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5,

7 și 9 C. proc. civ., după cum urmează:

conține o motivare extrem de succintă, ceea ce echivalează cu o nemotivare,

încălcate fiind dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit

cărora hotărârea trebuie să conțină motivele de fapt și de drept pentru care au

fost respinse toate criticile invocate prin cererea de apel (art. 304 pct. 5 și

7).

Astfel, instanța de

apel nu face nicio referire la motivul de apel vizând distincția între acțiunea

pe dreptul comun și procedura prevăzută de legea specială, nici la motivul

privind împrejurarea că, prin raportare la art. 47 din Legea nr. 10/2001 (devenit

art. 46 după republicare) acest act normativ nu interzice exercitarea unei

acțiuni pe dreptul comun, și nici la cel vizând încălcarea dreptului de

proprietate garantat de art. 44 alin (1) si (2) din Constituție și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

De asemenea, instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra criticii referitoare la soluționarea de către

prima instanță a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare față de

procedura reglementată de legea specială, fără a o pune în discuția părților și

fără a le da posibilitatea sa formuleze apărări cu privire la acest aspect.

este nelegală, întrucât încalcă garanțiile constituționale și convenționale ale

dreptului de proprietate, limitând posibilitățile de apărare ale celor vătămați

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În mod greșit,

instanța de apel nu a luat în considerare apărările reclamantului în ce privește

aplicabilitatea dreptului comun, chiar în condițiile existenței legii speciale,

deoarece cele două căi procesuale: acțiunea în revendicare și contestația

întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 au o natură juridică și un regim

juridic diferit - acțiunea reglementata de art. 480 C. civ. este una petitorie,

reală și imprescriptibilă, în timp ce contestația împotriva unei dispoziții

emise în baza Legii nr. 10/2001 este, în esență, o cerere în despăgubiri, personală

imobiliară, cu caracter reparatoriu, supusă atât prescripției, cât și

decăderii. Persoana pârâtului este diferită în cele două ipoteze, ca și finalitatea

urmărită prin acțiunile în justiție respective.

Aprecierea instanțelor

potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude de plano formularea unor acțiuni pe

drept comun nu are suport legal, deoarece din cuprinsul acesteia nu reiese că

aplicarea acesteia suprimă acțiunile respective, ba mai mult, potrivit art. 47

(devenit art. 46 după republicare), persoana a cărei acțiune se afla pe rol la

data apariției legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunțând la

judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.

Cu atât mai mult

Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acțiuni in

revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei

decizii/dispoziții nelegale și nici după eventuala pronunțare a unei hotărâri

definitive și irevocabile într-o astfel de contestație, în caz contrar, fiind îngrădit

accesul la justiție, precum și însuși dreptul de proprietate, așa cum este

recunoscut de către Constituția României și de art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, în condițiile în

care legea speciala nu oferă modalități reale si eficiente pentru acordarea de

reparații rezonabile pentru privarea de proprietatea bunului, astfel cum s-a

pronunțat în mod constant Curtea Europeană în spețe similare referitoare la

acordarea titlurilor de despăgubiri la Fondul Proprietatea.

În situația în care

imobilul este afectat sau urmează a fi afectat unei utilități publice, statul

are posibilitatea legală a exproprierii, cu plata unor despăgubiri corespunzătoare,

în acest fel creându-se echilibrul între caracterul fundamental al dreptului de

proprietate, mijloacele reale de protecție a lui, și necesitatea satisfacerii

unor utilități publice ale colectivității.

cu încălcarea chiar a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, în condițiile

în care din actele depuse la dosarul cauzei, rezultă că doar pentru o mică

parte din imobil - respectiv pentru o suprafața de numai 946, 64 mp - a fost

emis un certificat de expropriere, fapt recunoscut de pârâtă prin adresa din 03

mai 2007; cu privire la diferența de teren de 6.864,18 m.p. nu există nicio probă care să ateste ca ar fi fost preluată de statul comunist în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001, astfel încât, pentru această

suprafață, instanța trebuia să rețină că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.

10/2001 și să procedeze la judecarea în fond a pricinii, analizând dacă, prin

raportare la dispozițiile Legii nr. 213/1998, pârâta face dovada existenței

terenului în domeniul public al statului.

În cursul judecării

recursului, la termenul din 14 noiembrie 2008, apreciind întrunite cerințele de

aplicare a dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus

suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a pricinii ce

formează obiectul Dosarului nr. 6186/2/2008 al Curții de Apel București.

