ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4239/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, reclamantul S.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe, constatarea refuzul nejustificat al pârâtului de a-i

soluționa cererea privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare

redobândirii cetățeniei române, obligarea aceluiași pârât să-i primească

cererea de redobândire a cetățeniei române, solicitând totodată și acordarea

unor daune morale de 1000 lei.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune, iar pe fond a

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 1422 din 1 aprilie 2009, Curtea de

Apel București a admis în parte acțiunea reclamantului S.I., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul să primească

cererea reclamantului de redobândire a cetățeniei române, într-un termen scurt,

rezonabil.

Totodată a obligat pârâtul să plătească reclamantului

suma de 1000 de lei reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond

a reținut, în esență, că nu se poate reține că dreptul la acțiune al

reclamantului este prescris, întrucât ultimele cereri ale reclamantului sunt

depuse în termenul de 6 luni, anterior introducerii acțiunii.

Pe fondul cauzei, prima instanță a apreciat că un

termen mai mare de 6 luni numai pentru depunerea cererilor și documentelor

necesare soluționării unor cereri de redobândire a cetățeniei române, este mult

prea mare, cererea reclamantului fiind depusă încă din 2007, iar acesta nu a

fost invitat să depună cererea nici după ce a revenit în anul 2008 cu alta

cerere.

În ceea ce privește daunele morale, instanța de fond

a reținut că atitudinea pârâtului de prelungire la nesfârșit a stării de

incertitudine în privința comunicării unei date certe de depunere a cererii de

redobândire a cetățeniei române, este de natură să creeze o suferință

reclamantului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.).

Prin cererea de recurs s-a invocat ca motiv de

nelegalitate care atrage modificarea sentinței Curții de Apel București motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se, în esență, că instanța

a interpretat greșit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și nefăcând

aplicarea acestui text de lege prin raportare la data de 09 decembrie 2007 când

s-a formulat prima scrisoare de intenție s-a respins, în mod greșit, excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, iar pe fondul cauzei s-a

dat o dezlegare în contradicție cu legislația în vigoare și cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului în privința determinării „termenului

rezonabil" (Cauzele Katte Klitsche de la Grange, Hozze c/Olanda, Phillis

c/ Grecia, Ceteroni c/ Italia).

In acest context, în opinia recurentului nu se

justifică nici acordarea de daune morale intimatului-reclamant, atâta vreme cât

nu s-a demonstrat în concret realitatea daunei, fie emoțională, fie o atingere

adusă onoarei sau prestigiului social, prin nesoluționarea cererii

reclamantului de programare pentru depunerea actelor necesare în vederea

redobândirii cetățeniei române.

Examinând cauza prin prisma criticilor invocate de

autoritatea recurentă, a probatoriului administrat și a normelor legale

incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recursul este fondat, însă

în limitele considerentelor ce vor fi expuse în continuare:

Dezlegarea dată de judecătorul fondului excepției

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, este corectă și în acord cu

prevederile Legii nr. 554/2004.

In condițiile în care scrisoarea de intenție datează

din 09 decembrie 2007, iar atitudinea autorității pârâte prin Secția Consulară

de la Chișinău a fost una pasivă, motivată de incapacitatea de absorbție a

numărului extrem de mare al cererilor de acest gen, pârâtul recunoscându-și

obligația de soluționare a cererilor, într-adevăr nu poate fi sancționat

reclamantul prin constatarea prescripției dreptului său de a acționa în

justiție.

In privința cererii principale - constatarea

refuzului nejustificat de soluționare a cererii din 09 decembrie 2007 în

vederea programării pentru depunerea actelor în vederea redobândirii cetățeniei

române - soluția primei instanțe este de asemenea corectă, stabilindu-se că

termenul de 2 ani scurs până la momentul declanșării demersului judiciar nu

este unul rezonabil.

Determinarea termenului rezonabil la care face

trimitere art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei (adoptată la

Strasbourg la 6 noiembrie 1997 și ratificată de statul român prin Legea nr.

396/2002 ) se face, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului la care chiar recurentul face trimitere, prin raportare la

circumstanțele concrete ale cazului.

În speță, în funcție de aceste circumstanțe, instanța

a stabilit și a argumentat de ce termenul nu este unul rezonabil, făcând drept

consecință aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și obligând

pârâtul la primirea cererii reclamantului și a actelor aferente în vederea

redobândirii cetățeniei române.

Critica privitoare la acordarea daunelor morale este,

însă, întemeiată.

Argumentarea admiterii acestui capăt de cerere pe

starea de incertitudine, a reclamantului, în privința comunicării unei date

certe de depunere a cererii de redobândire a cetățeniei române este una

imprecisă, nefiind explicat în ce constă prejudiciul moral adus reclamantului

prin nesoluționarea cererii în discuție și nici modul în care s-a apreciat că

suma de 1.000 lei reprezintă o compensare adecvată.

Înalta Curte apreciază că obligarea autorității

pârâte la soluționarea cererii într-un termen scurt reprezintă prin ea însăși o

reparație echitabilă, o măsură de natură a acoperi consecințele negative ale

conduitei autorității publice, neexistând temei pentru plata sumei solicitate

de reclamant.

Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1), art. 312

alin. (3) teza I cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi

admis, sentința atacată va fi modificată în parte în sensul înlăturării

obligației Ministerului Afacerilor Externe la plata daunelor morale către

intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 1422

din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios

administrativ și fiscal.

Modifică în parte

sentința atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a

daunelor morale.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2010.