ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1274/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr.

5205/23 decembrie 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a

respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC B.T.W.C. SRL în

contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA.

Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 555 din 13 noiembrie 2006, a

respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut în esență, că, activitatea desfășurată de către pârâtă și reclamată

de către apelanta reclamantă ca fiind generatoare de risc de confuzie și de

depreciere este reglementată de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 11/1991, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 298/2001,

respectiv: „Folosirea unei firme, investiții, mărci, indicații geografice, unui

desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unui

ansamblu sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite

legitim de alt comerciant”.

Acesta este textul care se

referă la ceea ce doctrina numește crearea riscului de confuzie și nu textul art.

4 alin. (1) lit. d) (fostă f) din Legea nr. 11/1991.

Aceste practici incriminate

de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, urmăresc crearea unei

confuzii dar au ca rezultat, cel mai adesea, și crearea unui risc de depreciere

a produselor la care se referă.

Or, în această privință s-a

remarcat faptul că legiuitorul nu a protejat ideile publicitare ca atare,

utilizarea ideii publicitare a altuia fiind inadmisibilă doar dacă a fost

cunoscută prin mijloace nereale (ex. prin abuz de încredere).

În ceea ce privește

sloganurile, s-a admis că acestea pot forma, cu condiția de a fi distinctive,

obiectul unui depozit, putând fi protejate în acest caz, ca mărci, de

contrafacere.

Concurența neloială în

această materie este posibilă dacă există riscul unei confuzii din cauza

legăturii pe care publicul ar face-o între slogan și o întreprindere

determinată.

Aceasta înseamnă ca

publicitatea imitată să fi dobândit, prin originalitate, o anumită notorietate.

În speță însă, apelanta nu a

dovedit însă un drept exclusiv asupra sloganului publicitar.

Totodată, apelanta nu a

dovedit nici poziția de lider în domeniul său de activitate și nici în ce ar

consta riscul de depreciere (care poate exista chiar în absența oricărui risc

de confuzie) al valorii publicitare a reclamantei (sloganului).

În mod corect, instanța de

fond a apreciat în această situație că, de vreme ce serviciul oferit de pârâtă

este identic cu cel oferit de reclamantă, folosirea unor cuvinte sau sintagme

asemănătoare sau identice este justificată.

În ceea ce privește critica

adusă hotărârii de fond în sensul că, în mod eronat, instanța de fond ar fi

făcut referire la dispozițiile Legii nr. 148/2000 privind publicitatea,

deoarece această lege nu își găsește aplicarea față de faptul „incriminat” prin

acțiune, folosirea unui slogan publicitar identic cu cel al reclamantei,

susceptibil să creeze confuzie între cele două părți pe piață considerată, fapt

ce intră exclusiv sub incidența Legii nr. 11/1991, s-a reținut, de asemenea, ca

fiind nefondată, acesta fiind unul din temeiurile juridice invocate prin

acțiune.

Așa fiind, în mod temeinic

și legal judecătorul fondului a analizat incidența dispozițiilor Legii nr. 148/2000

în cauză, fiind investită de către reclamanta-apelantă prin acțiunea

introductivă, instanța de fond apreciind în mod corect faptul că dispozițiile

legale invocate de reclamantă nu incriminează faptele săvârșite de către pârâtă

și acuzate de către reclamantă, reclama publicată de pârâtă neconținând nici o

referire la B.T.W.C. sau la activitatea acesteia.

Reclamanta a formulat recurs

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a

susținut, în esență, că forma ideilor publicitare face obiectul protecției

contra concurenței neloiale. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a

interpretat și aplicat dispozițiile legale concluzionând că forma ideilor

publicitare nu este protejată.

Acțiunea în concurență

neloială presupune un raport de concurență, iar nu inexistența acestuia, cum de

asemenea, în mod greșit, a reținut instanța de apel.

