ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2072/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2072/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 2046 din 21

noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte

cererea formulată de reclamanta SC Z. SA, a dispus obligarea pârâtei SC V.V. SA

să plătească reclamantei suma de 2.411.779 RON reprezentând despăgubiri; a

respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de

daune morale, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 28.233,79 RON,

cheltuieli de judecată.

Cererea de chemare în

judecată a avut ca obiect pretenția reclamantei de despăgubiri materiale și

morale îndreptate împotriva pârâtei, ca urmare a contrafacerii mărcii sale din

29 noiembrie 1968, marcă verbală M., care beneficiază de protecție pe

teritoriul României până la data de 29 noiembrie 2008 ca efect al reînnoirii,

înregistrată pentru clasa de produse și servicii 33 - băuturi alcoolice - a

Clasificării de la Nisa.

Cauza a fost

înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub

nr. 23290/3/2006 la data de 27 iunie 2006 și apoi pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, sub nr. 13051/3/2007, la data de 12 aprilie

2007, după admiterea recursului împotriva sentinței de declinare în favoarea

Tribunalului Vrancea.

Astfel, prin cererea

introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000

RON cu titlu de despăgubiri materiale și a sumei de 130.000 RON, cu titlu de

despăgubiri morale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11

februarie 2008, reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că

solicită acordarea despăgubirilor materiale și morale pentru următoarele

perioade: 27 iunie 2003 - 27 iunie 2006 (perioada de 3 ani înainte de

introducerea cererii de chemare în judecată); 27 iunie 2006 - până la data

efectuării calculului efectiv și cert al daunelor ce va fi realizat pe baza

documentelor contabile, în fața primei instanțe; de asemenea, după efectuarea

expertizei la prima instanță, reclamanta depune o nouă precizare a câtimii

pretențiilor sale.

Reclamanta a susținut

că prejudiciul va consta în suma reprezentând pierderea câștigului suferită de

partea vătămată, adică valoarea procentuală a profitului nerealizat de partea

vătămată, aplicat la volumul total al vânzărilor realizat de pârâtă; de

asemenea, s-a arătat că instanța de judecată va lua în considerare și

prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat.

Calculul

prejudiciului efectiv urmează a se realiza pe baza criteriilor legale,

ținându-se cont de volumul total al vânzărilor pârâtei pe o perioada de 3 ani

calculați anterior, până la data introducerii prezentei cereri de chemare în

judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 35 din Legea nr. 84/1998, art. 3, art. 4, art. 11 și

art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 112 și urm. C. proc. civ.

În pronunțarea

sentinței anterior menționate, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta SC Z. SA

este titulara mărcii verbale M. din 29 noiembrie 1968, reînnoită la data de 29

noiembrie 1998, pentru produsul din clasa 33, coniac. Acțiunea în contrafacerea

mărcii menționate a fost admisă, reținându-se, cu caracter irevocabil, că pârâta

SC V.V. SA, care are înregistrată marca M. pentru clasa 39, transport, a

comercializat băuturi alcoolice sub această marcă înregistrată. S-a apreciat că

această ilicită săvârșită de către V.V. prin folosirea semnului identic, M.,

pentru produse identice, băuturi alcoolice, clasa 33, reprezintă, într-adevăr,

cea mai gravă formă de contrafacere a unui drept de proprietate intelectuală,

impunând lipsirea contrafăcătorului de foloasele materiale rezultate de pe urma

actelor de contrafacere, iar existența faptei ilicite, ca element al

răspunderii civile delictuale, a fost stabilită cu putere de lucru judecat în

dosarul de contrafacere.

Contrar susținerilor

pârâtei, faptul că este îndeplinită condiția vinovăției rezultă din

împrejurarea că V.V. a acționat cu intenție, știind că drepturile de

proprietate industrială aparțin reclamantei. Pârâta a solicitat înregistrarea

mărcii M. pentru băuturi alcoolice, cerere respinsă de O.S.I.M. întrucât i se

opunea marca M. din 29 noiembrie 1968 reînnoită, aparținând reclamantei Z.

Atingerea dreptului

la marcă constă în actul de contrafacere în sine, în simplul fapt de

întrebuințare materială a denumirii susceptibile de a produce confuzie cu marca

înregistrată. Acțiunea în contrafacere intentată de reclamantă împotriva

aceleiași pârâte a fost soluționată irevocabil, constatându-se că pârâta nu a

folosit marca M. nr. x pentru serviciile de transport pentru care a

înregistrat-o, ci pentru produse proprii, reprezentând băuturi alcoolice,

respectiv distilat din vin, utilizând pentru aceste produse marca înregistrată

M., a cărei titulară este reclamanta. În materia răspunderii civile delictuale,

buna-credință nu este exoneratoare de răspundere, care operează, în principiu,

pentru cea mai ușoară culpă. În același timp, în considerarea statutului de

comerciant în exercițiul căruia a fost săvârșită fapta, tribunalul a reținut că

este imposibil a se aprecia că pârâta a fost de bună-credință săvârșind actele

de contrafacere constatate prin soluțiile pronunțate în Dosarul nr.

10179/3/2005 și că a acționat fără intenție, cu atât mai mult că i-ar fi

imputabilă cea mai ușoară culpă.

Interpretarea

corelată a dispozițiilor art. 92 din Legea nr. 84/1998 cu prevederile art. 998

- 999 din C. civ. de la 1864, dreptul comun în materia acordării de despăgubiri

pentru prejudicii cauzate prin săvârșirea actelor de contrafacere, prevederi

neafectate de reglementarea O.U.G. nr. 100/2005, de asemenea incidentă în

cauză, determină în ceea ce privește prejudiciul efectiv suferit de pârâtă

concluzia că acesta constă în profitul net realizat de V.V. din vânzarea

băuturilor alcoolice purtând marca M., profit stabilit prin expertiza contabilă

efectuată în cauză, respectiv suma de 2.411.779 RON.

Modalitatea de

evaluare a daunelor, conform dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G nr.

100/2005 presupune luarea în considerare a tuturor aspectelor corespunzătoare,

cum ar fi consecințele economice negative, în special pierderea câștigului

suferită de partea vătămată, a beneficiilor realizate în mod injust de către

persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială protejat și, după

caz, a altor elemente, altele decât factorii economici, respectiv prejudiciul

moral cauzat titularului dreptului încălcat. Ca urmare, beneficiile realizate

fără justă cauză de către pârâtă sunt echivalente cu beneficiile nerealizate de

către reclamantă, baza de calcul a prejudiciului reprezentând-o profitul brut

indicat în raportul de expertiză. Prejudiciul efectiv suferit de SC Z. SA îl

constituie profitul obținut de pârâtă, calculat ca diferență între veniturile

totale din vânzări și totalul costurilor.