La data de 10

februarie 2010, recurentul - reclamant a solicitat repunerea cauzei pe rol,

atașând Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 6186/2/2008,

în considerarea căruia se dispusese suspendarea judecării prezentului recurs.

La termenul de

judecată din 29 octombrie 2010, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol,

reținând cauza spre soluționare și în raport de Decizia nr. 648 din 4 februarie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat.

privește modul de argumentare a soluției adoptate de către instanța de apel,

chiar dacă decizia recurată este succint motivată și reiterează considerentele

reținute în hotărârea primei instanțe, permite controlul judiciar de legalitate

pe aspectul esențial avut în vedere la soluționarea cauzei, pentru care sentința

tribunalului a fost menținută, anume inadmisibilitatea cererii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța de

apel a reținut că imobilul ce face obiectul cererii în revendicare face parte

din categoria imobilelor pentru care legea specială a prevăzut acordarea de

măsuri reparatorii pentru prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea

abuzivă de către stat în perioada martie 1945 – decembrie 1989, astfel încât

Legea nr. 10/2001 este incidentă în cauză, iar existența acesteia nu este de

natură să îngrădească accesul liber la justiție al proprietarilor deposedați

abuziv.

Mai mult, reclamantul

P.E. a inițiat procedura administrativă prevăzută de legea specială, în care a

fost emisă Dispoziția din 14 noiembrie 2006 de către Primarul General, prin

care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent.

Se observă, din

aceste considerente, că a fost evaluată însăși corelația între dreptul comun și

legea specială în ceea ce privește valorificarea prerogativelor proprietarilor

asupra bunurilor preluate abuziv de către stat.

Chiar dacă nu au cercetate

toate susținerile reclamantului pe acest aspect, este cert că argumentele instanței

de apel au vizat inadmisibilitatea cererii în revendicare, soluție care se

impune a fi menținută, pentru considerente ce urmează a fi expuse în contextul art.

304 pct. 9 C. proc. civ., de natură a completa motivarea în drept din decizia

recurată.

În ceea ce privește

motivul de apel relativ la soluționarea cauzei în primă instanță asupra unei

excepții procesuale nepuse în discuția părților, deși instanța de apel nu a

răspuns criticilor cu acest obiect, nu se poate reține că operează nulitatea

deciziei, în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., pentru nemotivarea

hotărârii, după cum aceeași sancțiune nu este incidentă nici în privința

hotărârii primei instanțe, în ipoteza încălcării de către tribunal a

principiului contradictorialității la soluționarea excepției.

În ambele cazuri,

nulitatea este condiționată de vătămarea părții prin actul nelegal de

procedură, or nu s-a produs în cauză, din moment ce este vorba despre o

excepție procesuală absolută, ce ar fi putut fi invocată și soluționată chiar

în recurs, iar reclamantul a avut posibilitatea să formuleze apărări pe excepția

admisă de către prima instanță în cauză, ce urmează a fi evaluate de către

această în contextul analizei de legalitate a deciziei recurate.

În consecință, nu

sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.,

urmând a fi respinse susținerile recurentului pe acest aspect.

privește modul de soluționare a cererii în revendicare, Înalta Curte constată

că, deși cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, în fapt,

văzându-se motivele expuse în susținerea acestei soluții, cererea a fost

considerată ca fiind inadmisibilă, soluție menținută ca atare în apel.

Această soluție este

legală, corespunzând Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție într-un recurs în interesul

legii, prin care s-a tranșat chestiunea existenței unei opțiuni între aplicarea

legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în

perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, C. civ.

Astfel, s-a statuat,

în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii

10/2001 se aplică în mod prioritar față de norma de drept comun, motiv pentru

care, după adoptarea legii de reparație, nu mai există posibilitatea unei

opțiuni între a urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la

dreptul comun, prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Astfel cum se arată

în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii

în revendicarea bunului.

Or, recurentul

reclamant nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior,

întrucât nu este exceptat de la aplicarea dispozițiilor legii speciale,

imobilul fiind preluat în temeiul Decretului - Lege nr. 326/1949, în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, după cum s-a reținut în cauza ce a format

obiectul Dosarului nr. 6186/2/2008, privind contestația formulată de

reclamantul P.E. împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001.

