ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2641/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2641/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 145 din 14 decembrie 2009, Tribunalul Vâlcea, a r

espins ca

neîntemeiată cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul

B.S.I., din infracțiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 alin.

(1) C. pen. și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. în infracțiunea prev. de art.

182 alin. (2) C. pen.

A respins cererea de

aplicare a dispozițiilor art. 73 C. pen. cu privire la starea de provocare.

În baza art. 20 C.

pen. raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. și art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.,

cu aplic. art. 74 lit. a) și b) C. pen. și art. 76 alin. (2) C. pen., a

condamnat pe inculpatul B.S.I. , la 3 ani și 6 luni închisoare și interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o durată de 4 ani .

A aplicat

dispozițiile art. 57 și art. 71 C. pen. raportat la art. 64 alin. (1) lit. a)

teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 350 C.

proc. pen. și art. 88 C. pen., a menținut starea de arest a inculpatului B.S.I.

și a dedus din pedeapsa aplicată timpul executat începând cu 13 martie 2009

până azi data pronunțării sentinței.

A luat act că partea

vătămată constituită parte civilă L.M.P., nu mai solicită despăgubiri civile

(daune morale și daune materiale).

A obligat inculpatul

la 6.106 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul de Urgență „ Bagdasar

Arseni„ cu sediul în București, sector 4, și la 1004,80 lei despăgubiri către

Serviciul de Ambulanță Județean Vâlcea.

În baza art. 118 alin.

(1) lit. b) și alin. (4) C. pen., a confiscat de la inculpat suma de 10 lei contravaloarea

corpului delict - coadă de topor și a obligat pe inculpat la plata acestei sume

către stat.

În baza art. 191 C.

proc. pen., a obligat inculpatul la 600 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că la 15 iulie 2008, inculpatul l-a

lovit pe L.M.P., în timp ce se afla în barul V., Rm. Vâlcea, cu un obiect

contondent din lemn, posibil coadă de topor, producându-i grave leziuni care i-au

pus viața în primejdie.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și inculpatul

B.S.I.

Parchetul a criticat

hotărârea sub aspectul înlăturării greșite din conținutul pedepsei accesorii a

interzicerii dreptului de a alege și pentru greșita individualizare a pedepsei,

solicitându-se o sporire a acesteia către maximul special.

Inculpatul a criticat

greșita încadrare juridică a faptei și greșita individualizare a pedepsei,

solicitând reducerea cuantumului acesteia.

Prin decizia penală

nr. 46/A din 29 aprilie 2010, Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins ca nefondate ambele apeluri.

Cu privire la prima

critică formulată de parchet s-a constatat că dispoziția instanței de fond de a

nu aplica pedeapsa accesorie prev. de art. 64 lit. a) teza I C. pen. privind

dreptul de a alege este legală, infracțiunea comisă de inculpat neavând

gravitatea în raport de care să se aprecieze că inculpatul nu-și poate exprima

opinia de vot.

Criticile formulate,

sub aspectul individualizării pedepsei, atât de inculpat cât și de parchet s-au

apreciat, de asemenea, ca nefondate, considerându-se că pedeapsa aplicată este

în măsură să asigure scopul preventiv și educativ al acesteia.

Nici solicitarea

inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea prev. de

art. 182 C. pen. nu a fost primită, în raport de numărul loviturilor aplicate,

zona vizată și consecințele produse, apreciindu-se că fapta a fost corect

încadrată ca tentativă la infracțiunea de omor.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul B.S.I., care a invocat cazurile de casare

prev. de art. 385

9

pct. 17, 17

1

, 18 și 14 C. proc. pen..

În motivare a susținut că partea vătămată și martorii și-au schimbat

depozițiile astfel că s-a aplicat greșit legea, nedându-se eficiență

principiului „in dubio pro reo” (cazul prev. de pct. 17

1

), s-a comis

o gravă eroare de fapt întrucât leziunile produse părții vătămate s-au datorat

căderii acesteia și lovirii cu abdomenul de colțul unei mese, astfel că

solicită, în principal, achitarea (pct. 18) și în subsidiar schimbarea

încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 182 C. pen. (caz de casare

prev. de art. 17 al art. 385

9

C. proc. pen.), precum și reducerea

pedepsei (caz de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

Recursul este

neîntemeiat.

Înalta Curte

analizând decizia recurată, atât prin prisma criticilor formulate de inculpat

cât și în conformitate cu disp. art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

apreciază că aceasta este legală și temeinică.

În ceea ce privește

motivul de recurs încadrat de apărarea inculpatului în cazul de casare prev. de

art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., Înalta Curte constată

că acesta nu este suficient precizat. Referirile la schimbarea depozițiilor

părții vătămate și ale martorilor și, în acest context, neaplicarea

principiului „in dubio pro reo” nu echivalează cu o aplicare greșită a legii

ci, ține, mai degrabă de interpretarea și evaluarea probatoriului administrat

care a condus la condamnarea inculpatului, critică reluată în cadrul cazului de

casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Mai mult decât atât,

există rezerve în a aprecia că motivul de casare prev. de art. 385

9

pct. 17

1

poate fi avut în vedere din oficiu în condițiile în care

inculpatul nu a depus la dosar în termenul prevăzut de lege motivele de recurs,

conform art. 385

10

alin. (1), (2) și (2)

1

C. proc. pen.

Împrejurarea că s-a

declarat neconstituțională abrogarea pct. 17

1

al art. 385

9

prin Legea nr. 356/2006, astfel cum a stabilit Curtea Constituțională nu poate

conduce la modificarea și a alin. (3) al art. 385

9

C. proc. pen.

Analizând criticile

formulate în cadrul cazului de casare prev. de art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază că nu sunt întemeiate, probele administrate

în cauză dovedind că inculpatul este autorul faptei astfel cum a fost reținută

de prima instanță și menținută de instanța de apel.