Conform raportului de

expertiză, profitul ilicit a fost determinat cu respectarea reglementărilor în

domeniul contabilității, tribunalul apreciind că profitul reprezintă criteriul

de evaluare obiectiv, legal, dar și adecvat al daunelor-interese materiale.

Aceasta, întrucât este evident că efectele actelor de contrafacere se reflectă

în profitul activității comerciale a pârâtei, în perioada de referință. De

asemenea, datele speței relevă că începând din trimestrul II al anului 2007,

V.V. a și sistat producția și comercializarea băuturilor spirtoase sub marca

M., fără ca încetării activității de contrafacere să-i corespundă o creștere a

cantității de produse marca M. vândută de Z. Nu se poate reține astfel că

daunele reclamantei au rezultat în mod necesar, anterior, în perioada 2003 -

2007, din scăderea vânzărilor, din pierderea clientelei și diluarea mărcii în

percepția consumatorilor, criterii de altfel imposibil de cuantificat în

absența oricăror probe care să fi fost administrate de către reclamantă în

acest sens.

În același timp,

prima instanță a mai observat că, inițial, reclamanta a arătat că solicită

repararea prejudiciului efectiv care i-a fost cauzat, calculat pe baze

contabile, în scopul determinării profitului nerealizat corespunzător întregii

cantități de băutură alcoolică M. pe care V.V. a produs-o, respectiv a

comercializat-o. În cadrul celui de-al doilea obiectiv al expertizei contabile,

efectuată în cauză, la cererea reclamantei s-a solicitat determinarea

cuantumului adaosului brut realizat de către V.V. aplicat la cantitatea de

băutură M. comercializată de pârâtă în perioada 2003 - 2007, acest adaos brut

fiind privit ca diferența dintre valoarea de comercializare și valoarea de producție/de

achiziționare a produsului.

Răspunzând acestui

obiectiv, expertul desemnat a arătat că noțiunea de "adaos" se aplică

activității de comerț în cadrul activității economice a unei entități. În cazul

de față, întrucât V.V. este o societate care desfășoară activitatea de

producție, iar nu activitate de comercializare, nu se poate folosi decât

noțiunea de profit, ca diferență între valoarea de comercializare și valoarea

de producție.

În aceste

circumstanțe, s-a apreciat că nu se poate proceda la stabilirea cuantumului

prejudiciului efectiv suferit de reclamantă prin raportare la o noțiune

inaplicabilă, aceea de "adaos" și prin calificarea artificială a

costurilor fixe ori indirecte ca fiind o componentă a venitului total, ceea ce

a impus, în privința determinării profitului, a fi luate în considerare

concluziile raportului de expertiză.

Actele de

contrafacere a mărcii în cauză au conferit pârâtei, în mod evident, un avantaj

injust în atragerea parazitară a clientelei, fiind îndeplinită astfel și cerința

legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În consecință, sunt

întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, elemente

care permit recuperarea prejudiciului cauzat prin faptele pârâtei. Forma de

vinovăție cu care a fost săvârșită fapta, rezultă din descrierea acesteia,

pârâta cunoscând concurenții și folosind în mod voit denumirea în litigiu

pentru a atrage clientela de pe piață. Raportul de cauzalitate dintre faptă și

prejudiciu rezultă "ex re", dispozițiile O.U.G. nr. 100/2005,

anterior evocate, stabilind expres posibilitatea titularului dreptului încălcat

de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a actelor de

contrafacere. Prejudiciul este de asemenea evident, rezultând din folosirea

mărcii reclamantei, folosire care leagă SC Z. SA de produsele SC V.V. SA,

oferindu-i acesteia din urmă un profit obținut în mod nejustificat.

Vânzările pârâtei au

crescut în mod nejustificat prin folosirea mărcii M., societatea reclamantă

fiind în mod direct prejudiciată.

Tribunalul a

înlăturat ca nefondat argumentul pârâtei conform căruia sfera de protecție,

precum și drepturile și interesele lezate ale reclamantei se rezumă exclusiv la

băutura vinars, în timp ce V.V. a susținut că ar fi comercializat o altă băutură

alcoolică; drept urmare, reclamanta trebuia să probeze că acest produs a fost

cumpărat de consumatori crezând că este vinars. Instanța a reținut, sub acest

aspect, că reclamanta a susținut justificat că prin hotărârile irevocabile

pronunțate în acțiunea în contrafacere s-a statuat că băuturile alcoolice care

poartă semnul M., comercializate de pârâta V.V., încalcă marca M. a cărei

titulară este reclamanta, fără a se face vreo altă distincție între produse, cu

consecința că atragerea răspunderii intervine pentru orice astfel de act de

folosință ilicită care a fost identificat în contabilitatea pârâtei.

În egală măsură, s-a

precizat că nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia inexistenței în

obiectul de activitate al reclamantei a fabricării băuturilor alcoolice

distilate, pârâta îi atribuie efecte similare stingerii dreptului la marcă,

astfel cum este acesta reglementat de legislația în vigoare.

Tot astfel, raportat

la datele speței, tribunalul a considerat irelevant în stabilirea existenței

prejudiciului suferit de societatea reclamantă faptul că această companie

obține sau nu profituri comparabile cu pârâta V.V., după cum apare ca lipsită

de orice suport probatoriu alegația că vânzarea băuturilor alcoolice M. a

beneficiat în cea mai mare măsură de notorietatea mărcilor pârâtei, iar

beneficiile datorate denumirii în discuție pot fi considerate inexistente dacă

se coroborează menținerea profiturilor realizate de V.V. cu pierderile

înregistrate de Z., chiar în condițiile în care V.V. nu a mai vândut aceste

produse.