Totodată, în mod greșit, s-a

reținut că aceasta presupune existența unui drept subiectiv și că este necesară

în toate cazurile dovedirea unui prejudiciu actual, în cauză, fiind incidente

dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 141/1995, Legea nr. 148/2000

privind publicitatea și art. 10 bis alin. (1) din Convenția de la Paris privind

proprietatea industrială, limite în care trebuie soluționată cauza.

Recursul formulat este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Referitor la primul motiv de

recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta vizează situația când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura pricinii.

Recurenta-reclamantă nu a

indicat în concret care sunt motivele contradictorii ori străine de natura

pricinii, iar hotărârea instanței de apel este motivată cu respectarea

dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. încât, acest motiv de recurs urmează a fi

respins.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.m se constată, de asemenea,

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală.

În fapt, reclamanta a

invocat că, fiind o societate comercială care are ca obiect unic de activitate

„activități auxiliare ale caselor de asigurări și pensii”, a oferit un serviciu

constând în punerea la dispoziția clienților de mașini în situația în care

mașinile acestora se află în service pentru reparații.

În acest cadru s-a lansat o companie

publicitară, bazată pe materiale publicitare în sensul „îți dau o mașină la

schimb cât timp ne ocupăm să o reparăm pe a ta”.

Pe de altă parte, intimata a

publicat la rândul său o reclamă ce, în opinia recurentei reprezintă o

reproducere parțială a materialului publicitar promovat de către aceasta.

În primul rând, este

adevărat că instanța de apel reținut că, recurenta nu a făcut dovada

înregistrării ca marcă a sloganului a cărui încălcare s-a pretins dar tocmai în

considerarea limitelor acțiunii cu care a fost investită, instanța de apel a

analizat în lipsa unei astfel de protecții legale, în ce măsură, în cauză, se

poate reține existența unor mijloace neloiale de preluare și utilizare a

acestora de către intimata-pârâtă.

În acest cadru, s-a reținut

că cele două societăți comerciale ofereau aceleași servicii și deci se aflau în

concurență, dar aceasta nu presupune, în lipsa unor dovezi certe, și faptele

neloiale pretinse, deoarece informația răspândită de intimata pârâtă care nu

este falsă nu este de natură să inducă în eroare publicul.

Totodată publicitatea parazitară,

riscul de depreciere, imitarea servilă nu pot fi reținute ca susceptibile să

deturneze o clientelă atât timp cât sloganul care face obiectul prezentei cauze

nu este apt să individualizeze serviciile oferite de recurenta-reclamantă în

raport cu serviciile similare oferite de intimata-pârâtă, aceasta neindicând ca

orice semn distinctiv, originea serviciilor ci doar o descriere a acestora.

Sloganul nu conține elemente

distinctive care pot fi asociate cu imaginea corporatistă a recurentei-reclamante.

Or legea sancționează, riscul de confuzie și neexistând, în cauză, un asemenea

risc de confuzie, din aceasta perspectivă a reținut și instanța de apel că nu

se poate produce niciun prejudiciu.

Cât privește cadrul

legislativ aplicabil fapta reclamată de recurenta-reclamantă se circumscrie art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, iar nu art. 4 alin. (1) lit. d)

deoarece, chiar dacă oricare din faptele menționate la art. 4 și 5 din aceeași lege,

reprezintă un act de concurență neloială, riscul de confuzie este cuprins în art.

5 alin. (1), pe când art. 4 alin. (1) lit. d se referă la orice alte forme de

inducere în eroare a publicului decât acelea create prin confuzia cu semnele

unui comerciant.

Or, instanța de apel a

analizat faptele și le-a încadrat corect din perspectiva dispozițiilor legale,

incidente inclusiv ale art. 10 bis alin. (1) din Convenția de la Paris din 1883

încât, pentru toate motivele arătate hotărârea este la adăpost de criticile

formulate și, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va

fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul SC B.T.W.C. SRL București împotriva deciziei nr. 555 din 13

decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 21 martie 2007.