Mai mult, reclamantul

a urmat și epuizat procedura Legii nr. 10/2001, recunoscându-i-se dreptul la

măsuri reparatorii în echivalent, deoarece terenul în litigiu este afectat de

detalii de sistematizare, în acest sens, pronunțându-se Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 în Dosarul nr. 6186/2/2008.

Ca atare, din moment

ce imobilul intră în domeniul de aplicare a legii speciale, cu atât mai mult cu

cât proprietarul deposedat abuziv anterior anului 1989 a obținut deja măsuri reparatorii în acea procedură, nu are deschisă calea dreptului comun,

neexistând o opțiune între procedura Legii nr. 10/2001 și acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ.

În aceste condiții, sunt

lipsite de relevanță susținerile din motivele de recurs privind distincțiile

dintre cele două tipuri de acțiuni, precum și corelația dintre acestea, de

vreme ce aceste aspecte au făcut obiectul sus - menționatei decizii pronunțate

în interesul legii, ce produce efecte obligatorii în prezenta cauză, în

aplicarea art. 329 C. proc. civ.

Prin aceeași Decizie nr.

33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, se arată,

însă, în același timp, că, în cazul în care se constată neconcordanțe între

legea specială, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului,

trebuie acordată prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce

atingere altui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, iar

prin motivele de recurs, sunt invocate dispozițiile art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.,

întrucât, prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă, s-ar nega dreptul de acces

la instanță, dar și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

În ceea ce privește

accesul la justiție, problema raportului dintre Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană din această perspectivă a fost, de asemenea, analizată și tranșată

prin aceeași decizie în interesul legii, în sensul că „adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă”, pentru argumentele

înfățișate în hotărârea instanței supreme și a cărei reiterare în prezenta

decizie este inutilă.

Or, așa cum s-a

arătat, recurentul a obținut deja măsuri reparatorii pentru imobil, ce urmează

a fi valorificate în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Prin respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulate după data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub

incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, normă ce garantează

protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Este adevărat că

reclamantul deține un „bun”, în accepțiunea Curții europene, astfel cum se

desprinde din jurisprudența formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1,

însă acesta nu rezidă într-un drept la restituirea bunului, care să susțină

pretențiile părții în acțiunea în revendicare, prin care se tinde la

redobândirea posesiei, ca stare de fapt, ci într-un drept de creanță,

susceptibil a fi valorificat în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Distincția între

dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza

Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se

fixează semnificații ale noțiunii de „bun” pe care Curtea le-a uzitat în mod

constant în jurisprudența sa.

Astfel, se arată că

un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag.

141, 142 și 143).

A fortiori, dreptul

de creanță recunoscut pe cale judecătorească, urmare a parcurgerii procedurii

Legii nr. 10/2001 - precum în speță - îi conferă titularului un „bun”, constând

în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul

este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte

în acest scop, prin hotărârea - pilot pronunțată în cauza în discuție).

Se observă că

instanța de contencios european nu a mai condiționat recunoașterea existenței

unui „bun” în patrimoniul titularului de nefuncționalitatea Fondului

“Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în

recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului

Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare

care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție

și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare

cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente (parag. 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai

socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la

mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite

titularilor din cauze identice sau similare celor soluționate de către instanța

europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care

Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și

despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamantul

nu are un drept la restituire care să-l îndreptățească la redobândirea

posesiei, contrar susținerilor acestuia, situație în care Înalta Curte constată

că recurentul nu poate invoca în mod eficient garanțiile art. 1 din Protocolul

1.

privește criticile referitoare la neîncadrarea imobilului în litigiu în categoria

celor preluate abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, al căror

regim juridic reparator este reglementat de legea specială, se constată că

aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 a fost tranșată cu putere de lucru judecat

prin Decizia nr. 648 din 4 februarie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 6186/2/2008

de Înalta Curte de Casație și Justiție (dosar în considerarea judecării căruia

a fost suspendată judecarea prezentului recurs), hotărâre prin care s-a

confirmat aprecierea instanțelor de fond de recunoaștere a dreptului reclamantului

la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

În virtutea efectului

negativ al puterii de lucru judecat recunoscut oricărei hotărâri judecătorești,

chestiunile de fapt și de drept dezlegate irevocabil prin decizia menționată se

impun în prezenta cauză fără a putea fi rediscutate sau reanalizate, motiv

pentru care Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul P.E. împotriva Deciziei nr. 204/ A din 20 martie 2008 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2010.