În ceea ce privește

cererea de acordare de daune morale, având în vedere că, sub acest aspect,

reclamanta nu a renunțat formal la judecată ori la dreptul pretins, concluziile

de fond mărginindu-se la afirmația că acest capăt de cerere nu a mai fost

susținut, prima instanță a observat, în acord cu jurisprudența în materie, că

încălcarea unui drept la marcă nu implică, de plano, crearea unui prejudiciu

moral. Totodată, în speță, îi revenea reclamantei sarcina de a proba, conform

art. 1169 din C. civ. de la 1864, prejudiciul pretins, obligație a cărei

neîndeplinire a condus la respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta SC Z. SA și pârâta V.V. SA, ambele părți

formulând critici proprii de nelegalitate și netemeinicie împotriva soluției

apelate.

Ambele părți au

formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a apelului declarat de

partea adversă.

În apel a fost

încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.

Prin Decizia civilă

nr. 7A din 17 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, apelurile formulate au fost respinse ca nefondate.

apelul pârâtei SC V.V. SA, instanța de apel a reținut următoarele:

Prima critică

formulată de pârâtă (după expunerea istoricului cauzei) a privit inexistența

prejudiciului pretins de reclamanta SC Z. SA, aceasta susținând că prima

instanță a procedat la aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 14 din

O.U.G. nr. 100/2005.

Din economia

argumentelor apelantei-pârâte, curtea de apel a reținut că aceasta consideră că

singurul prejudiciu suferit de reclamantă și care ar fi putut face obiectul

reparației în speță (care, în accepțiunea sa, avea caracter real), echivalează

cu beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a activității ilicite a

pârâtei, constând în scăderea vânzărilor produselor reclamantei comercializate

sub marca M., acesta fiind, de altfel, primul criteriu prevăzut de art. 14

alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 ca modalitate de evaluare a

prejudiciului.

În acest context,

pârâta a subliniat că profitul înregistrat de cel care a efectuat acte de

contrafacere reprezintă numai un criteriu subsidiar și alternativ cuprins în

art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, în timp ce primul criteriu ce se impune a fi

avut în vedere în mod prioritar este pierderea câștigului suferit de

reclamantă, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.

Instanța de apel a

apreciat că atare susținere a pârâtei pleacă de la o premisă greșită, și anume

că singura modalitate în care titularul drepturilor exclusive asupra unei mărci

înregistrate poate fi vătămat prin utilizarea fără drept a mărcii sale, ar fi

prin scăderea profiturilor rezultate din activitatea de comercializare a

produselor sub marca respectivă.

Acest punct de vedere

este greșit, fiind în dezacord și cu jurisprudența instanțelor române și

europene, invocată de apelanta-pârâtă însăși.

Dimpotrivă,

încălcarea drepturilor exclusive asupra mărcii are ca prim efect, de natură a-l

prejudicia pe titularul mărcii, lipsa exclusivității conferite de înregistrarea

semnului.

În al doilea rând,

utilizarea semnului protejat fără drept conduce la diluția semnului, care este

perceput în mod diferit de public, atunci când este folosit pentru produse sau

servicii similare, dar nu cele ale titularului de marcă (în sensul că nu

aparțin acestuia), astfel încât calitățile atribuite în mod obișnuit de

consumator produsului purtând marca sunt alterate și, prin confuzia creată,

consumatorul își schimbă părerea cu privire la produsele sau serviciile

titularului de marcă.

În acest context,

instanța de apel a reținut că prejudiciul suferit de titularul mărcii ca urmare

a folosirii fără drept de către un terț a semnului protejat, nu are, în toate

ipotezele, o corespondență cuantificabilă în scăderea vânzărilor sale.

De aceea, criteriile

stabilite de O.U.G. nr. 100/2005 nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, textul

cuprinde o enumerare a modalităților concrete de stabilire a prejudiciului

suferit de titularul mărcii, unul dintre acestea fiind beneficiul injust

realizat de contrafăcător.

Instanța de apel a

înlăturat afirmația apelantei-pârâte în sensul că primul criteriu, beneficiul

nerealizat de reclamantă, este singurul ce poate fi luat în calcul, tocmai

pentru că vătămarea nu constă, în toate cazurile, în scăderea profitului

titularului.

În susținerea acestei

concluzii, instanța de apel a mai invocat și un argument de interpretare

gramaticală.

Astfel, s-a arătat că

art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 prevede:

"La stabilirea

daunelor-interese instanța judecătorească va lua în considerare:

a) toate aspectele

corespunzătoare, cum ar fi consecințele economice negative, în special,

pierderea câștigului suferită de partea vătămată, beneficiile realizate în mod

injust de către persoana care a încălcat un drept de proprietate industrială

protejat și, după caz, elemente, altele decât factorii economici, cum ar fi,

prejudiciul moral cauzat titularului dreptului încălcat; sau

b) cu titlu de

alternativă, atunci când este cazul, fixarea unei sume forfetare pentru

daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puțin suma redevențelor

sau valoarea drepturilor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a

încălcat un drept de proprietate industrială protejat ar fi cerut autorizația

de a utiliza dreptul de proprietate în cauză."

Instanța de apel a

observat că reperele cuprinse la lit. a) sunt enumerate, deci nu sunt

alternative, oricare dintre ele (sau toate împreună) putând fi luat(e) în

considerare la cuantificarea prejudiciului.

Totodată, reperul

cuprins la lit. b) este în mod expres menționat ca fiind alternativ, pentru

ipoteza în care nu pot fi aplicate criteriile cuprinse la lit. a) a textului și

întotdeauna la solicitarea titularului.

Per a contrario, la

aplicarea textului, instanța va da efect cu prioritate criteriilor cuprinse în

art. 14 alin. (2) lit. a) din Ordonanță, iar titularul poate alege, alternativ,

să solicite aplicarea prevederilor aliniatului al doilea, atunci când

împrejurările o cer.

În concluzie, curtea

de apel a înlăturat ca nefondate toate criticile pârâtei în sensul că nu s-a

dovedit vreun prejudiciu constând în scăderea vânzărilor sau a profitului

realizat de reclamantă, deoarece criteriul indicat în speță de reclamant

(acesta fiind cel care stabilește, prin cererea sa, limitele judecății) și cu

privire la care s-au administrat probe în speță este cel al beneficiului

realizat pe nedrept de contrafăcător.

Cu referire la

dispozițiile legale aplicabile cauzei și la raportul dintre reglementările

generale și cele speciale, instanța a reținut, pe de o parte, că nu există

nicio contradicție între dispozițiile art. 92 din Legea nr. 84/1998 și

prevederile O.U.G. nr. 100/2005, ci, dimpotrivă norma generală (Legea nr.

84/1998) a trimis la condițiile dreptului comun de reparare a prejudiciilor

pentru fapte ilicite; pe de altă parte, normele speciale din O.U.G. nr.