Curtea observă că, în

cursul urmăririi penale, inculpatul a recunoscut că l-a lovit pe partea

vătămată cu un obiect din lemn de mai multe ori, dar de-a lungul cercetării judecătorești

a revenit asupra depoziției sale, susținând doar varianta împingerii reciproce

dintre el și victimă, soldată cu dezechilibrarea și căderea acesteia pe pardoseală,

izbindu-se în cădere de colțul mesei cu zona abdominală.

De asemenea, partea

vătămată L.M.P. și-a schimbat declarația în faza de judecată, susținând

varianta inculpatului, mai sus arătată, negând faptul că inculpatul avea o

coadă de topor în mână sau alt obiect contondent.

În același context al

aprecierii probelor, martorii C.O.A. și P.N.G., barman, și-au reconsiderat parțial

depozițiile date în faza de urmărire penală, susținând la judecată că nu au

dorit să fie martori oculari la conflictul iscat, fapt ce i-a determinat să se

ascundă de frică. Cert este că aceștia au confirmat altercația dintre părți și

faptul că victima era căzută pe pardoseală.

Martorul B.C. a

declarat că a fost propus ca martor de inculpat pentru a da o declarație în

favoarea sa, însă nu a fost la fața locului.

În schimb, Z.V.I. a

dat declarație în favoarea inculpatului, astfel încât împotriva sa s-a formulat

plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Vâlcea, pentru

infr. prev. de art. 260 C. pen.

Declarațiile total

modificate ale părții vătămate și ale martorului S.C.O., date în fața instanței

de fond și apel în sensul că în conflictul iscat între părți, inculpatul nu a

lovit victima cu o bâtă, leziunile produse acesteia din urmă fiind rezultatul

unor împingeri reciproce, care au provocat dezechilibrarea și căderea peste o

masă și apoi pe pardoseala din local, nu au suport probator.

Din actele dosarului

rezultă în mod vădit că inculpatul s-a repezit la victimă, pe fondul unor stări

de tensiune preexistente, aplicându-i repetate lovituri cu o bâtă din lemn, dar

și cu pumnul (inculpatul prezentând fractură în această zonă potrivit probelor

dosarului), fapt care i-a provocat părții vătămate dezechilibrarea, căderea

peste o masă și, apoi, izbirea cu capul de zid, căzând în final pe pardoseala

de beton a localului.

De asemenea, rezultă

necontestat că, după căderea victimei, inculpatul a părăsit de grabă localul,

lăsând partea vătămată fără ajutor.

Aceste relatări se

coroborează și cu constatările din raportul de constatare medico-legală,

inclusiv cu cele din raportul de expertiză medico-legală întocmit de INML „Mina

Minovici” București, în care s-a precizat că leziunile constatate s-au putut produce

prin lovire repetată cu corpuri dure la data de 15 iulie 2008 și că nu există

elemente medico-legale obiective care să pledeze pentru producerea acestora

prin cădere și lovire de colțul mesei.

În același context

nici solicitarea de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prev. de

art. 182 C. pen. nu poate fi primită.

Fapta inculpatului a

fost corect calificată ca tentativă la infracțiunea de omor calificat [prev. de

art. 20 C. pen. rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.], avându-se în

vedere multitudinea leziunilor, gravitatea acestora, organele vizate, obiectul

folosit (apt de a produce moartea) și consecințele loviturilor aplicate (ce au

pus în pericol viața victimei).

Nici critica vizând

individualizarea pedepsei nu este fondată (caz de casare prev. de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.).

Acestuia i s-a

coborât pedeapsa sub minim, în condițiile reținerii circumstanțelor atenuante,

până la limita de 3 ani și 6 luni iar o nouă reducere a acesteia nu se mai

justifică în raport de gravitatea faptei și atitudinea inculpatului din cursul

procesului.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpat.

Având în vedere că

disp. art. 385

16

rap. la art. 381 C. proc. pen. obligă instanța de

recurs la rezolvarea chestiunii complementare a deducerii arestului preventiv,

Înalta Curte va dispune deducerea corectă a acestei perioade, respectiv de la

data de 12 martie 2009, apreciind că pentru efectuarea acestei corecturi nu

este necesară admiterea recursului, astfel cum a solicitat reprezentanta parchetului.

Potrivit art. 192

alin. (2) C. proc. pen. se va dispune obligarea inculpatului la cheltuieli

judiciare statului, onorariul parțial pentru avocatul din oficiu, acordat până

la prezentarea apărătorului ales, urmând a fi avansat din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul B.S.I. împotriva deciziei penale nr. 46/A din

29 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată recurentului inculpat, durata arestării preventive de la 12 martie

2009 la 2 iulie 2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 25 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi

2 iulie 2010.