ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1274/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 5205/23 decembrie 2005 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanta SC B.T.W.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 555 din 13 noiembrie 2006, a respins apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut în esență, că, activitatea desfășurată de către pârâtă și reclamată de către apelanta reclamantă ca fiind generatoare de risc de confuzie și de depreciere este reglementată de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 298/2001, respectiv: „Folosirea unei firme, investiții, mărci, indicații geografice, unui desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unui ansamblu sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant”. Acesta este textul care se referă la ceea ce doctrina numește crearea riscului de confuzie și nu textul art. 4 alin. (1) lit. d) (fostă f) din Legea nr. 11/1991.

Aceste practici incriminate de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, urmăresc crearea unei confuzii dar au ca rezultat, cel mai adesea, și crearea unui risc de depreciere a produselor la care se referă. Or, în această privință s-a remarcat faptul că legiuitorul nu a protejat ideile publicitare ca atare, utilizarea ideii publicitare a altuia fiind inadmisibilă doar dacă a fost cunoscută prin mijloace nereale (ex. prin abuz de încredere). În ceea ce privește sloganurile, s-a admis că acestea pot forma, cu condiția de a fi distinctive, obiectul unui depozit, putând fi protejate în acest caz, ca mărci, de contrafacere. Concurența neloială în această materie este posibilă dacă există riscul unei confuzii din cauza legăturii pe care publicul ar face-o între slogan și o întreprindere determinată.

Aceasta înseamnă ca publicitatea imitată să fi dobândit, prin originalitate, o anumită notorietate. În speță însă, apelanta nu a dovedit însă un drept exclusiv asupra sloganului publicitar. Totodată, apelanta nu a dovedit nici poziția de lider în domeniul său de activitate și nici în ce ar consta riscul de depreciere (care poate exista chiar în absența oricărui risc de confuzie) al valorii publicitare a reclamantei (sloganului). În mod corect, instanța de fond a apreciat în această situație că, de vreme ce serviciul oferit de pârâtă este identic cu cel oferit de reclamantă, folosirea unor cuvinte sau sintagme asemănătoare sau identice este justificată.

În ceea ce privește critica adusă hotărârii de fond în sensul că, în mod eronat, instanța de fond ar fi făcut referire la dispozițiile Legii nr. 148/2000 privind publicitatea, deoarece această lege nu își găsește aplicarea față de faptul „incriminat” prin acțiune, folosirea unui slogan publicitar identic cu cel al reclamantei, susceptibil să creeze confuzie între cele două părți pe piață considerată, fapt ce intră exclusiv sub incidența Legii nr. 11/1991, s-a reținut, de asemenea, ca fiind nefondată, acesta fiind unul din temeiurile juridice invocate prin acțiune.

Așa fiind, în mod temeinic și legal judecătorul fondului a analizat incidența dispozițiilor Legii nr. 148/2000 în cauză, fiind investită de către reclamanta-apelantă prin acțiunea introductivă, instanța de fond apreciind în mod corect faptul că dispozițiile legale invocate de reclamantă nu incriminează faptele săvârșite de către pârâtă și acuzate de către reclamantă, reclama publicată de pârâtă neconținând nici o referire la B.T.W.C. sau la activitatea acesteia. Reclamanta a formulat recurs invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că forma ideilor publicitare face obiectul protecției contra concurenței neloiale. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile legale concluzionând că forma ideilor publicitare nu este protejată.

Acțiunea în concurență neloială presupune un raport de concurență, iar nu inexistența acestuia, cum de asemenea, în mod greșit, a reținut instanța de apel. Totodată, în mod greșit, s-a reținut că aceasta presupune existența unui drept subiectiv și că este necesară în toate cazurile dovedirea unui prejudiciu actual, în cauză, fiind incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 141/1995, Legea nr. 148/2000 privind publicitatea și art. 10 bis alin. (1) din Convenția de la Paris privind proprietatea industrială, limite în care trebuie soluționată cauza. Recursul formulat este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Referitor la primul motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., acesta vizează situația când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Recurenta-reclamantă nu a indicat în concret care sunt motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, iar hotărârea instanței de apel este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ. încât, acest motiv de recurs urmează a fi respins. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.m se constată, de asemenea, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală. În fapt, reclamanta a invocat că, fiind o societate comercială care are ca obiect unic de activitate „activități auxiliare ale caselor de asigurări și pensii”, a oferit un serviciu constând în punerea la dispoziția clienților de mașini în situația în care mașinile acestora se află în service pentru reparații.

În acest cadru s-a lansat o companie publicitară, bazată pe materiale publicitare în sensul „îți dau o mașină la schimb cât timp ne ocupăm să o reparăm pe a ta”. Pe de altă parte, intimata a publicat la rândul său o reclamă ce, în opinia recurentei reprezintă o reproducere parțială a materialului publicitar promovat de către aceasta. În primul rând, este adevărat că instanța de apel reținut că, recurenta nu a făcut dovada înregistrării ca marcă a sloganului a cărui încălcare s-a pretins dar tocmai în considerarea limitelor acțiunii cu care a fost investită, instanța de apel a analizat în lipsa unei astfel de protecții legale, în ce măsură, în cauză, se poate reține existența unor mijloace neloiale de preluare și utilizare a acestora de către intimata-pârâtă.

În acest cadru, s-a reținut că cele două societăți comerciale ofereau aceleași servicii și deci se aflau în concurență, dar aceasta nu presupune, în lipsa unor dovezi certe, și faptele neloiale pretinse, deoarece informația răspândită de intimata pârâtă care nu este falsă nu este de natură să inducă în eroare publicul. Totodată publicitatea parazitară, riscul de depreciere, imitarea servilă nu pot fi reținute ca susceptibile să deturneze o clientelă atât timp cât sloganul care face obiectul prezentei cauze nu este apt să individualizeze serviciile oferite de recurenta-reclamantă în raport cu serviciile similare oferite de intimata-pârâtă, aceasta neindicând ca orice semn distinctiv, originea serviciilor ci doar o descriere a acestora.

Sloganul nu conține elemente distinctive care pot fi asociate cu imaginea corporatistă a recurentei-reclamante. Or legea sancționează, riscul de confuzie și neexistând, în cauză, un asemenea risc de confuzie, din aceasta perspectivă a reținut și instanța de apel că nu se poate produce niciun prejudiciu. Cât privește cadrul legislativ aplicabil fapta reclamată de recurenta-reclamantă se circumscrie art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 11/1991, iar nu art. 4 alin. (1) lit. d) deoarece, chiar dacă oricare din faptele menționate la art. 4 și 5 din aceeași lege, reprezintă un act de concurență neloială, riscul de confuzie este cuprins în art. 5 alin. (1), pe când art. 4 alin. (1) lit. d se referă la orice alte forme de inducere în eroare a publicului decât acelea create prin confuzia cu semnele unui comerciant.

Or, instanța de apel a analizat faptele și le-a încadrat corect din perspectiva dispozițiilor legale, incidente inclusiv ale art. 10 bis alin. (1) din Convenția de la Paris din 1883 încât, pentru toate motivele arătate hotărârea este la adăpost de criticile formulate și, ca urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul SC B.T.W.C. SRL București împotriva deciziei nr. 555 din 13 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 martie 2007.