100/2005 completează legea generală și, dacă sunt derogatorii de la acestea, se

aplică cu prioritate, în virtutea principiilor generale de drept.

În consecință, s-a

apreciat a fi lipsită de relevanță împrejurarea că la edictarea art. 92 din

Legea nr. 84/1998 prevederile O.U.G. nr. 100/2005 nu erau în vigoare, câtă

vreme raportul dintre aceste norme este cel menționat, constatându-se că prima

instanță nu a încălcat regula aplicării legii speciale în detrimentul legii

generale.

Dimpotrivă, s-a

constatat că tribunalul a aplicat prevederile art. 14 alin. (2) din Ordonanță

la momentul stabilirii prejudiciului, reținând, în același timp, în mod

judicios, că normele generale cuprinse în art. 92 din Legea nr. 84/1998 și în

art. 998 - 999 C. civ. 1864 nu sunt contrare reglementării speciale, condițiile

răspunderii delictuale pentru contrafacerea mărcii fiind aceleași cu cele

cuprinse în dreptul comun.

Nici căderea în

desuetudine a prevederilor art. 92 din lege nu a putut fi reținută drept

argument valid, deoarece acest text nu reprezintă decât o normă de trimitere la

dispozițiile dreptului comun. Or, adoptarea legii speciale va exclude aplicarea

normelor dreptului comun numai în privința aspectelor reglementate diferit în

legea nouă.

Legiuitorul a

procedat la adoptarea O.U.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării

drepturilor de proprietate industrială, în scopul declarat al transpunerii

"Directivei nr. 2004/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din

29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate

intelectuală." Noua reglementare cuprinde măsuri speciale de protecție a

drepturilor ce fac obiectul său de aplicare (atât în scopul protecției

provizorii a dreptului, cât și în scopul facilitării probațiunii în procedurile

judiciare) și criterii concrete de determinare a prejudiciului, însă nu derogă

de la cerințele art. 998 - 999 C. civ. 1864 privind angajarea răspunderii

pentru fapta ilicită, și anume existența unei fapte ilicite, prejudiciul,

legătura de cauzalitate și vinovăția.

Legat de acest

aspect, instanța de apel a înlăturat și ultimul argument al apelantei-pârâte,

în sensul că folosirea criteriului beneficiului realizat pe nedrept de cel care

a săvârșit contrafacerea ar da naștere unor abuzuri din partea titularilor de

drepturi, care vor sta în pasivitate o perioadă îndelungată de timp pentru a

reclama beneficiul folosirii fără drept a unei mărci neutilizate.

S-a apreciat că

aspectul nefolosirii mărcii nu poate fi opus în speță reclamantei față de

respingerea cu caracter irevocabil a acțiunii în decădere (prin Sentința civilă

nr. 29 din 11 ianuarie 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă),

acolo fiind dezlegate aspecte de fapt și de drept ce nu pot fi repuse în

discuție în pricina pendinte.

Mai mult, argumentul

apelantei-pârâte se bazează pe o prezumție de rea-credință a apelantei

reclamante (starea sa de pasivitate destinată solicitării de despăgubiri pentru

o perioadă de timp îndelungată), în condițiile în care o asemenea atitudine

subiectivă trebuia să facă obiectul probațiunii pârâtei, buna-credință fiind

prezumată în sistemul C. civ. 1864.

S-a constatat că, în

schimb, pârâta susține că folosirea fără drept a mărcii reclamante ar îmbrăca

forma unei activități licite, invocând împrejurarea că reclamanta nu folosea

semnul, ceea ce, în opinia sa, pare a-i justifica actele de contrafacere.

Instanța de apel a considerat că un asemenea punct de vedere nu poate fi

primit, întrucât singurul subiect de drept a cărui răspundere poate fi

antrenată pentru încălcarea dreptului la marcă este cel care săvârșește această

încălcare și în niciun caz titularul, chiar aflat în pasivitate, față de

existența încălcării. Pentru pasivitatea suficient de îndelungată a titularului

legiuitorul a prevăzut alte sancțiuni, a căror aplicare a fost însă refuzată de

instanțe între părțile raportului juridic de față.

Într-o altă critică,

de ordin procedural, apelanta-pârâtă a susținut că la momentul încuviințării

probelor, prima instanță s-ar fi antepronunțat, lăsând să se întrevadă soluția

ce urma a fi dată cererii cu care era învestită, deoarece a încuviințat toate

obiectivele propuse de reclamantă și a respins obiectivele solicitate de pârâtă

la efectuarea expertizei judiciare, obiective ce priveau pierderile suferite

efectiv de reclamantă, anume determinarea cantității existente în stocul

reclamantei de produse marcate cu semnul M. și cea produsă efectiv de aceasta,

în intervalul de timp de referință, sub aceeași marcă.

Procedând în acest

fel, în opinia pârâtei, judecătorului cauzei i-a lipsit imparțialitatea la care

era obligat, dar și rolul activ.

Instanța de apel, în

analiza acestei critici a apreciat că de vreme ce chestiunea invocată de pârâtă

ca indiciu de imparțialitate îmbrăca, în opinia acesteia, forma unui motiv de

recuzare (art. 27 pct. 7 C. proc. civ.), aceasta era obligată a invoca acest

aspect imediat după ivirea motivului, astfel cum textul menționat stabilește în

mod imperativ, ceea ce nu s-a întâmplat; ca atare, acest aspect nu poate fi

invocat direct în apel.

În al doilea rând,

s-a observat că obiectivele propuse de apelanta pârâtă la efectuarea expertizei

priveau propria sa viziune cu privire la modul de calcul al prejudiciului

pretins suferit de reclamantă. Or, astfel cum deja s-a apreciat, limitele

învestirii instanței, în raport de care se administrează și probele, sunt

stabilite de reclamant. Prin urmare, dacă reclamanta a solicitat ca la

determinarea prejudiciului să fie avut în vedere profitul realizat pe nedrept

prin activitatea de contrafacere de către pârâtă, instanța nu era în măsură să

determine prejudiciul în alte coordonate, situație în care fie admitea cererea

și aplica legea conform susținerilor reclamantei, fie respingea solicitarea de

despăgubiri.

