ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 195/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții C.L.C.S. și P.C.S. au chemat în judecată SC C.G. SRL Oradea și au solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se constate rezilierea contractului de închiriere, să se dispună evacuarea pârâtei din imobilul deținut în baza acestui contract și obligarea acesteia la plata sumei de 721.549.397 lei chirie și majorări de întârziere. Tribunalul Bihor, prin sentința nr. 2448 din 20 aprilie 2004 a respins acțiunea cu motivarea că pârâta a devenit titulara dreptului de exploatare a parcării auto din litigiu în baza sentinței nr. 504/2002, dreptul său fiind intabulat pentru o perioadă de 25 ani, conform contractului de concesiune din 4 iulie 2003. S-a mai reținut de instanța de fond, că prin sentința nr. 811/2001, C.L.C.S.

a fost obligat să-i vândă societății pârâte spațiul comercial „parcare auto”, iar cu ocazia punerii în executare a acestei sentințe s-a constatat că spațiul comercial a trecut în proprietatea SC C.G. SRL Oradea. Sentința nr. 2448 din 2 decembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost apelată de reclamanții C.L.C.S. și P.C.S., iar Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 52 din 19 aprilie 2005, a respins ca nefondat apelul. Curtea, a înlăturat criticile aduse sentinței stabilind că raporturile de locațiune au încetat anterior datei introducerii acțiunii, când fostul chiriaș era deja proprietarul spațiului care a făcut obiectul închirierii. În aceste condiții s-a stabilit că și cererea de evacuare este neîntemeiată, proprietarul spațiului având dreptul de a se bucura de toate atributele acestui drept.

În privința cererii de obligare la plata chiriei aferente perioadei septembrie 2001 – septembrie 2003, Curtea de apel a apreciat că pretențiile se situează după data încetării raporturilor de locațiune dintre părți. A fost înlăturat și motivul de apel care privea admiterea unei acțiuni prin sentința nr. 889/2002 a Tribunalului Bihor, pe motivul că avea un obiect identic, stabilindu-se că în acea cauză era indicat un alt contract de închiriere și o altă parte în proces. Împotriva deciziei pronunțată în apel au declarat recurs, P.C.S. și C.L.C.S., pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului și în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Primul motiv de recurs vizează nesocotirea de către instanțele care au soluționat cauza a voinței comune a părților, reglementată de art. 977 C. proc. civ., prin faptul că prin art. 6 din contract, intenția părților contractante a fost de a minimaliza rolul instanțelor în rezoluțiunea contractului prin inserarea unui pact comisoriu. Potrivit opiniei autorilor, interpretarea contractului presupunea stabilirea voinței reale a părților și acest lucru nu se putea analiza prin interpretarea literară a art. 6 din contract. A doua critică privește încălcarea art. 982 C. civ., în sensul că prevederile art. 6 din contract trebuiau interpretate prin prisma art. 3, conform căruia contractul se prelungește automat dacă una din părți nu-și manifestă intenția de a-l rezilia.

Per a contrario, recurenții au considerat că în eventualitatea în care una din părți și-ar fi manifestat intenția de a pune capăt relației contractuale, acesta era rezolvit de drept. Recurenții au susținut că au notificat intimatei refuzul de a prelungi contractul. Recursul este nefondat. Articolul 304 C. proc. civ. stabilește că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate (pct. 9) când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Examinând primul motiv de recurs prin prisma nelegalității invocată de recurenți, se constată că autorii recursului au pus în discuție prioritatea voinței reale a părților așa cum se desprinde din dispozițiile art. 977 C. civ., citate de aceștia.

În concret, recurenții s-au referit la prevederile art. 6 din contract, prin care s-a stabilit că „neplata chiriei la termenul stabilit în prezentul contract duce la rezilierea lui”. Aceste prevederi prin conținutul lor nu fac decât să reproducă regula cuprinsă în C. civ. potrivit căreia „Condiția rezolutorie este subînțelesă totdeauna în contractele sinalagmatice, în caz că în cauză părțile au stipulat un pact comisoriu de gradul I, potrivit căruia rezoluțiunea își păstrează caracterul său judiciar întrucât „Într-acest caz, contractul nu este desființat de drept” (art. 1021 C. civ.). Revenind la dispozițiile art. 977 C. civ. citate de recurenți se constată că prin acesta s-a stabilit o regulă generală prin care se precizează că „interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literar al termenelor”.

Textul are în vedere rolul voinței reale a părților care are ca punct de sprijin voința juridică astfel cum aceasta este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic, adică acel context în care voința părților capătă semnificația juridică. În consecință, în lipsa unei dovezi contrare, manifestarea de voință, mai precis, forma în care acesta se prezintă este singura realitate dovedită și, ca urmare, aceasta corespunde voinței reale. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 982 C. civ., potrivit căruia „toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg”. În argumentarea acestei încălcări, autorii au susținut existența legăturii între art. 3 și 6 din contract.

Critica din cel de-al doilea motiv nu a constituit și motiv de apel ori în condițiile în care nu este vizată o dispoziție de ordine publică, iar recurenții au avut deja la îndemână o cale de atac devolutivă, nu s-ar putea examina omisso medio această critică. Este totuși evident că dispozițiile art. 982 C. civ., pun în valoare „întregul” pe care îl reprezintă clauzele unui contract. Iar dacă s-ar pune în discuție și art. 3 raportat la art. 6 din contract, această interpretare nu duce la o altă concluzie în legătură cu stipulația pactului comisoriu de gradul I. Cel mult s-ar reține contradicția dintre capătul de cerere referitor la rezilierea contractului și susținerea din acest motiv potrivit căruia contractul a fost „reziliat tot automat, adică deplin drept”.

În consecință, se constată că nu sunt motive de nelegalitate care să atragă casarea sau modificarea deciziei instanței de apel, astfel că urmează ca în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtele P.C.S. și C.L.C.S., împotriva deciziei nr. 52/ C din 19 aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2006.