În consecință, s-a

apreciat că nu prezintă relevanță împrejurarea că, în realitate, tribunalul a

încuviințat în parte obiectivele solicitate de pârâtă (respectiv pe cele care

tindeau la evaluarea producției de vinars M. de către reclamantă și a

încasărilor acesteia rezultate din comercializarea acestui produs), cenzurând

doar acele obiective pe care nu le-a găsit utile soluționării cauzei.

Apelanta-pârâtă a mai

susținut prin motivele de apel că reclamanta Z. nu poate pretinde beneficiul

realizat de ea din vânzarea de băuturi ce conțin alcool etilic sub marca M.,

deoarece reclamanta însăși nu deține autorizație în scopul producerii unor

asemenea produse; acest argument a fost înlăturat ca fiind lipsit de interes

din perspectiva condițiilor legale ale răspunderii pentru încălcarea dreptului

la marcă.

Pe de altă parte,

existența contrafacerii (constatată printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă) creează premisele răspunderii pentru fapta ilicită, independent de

dimensiunea folosirii mărcii de către titular; totodată, deja s-au arătat

motivele pentru care prejudiciul izvorât din faptul ilicit al contrafacerii nu

sunt legate de beneficiul nerealizat de titular din exploatarea mărcii, ci sunt

apreciate prin raportare la beneficiul injust al celui ce a săvârșit fapta.

A fost înlăturată ca

nefondată și susținerea pârâtei potrivit căreia prejudiciul maxim ce putea fi

solicitat de reclamantă consta în profitul net obținut din vânzarea stocului său

de vinars M. Or, avându-se în vedere criteriile enumerate de lege,

cuantificarea prejudiciului nu se face conform solicitării pârâtului, ci în

raport de cererea reclamantului. Mai mult, de vreme ce s-a reținut deja că

întinderea activităților reclamantei de folosire efectivă a mărcii nu

condiționează protecția acesteia (câtă vreme și acțiunea în decădere a fost

respinsă), argumentul nu poate fi primit.

Printr-o altă critică

apelanta-pârâtă a susținut că nu se poate pune semnul egalității între riscul

de confuzie, reținut de instanța care a soluționat acțiunea în contrafacere, și

existența efectivă a prejudiciului, deoarece riscul de confuzie reprezintă o

situație cu potențial de a produce anumite prejudicii, or, reclamanta nu a

dovedit că acestea s-au produs efectiv, respectiv confuzia în care s-ar fi

aflat consumatorii față de produsele celor două părți litigante.

S-a constatat că

acest argument ignoră principiile de bază ale protecției dreptului la marcă

împotriva contrafacerii, unul dintre acestea fiind cel potrivit căruia legea a

calificat drept faptă ilicită însăși folosirea fără drept a unui semn identic

sau similar, pentru produse similare, dacă există riscul de confuzie.

Drept urmare, legea

prezumă că o atare folosire, aptă a crea confuzie consumatorului cu privire la

originea produselor contrafăcute, este și generatoare de prejudicii, pentru că,

în caz contrar, nu ar fi existat reglementarea cuprinsă în art. 36 din Legea

nr. 84/1998, care permite titularului să ceară încetarea încălcării.

Măsurile de

interzicere a folosirii pe care titularul mărcii le poate solicita sunt ele

însele modalități primare de restabilire a situației anterioare săvârșirii

faptei ilicite; după caz, ele pot fi sau nu însoțite de acordarea de

despăgubiri, în funcție de manifestarea de voință a titularului și de

circumstanțele cauzei. Prin urmare, în egală măsură încetarea folosirii și

acordarea de despăgubiri presupun constatarea unei încălcări și implică

existența prejudiciului.

În schimb, a susține

că riscul de confuzie constatat irevocabil de instanță ca și condiție a

acțiunii în contrafacere nu este decât eventual și, în consecință, a cere

titularului să dovedească în concret numărul de consumatori care s-au aflat în

eroare cu privire la proveniența bunurilor sau serviciilor purtând marca în

discuție (în scopul cuantificării pierderii suferite de titular) ar goli de

conținut însăși instituția protecției dreptului la marcă.

A fost înlăturată ca

nefondată și critica privind nemotivarea hotărârii primei instanțe sub aspectul

existenței prejudiciului, chiar dacă tribunalul a reținut în mod concis că

acesta rezultă din însăși folosirea mărcii de către pârâtă.

Cu privire la

vinovăție, apelanta-pârâtă a susținut prin apelul său că această condiție a

răspunderii nu este întrunită în persoana sa în forma intenției, cum impune

legea, justificat de o serie de împrejurări de fapt care au fost apreciate ca

nefondate în sensul învederat prin cererea de apel.

Astfel, pe de o

parte, instanța a constatat că pârâta nu a contestat temeinicia considerentelor

tribunalului, în sensul că intenția de săvârșire a faptei ilicite rezultă din

împrejurarea că apelanta-pârâtă își cunoștea concurenții, deci și existența și

obiectul de activitate al reclamantei, astfel încât, pârâta nu a intenționat a

atrage clienții reclamantei.

Totodată, atitudinea

subiectivă a apelantei-pârâte (ce are calitatea de profesionist) față de

existența mărcii înregistrate trebuie să fie examinată în alte coordonate decât

cea unui consumator.

Astfel, îndeplinirea

formalităților de publicitate a mărcii asigură opozabilitatea acesteia față de

orice terț (cu excepția titularului de drepturi anterioare), care nu mai poate

invoca necunoașterea existenței mărcii, publicarea mărcii instituind o

prezumție simplă în sensul că aceasta a ajuns la cunoștința terților.

Mai mult, în cazul

profesioniștilor, cum este apelanta-pârâtă, aceste aspecte sunt examinate cu

mai multă strictețe, având în vedere că ambele societăți litigante au același

obiect de activitate (fiind nerelevantă împrejurarea că produc și

comercializează tipuri diferite de băuturi alcoolice). În aceste coordonate

faptice, pârâta era ținută a cunoaște existența mărcii M. și a se abține de la

orice acte de încălcare.

Argumentul apelantei

în sensul că, văzând că reclamanta nu mai produce vinars M., a considerat că

poate folosi semnul, nu înlătură vinovăția acesteia, ci dovedește eventual că

pârâta nu a urmărit atragerea clienților acesteia și, implicit, contrafacerea,

însă nefiind răsturnată prezumția mai sus amintită în sensul că existența

mărcii îi era cunoscută, curtea reține că fapta ilicită de contrafacere a fost

săvârșită în speță cu intenție indirectă, pârâta acceptând implicit că ar putea

produce un prejudiciu titularului mărcii înregistrate prin comercializarea

produselor purtând semnul protejat.

În legătură cu

argumentația apelantei asupra inexistenței vinovăției, deși aceasta își

justifică lipsa de vinovăție prin convingerea că în privința mărcii reclamantei

M. operase decăderea, s-a apreciat că acesteia nu îi revenea atributul

calificării unei asemenea situații, față de reglementarea clară cuprinsă în

Legea nr. 84/1998 privind necesitatea constatării decăderii de către instanță

în urma parcurgerii unei proceduri judiciare. Prin urmare, o asemenea apreciere

nu justifică încălcarea unui drept recunoscut de lege, anterior încetării

acestuia ca efect al unei hotărâri judecătorești irevocabile.

În consecință, au

fost înlăturate ca lipsite de relevanță apărările pârâtei în sensul bunei sale

credințe, precum și susținerile sale privitoare la lipsa activității de

producție și comercializare a vinarsului M. din partea apelantei-reclamante.

De asemenea, s-a

apreciat că buna-credință a pârâtei nu poate rezulta din calitatea și prețul

inferior al băuturilor produse și comercializate de aceasta sub marca M., (în

contextul cerinței vinovăției), câtă vreme calitatea sa de profesionist implică

și cunoașterea împrejurării că folosirea unui semn protejat pentru produse cu

un preț mai scăzut și de calitate inferioară decât ale titularului mărcii, nu

este de natură a înlătura riscul de confuzie. Dimpotrivă, consumatorul, care de

cele mai multe ori nu întâlnește ambele produse împreună, va fi mult mai tentat

să cumpere produsul mai ieftin, deoarece acesta va fi mai atractiv, iar

calitatea inferioară nu va avea ca efect decât prejudicierea titularului (cum

s-a subliniat mai sus, la analiza cerinței prejudiciului), prin diluarea

mărcii.

Aspectul invocat de

aceeași pârâtă, cu referire la pasivitatea reclamantei vreme de 5 ani (timp în

care pârâta apelantă a desfășurat activitatea de contrafacere), nu conduce la

reținerea bunei-credințe a pârâtei, deoarece instanța analizează atitudinea

subiectivă a pârâtei pe întreaga perioadă de referință; or, la momentul

începerii săvârșirii faptei ilicite, această pasivitate nu exista și, în plus,

omisiunea apelantei reclamante de a acționa împotriva contrafăcătorului nu

justifică, din punct de vedere subiectiv, încălcarea.

Prin urmare, contrar

susținerilor pârâtei, s-a apreciat a fi îndeplinită și cerința vinovăției la angajarea

răspunderii pârâtei pentru fapta sa ilicită.

În privința legăturii

de cauzalitate, apelanta-pârâtă nu a contestat afirmația primei instanțe în

sensul că aceasta rezultă ex re, având în vedere și dispozițiile O.U.G. nr.

100/2005, care reglementează expres posibilitatea titularului de a solicita

despăgubiri pentru încălcare, iar instanța de apel și-a însușit acest argument.

Aceeași

apelantă-pârâtă a invocat și caracterul contradictoriu al considerentelor

primei instanțe, în sensul că, pe lângă constatarea de mai sus, asupra

legăturii de cauzalitate, tribunalul a statuat că prejudiciul rezultă din

obținerea de către V. a unui profit nejustificat ca urmare a folosirii mărcii

M., iar acest prejudiciu nu poate fi legat strict de pierderea clientelei și de

diluția mărcii, aceste aspecte fiind imposibil de cuantificat în absența

probelor administrate în acest sens de reclamantă.

Curtea de apel a

constatat însă că această afirmație nu privește cerința legăturii de

cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Dimpotrivă,

tribunalul a răspuns apărărilor pârâtei în sensul că prejudiciul nu poate fi

format decât din beneficiul nerealizat de reclamanta titular al mărcii, arătând

că prejudiciul suferit de titular nu este întotdeauna indisolubil legat de

pierderea clientelei și de scăderea vânzărilor, ci și de profitul realizat

injust de cel care a încălcat dreptul asupra mărcii, ceea ce a constituit

criteriul ales de reclamantă în solicitarea despăgubirilor, potrivit și celor

completate prin considerentele deciziei.

apelul reclamantei SC Z. SA, instanța de apel a constatat că singura

nemulțumire exprimată de această parte privește modul de stabilire de către

prima instanță a cuantumului despăgubirilor materiale, apelanta-reclamantă

considerând că o reparare integrală a prejudiciului suferit s-ar putea realiza

numai prin acordarea cu titlu de despăgubiri a diferenței dintre prețul de

vânzare și prețul de producție și nu doar a profitului net obținut de pârâta V.

din comercializarea produselor purtând marca sa.

Instanța de apel a

apreciat însă că reclamanta interpretează greșit textele incidente.

Astfel, prevederile

art. 3 alin. (2), art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 și ale art. 45.1

din Acordul TRIPS fac referire la necesitatea reparării integrale a daunei,

fără ca vreunul dintre aceste texte să circumstanțieze noțiunea de beneficiu

injust realizat de persoana care a încălcat dreptul exclusiv asupra mărcii, cu

atât mai puțin în sensul susținut de reclamantă, anume al obligării

contrafăcătorului la despăgubiri în cuantumul tuturor sumelor obținute din

vânzarea produselor incriminate, mai puțin prețul de producție.

Într-adevăr, legea nu

leagă modul de stabilire a despăgubirilor de noțiuni economice sau contabile,

tocmai pentru că, așa cum s-a arătat și la analiza apelului pârâtei, instanța

este chemată a aplica unul sau mai multe dintre criteriile enumerate de art. 14

alin. (2) lit. a) sau, după caz, lit. b), apreciind în funcție de

circumstanțele speței, modul concret de cuantificare a despăgubirilor cuvenite

titularului.

Prin urmare, s-a

apreciat a fi lipsită de relevanță distincția pe care o realizează reclamanta

între noțiunile de "profit" și "adaos", deoarece legea nu

statuează decât în termeni generici, cu privire la "beneficiile realizate

în mod injust".

A fost înlăturată și

susținerea reclamantei în sensul că instanța a adăugat la lege (art. 92 din

Legea nr. 84/1998) când a statuat că repararea prejudiciului se face prin

acordarea profitului net realizat de pârâtă, curtea de apel apreciind că

tribunalul, în limitele atribuțiilor sale, a procedat la interpretarea legii

[art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005] în raport de intenția

legiuitorului, în limitele externe și interne ale textului.

S-a apreciat însă că

nu este lipsit de pertinență argumentul reclamantei în sensul că, stabilind

cuantumul despăgubirilor la nivelul profitul net obținut de pârâtă din

activitatea de producție și comerț sub denumirea protejată M., se dă prilej

celui ce a săvârșit fapta ilicită să păstreze cheltuielile indirecte ocazionate

de activitatea sa ilicită, în sensul că nu va fi obligat să restituie valoarea

tuturor serviciilor prestate în cursul acestei activități.

În analiza acestei

critici, s-a constatat că interpretarea noțiunii de beneficiu realizat în mod

injust în termenii propuși de reclamantă ar face dificilă determinarea cu

acuratețe a acestor cheltuieli, care sunt incluse, în opinia reclamantei, în

noțiunea de beneficiu injust, respectiv a acelora care au adus efectiv un

avantaj economic de orice fel pârâtului (și numai acestuia, nu și unor terți),

deoarece această modalitate de determinare propusă de apelanta-reclamantă poate

conduce la aplicarea unor criterii arbitrare în stabilirea despăgubirilor.

Instanța de apel a

apreciat că solicitarea apelantei-reclamante nu poate fi primită, ceea ce

rezultă și din economia reglementării cuprinse în O.U.G. nr. 100/2005, art. 3

alin. (2), potrivit cu care: "Măsurile, procedurile și repararea daunelor

trebuie să fie efective, proporționale cu drepturile încălcate, descurajatoare

și să fie aplicate astfel încât să se evite crearea de obstacole în calea

comerțului legitim și totodată să ofere protecție împotriva folosirii abuzive a

acestora."

Or, câtă vreme este

lipsit de dubiu că activitatea economică a apelantei-pârâte excede cadrului

actelor de contrafacere ce fac obiectul cauzei de față (respectiv producția și

comercializarea de băuturi sub denumirea protejată M.), cererea reclamantei ar

putea naște posibilitatea împiedicării comerțului acesteia ce îmbracă o formă

legitimă, față de dificultatea de a discerne cheltuielile indirecte aferente

doar unei părți a activității sale.

De asemenea, s-a

apreciat că soluția propusă de reclamantă nu respectă nici criteriul

proporționalității despăgubirii cu gravitatea faptei, curtea de apel

constatând, sub acest aspect, că la data săvârșirii faptelor de contrafacere,

pârâta era titulara mărcii M. din 2 februarie 2001 pentru servicii de transport

din clasa 39 (situație în raport de care s-a constatat că a folosit semnul pentru

o altă clasă de produse sau servicii decât cea pentru care a fost

înregistrată), împrejurarea care nu poate avea caracter exonerator de

răspundere, ci de circumstanță ce permite aprecierea gravității faptei.

Contrar susținerilor

apelantei-reclamante, s-a apreciat că prima instanță a aplicat corect

principiile generale de reparare a prejudiciului în materia încălcării

dreptului la marcă, cuprinse în legea internă și în reglementările

internaționale invocate de reclamantă, astfel încât, criticile valorificând

încălcarea principiilor proporționalității și reparării complete a

prejudiciului sunt nefondate.

În susținerea acestei

concluzii au fost observate și îndrumările Observatorului European în materie,

referitoare la caracterul esențialmente compensatoriu al despăgubirilor, care

susțin interpretarea dată de instanțele învestite cu soluționarea cauzei de

față, deoarece punctul de vedere al apelantei-reclamante susține mai mult un

caracter sancționatoriu al reparațiilor în discuție.

Într-o altă critică,

apelanta-reclamantă a susținut că suma acordată de prima instanță cu titlu de

despăgubiri (2.411.779 RON) nu corespunde concluziilor raportului de expertiză

(2.871.165 RON), cuantumul stabilit nefiind susținut de materialul probatoriu

administrat.

Instanța de apel a

constatat că suma stabilită în dispozitivul sentinței apelate reprezintă

profitul net constatat de expertul contabil judiciar ca rezultat din

activitatea ilicită a pârâtei în perioada de referință, la care s-a aplicat

cota unică de impozit de 16%, având în vedere că suma achitată bugetului de

stat cu titlu de impozit nu a profitat apelantei-pârâte și nu a intrat în

patrimoniul acesteia, astfel încât nu se cuvenea a fi inclusă în calculul

despăgubirilor.

Pentru toate aceste

considerentele, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând legalitatea și

temeinicia sentinței apelate, instanța a respins ca nefondate apelurile

formulate în cauză; s-a respins și solicitarea apelantei-pârâte de plată a

cheltuielilor de judecată în apel, constatând că aceasta din urmă a căzut în

pretenții, la fel ca și apelanta-reclamantă, prevederile art. 274 C. proc.

civ., nefiind aplicabile în situația de față.

În termen legal,

împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamanta SC Z. SA, cât și

pârâta SC V.V. SA.

reclamantă, în recursul său, s-a prevalat de ipotezele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea

cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită

a legii.

a. În ce privește prima

ipoteză de recurs, recurenta învederează că instanța a respins apelul său cu

argumente contradictorii.

Astfel, a reținut că

dispozițiile art. 3 alin. (2), art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 100/2005 și

art. 45 alin. (1) din Acordul TRIPS nu circumstanțiată noțiunea de

"beneficiu injust", situație în care ar fi lipsită de relevanță

distincția dintre "profit" și "adaos" și, în plus, că

interpretarea noțiunii de "beneficiu realizat în mod injust" ar face

dificilă determinarea cu acuratețe a cheltuielilor care se includ în noțiunea

de "beneficiu injust" și respectiv "avantaj economic".

Pe de altă parte,

într-un alt considerent, s-a arătat că nu este lipsit de pertinență argumentul

reclamantei în sensul că, stabilind cuantumul despăgubirilor la nivelul profitul

net obținut din activitatea de producție și comerț sub denumirea M., se dă

prilej celui care a săvârșit fapta ilicită să păstreze cheltuielile indirecte

ocazionate de această, în sensul că nu va fi obligat să restituie valoarea

tuturor serviciilor prestate în cursul acestei activități.

Cu alte cuvinte, în

considerente succesive, instanța se contrazice întrucât, pe de o parte, se

arată că susținerile recurentei adaugă la lege, iar pe de altă parte, se

recunoaște că sunt pertinente aceste argumente, întrucât nu sunt de natură a

conduce numai la repararea integrală a prejudiciului, ci să lipsească pe

contrafăcător de beneficiile obținute prin activitatea ilicită, caz în care,

apelul său trebuia admis iar pârâta obligată, cu titlu de daune, la suma

stabilită prin expertiză, iar nu la suma pe care și prima instanță a acordat-o.

Recurenta susține că

și afirmațiile instanței de apel în sensul că este lipsită de relevanță

distincția între "profit" și "adaos", că legea nu

circumstanțiată noțiunea de "beneficiu injust", or că legea statuează

în termeni generici cu privire la beneficiile realizate în mod injust, sunt, de

asemenea, contradictorii.

În opinia sa,

"beneficiul injust" este tot ceea ce contrafăcătorul a obținut prin

folosirea fără drept a mărcii M. Faptul că el a desfășurat și alte activități

în condiții de legalitate nu justifică în niciun caz soluția instanței de a

permite contrafăcătorului să păstreze beneficiile (de orice natură sunt

acestea) și în orice s-ar fi concretizat ele (bani lichizi, bani care au fost

investiți în lucrări de tehnologizare, achiziție de materii prime,

autovehicule, mobilier, salarii, bonuri de masă, profit, dividende, alte bunuri

etc.). Nimic din ceea ce s-a dobândit pe seama unei activități ilicite, prin

încălcarea drepturilor exclusive ale titularului de marcă, nu se cuvine

contrafăcătorului, indiferent de destinația pe care au primit-o beneficiile

astfel obținute.

Conform

raționamentului instanței, dacă beneficiile obținute din utilizarea fără drept

a mărcii sale ar fi fost folosite în întregime pentru alte activități

lucrative, pe care le desfășoară fără încălcarea drepturilor reclamantei,

atunci victimei încălcării drepturilor nu i s-ar cuveni nimic. În realitate,

beneficiile injuste sunt și cele obținute din activități desfășurate fără

încălcarea unor drepturi exclusive, dacă acestea sunt obținute pe seama

beneficiilor rezultate din activități ilicite; în această ipoteză, ceea ce se

întâmplă în fapt este multiplicarea beneficiului injust, iar nu obținerea de

beneficii licite.

De asemenea, instanța

de apel a reținut din economia reglementărilor incidente că măsurile

procedurale și repararea daunelor trebuie să fie efective, proporționale,

descurajatoare, să evite crearea de obstacole în calea comerțului legitim și să

ofere protecție împotriva folosirii abuzive a acestora.

Cu toate acestea,

instanța de apel a preluat din dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr.

100/2005 și a reținut doar ceea ce susținea soluția adoptată, ignorând însă

acele ipoteze ale legii care conduceau la soluția contrară.

Astfel, au fost

subliniate cuvintele "proporționale" și "să se evite crearea de

obstacole în calea comerțului legitim", dar a fost ignorat cuvântul

"descurajatoare".

Or, descurajatoare nu

poate fi decât măsura lipsirii uzurpatorului de orice beneficiu obținut în urma

utilizării fără drept a mărcii reclamantei, ceea ce concordă cu dispozițiile

art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 care nu limitează daunele-interese, astfel cum

a interpretat instanța de apel.

Pe de altă parte,

interpretarea în sensul că noțiunea de "beneficiu injust" trebuie

limitată doar la ceea ce i-a rămas efectiv contrafăcătorului nu are o natură

descurajantă, ci, dimpotrivă, este încurajatoare pentru contrafăcător care, va

investi beneficiile obținute în activități pe care pretinde că le desfășoară

sau chiar le desfășoară în condiții licite.

În raport de cele

arătate, recurenta susține că a demonstrat că instanța de apel s-a contrazis în

argumente și că a aplicat greșit legea, astfel că hotărârea pronunțată este

nelegală în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc.

civ. și se impune admiterea recursului pentru aceste motive.

b.1. În dezvoltarea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată

următoarele:

Instanța de apel a

dedus în mod nelegal din cuantumul despăgubirilor cota unică de impozitare

(16%), deși suma stabilită ca despăgubiri este considerată cost și se deduce

din baza de impozitare; prin urmare, au fost încălcate dispozițiile art. 17,

Titlul II, Cap. I din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.).

Conform textului

invocat, cota de impozit se aplică la valoarea profitului impozabil (venitul

înregistrat de o persoană juridică).

Or, prin obligarea SC

V.V. SA la plata despăgubirilor către reclamantă, suma plătită cu titlu de despăgubiri

de către V., în temeiul hotărârii judecătorești, va fi înregistrată în

contabilitatea acesteia drept "cheltuială/plată", fiind dedusă din

cuantumului total al încasărilor V., astfel că, se diminuează profitul

impozabil al acestei societăți.

În schimb, suma va fi

înregistrată în contabilitatea SC Z. SA ca venit, adăugându-se la profitul

impozabil, urmând ca procentul de 16% cu titlu de impozit la această sumă, să

fie plătit de către Z.

Pe de altă parte,

conform aceluiași raționament al instanței, V. ar beneficia de o dublă scutire

a plății acestui impozit, anume: 16% la momentul pronunțării hotărârii în

prezenta cauză, precum și diminuarea cu 2.411.779 RON a întregii baze

impozabile.

Pe de altă parte,

expertul contabil judiciar, la momentul întocmirii raportului de expertiză, a

calculat suma minimă ce ar putea fi acordată cu titlu de despăgubiri la

2.871.165,49 RON, la care nu a aplicat procentul de 16% și nici nu menționează

necesitatea/eventualitatea aplicării acestei cote unice de impozitare.

Această nelegalitate

a hotărârii instanței de apel urmează a fi înlăturată de către instanța de

recurs, modificând, inclusiv sub acest aspect, decizia recurată.

b.2. Instanța de apel

a încălcat dispozițiile art. 3 alin. (2) și art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr.

100/2005, făcând o aplicare greșită a acestor norme, atunci când definește

noțiunea de "beneficiu realizat injust" și acordă despăgubirile

corelative.

Astfel, se susține de

către recurentă că au fost nelegal calificate pretențiile sale ca fiind în

afara noțiunii de "beneficiu realizat în mod injust" și printr-o

motivare contradictorie.

Interpretare a

noțiunii de "beneficiu injust" a făcut și obiectul apelului, întrucât

recurenta tindea la definirea noțiunii de "beneficiu" într-un în