ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2033/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 974/ C din 5 iulie 2010 a Tribunalului Comercial Argeș a fost admisă acțiunea formulată de SC A.R.A.V.I.G. SA prin Sucursala Argeș și a fost obligată pârâta SC E. SA București la plata sumei de 162.000 lei despăgubiri plus dobânda legală, calculată de la 9 octombrie 2006 și până la achitarea integrală a debitului, cu 4.417 lei cheltuieli de judecată. Soluționând cauza în fond după casarea cu trimitere spre rejudecare, tribunalul a constatat că pârâta a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanței asupra căreia s-a pronunțat prin încheierea din 23 octombrie 2009 prin respingerea acesteia, sub motiv că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cadrul procesual.

Pe fond, a reținut că accidentul a fost produs datorită culpei prepușilor pârâtei prin scăparea de către aceștia a unei role care a traversat DN 7 pe partea stângă a sensului de mers, ciocnindu-se cu autotrenul condus de prepusul asiguratului și că valoarea reparațiilor a fost de 162.000 lei, sumă plătită de reclamantă, în calitate de asigurător. Tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei prin care se invoca o culpă comună în producerea accidentului, reținând că accidentul s-a produs din vina exclusivă a pârâtei prin omisiunea acesteia de a lua măsuri de protecție a evitării rostogolirii rolei și că atenționarea prin semnalizarea cu mâna a conducătorului auto de către prepușii pârâtei și nu prin mijloace specifice, cum ar fi indicatoare, triunghi reflectorizant, nu constituie o cauză de înlăturare a culpei pârâtei, mai ales că de la data semnalizării și până la impact conducătorul auto nu a mai avut timp suficient pentru evitarea accidentului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta care a fost respins prin decizia nr. 75/ A-C din 24 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că normele de competență teritorială reglementate de art. 5 C. proc. civ., invocate de pârâtă sunt relative, fiind, deopotrivă, incidente și dispozițiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ., raportat la locul plății despăgubirii, contractul de asigurare fiind un contract comercial ca și acțiunea în regres, izvorâtă din acesta, iar potrivit dispozițiilor art. 12 C. proc. civ., alegerea instanței o are reclamantul.

Pe fond, a reținut că prima instanță a stabilit corect situația de fapt potrivit căreia determinant în producerea accidentului a fost impactul între rola ce se afla sub paza pârâtei și autotractorul aparținând asiguratului, rolă, care, în momentul impactului, s-a izbit de acest autotractor și a aplicat corespunzător dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., paznicul juridic fiind responsabil pentru prejudiciul produs de lucrul aflat în paza sa.

Cât privește apărarea pârâtei că, în cauză, a existat culpă concurentă, instanța de apel a confirmat și sub acest aspect soluția primei instanțe, deoarece depășirea nesemnificativă a vitezei legale de la 50 km/oră la 60/70 km/oră nu este esențială în accidentul cauzal al prejudiciului, neputând fi reținută ipoteza expertului tehnic, neargumentată, potrivit căreia conducătorul autotractorului ar fi putut evita accidentul presupunând că rola ar fi fost în condițiile respectării vitezei legale pe marginea drumului și nu în mișcare. Cât privește reparația, aceasta a fost realizată pe baza autorizației de reparație, iar faptul că valoarea reparației a fost egală cu cea a contractului de asigurare nu constituie motiv de înlăturare a unei părți din valoarea prejudiciului acoperit de asigurător.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termenul legal, pârâta, fără a-l încadra în drept și a invocat nelegalitatea hotărârii, deoarece conform art. 5 și 11 C. proc. civ., competența teritorială aparține instanței de la domiciliul pârâtei. Alegerea competenței prin convenție este nulă dacă a fost făcută înainte de nașterea dreptului la despăgubire. A mai arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a pronunțat asupra acestei excepții astfel că instanțele trebuiau să dea eficiență acestor dispoziții legale. Cu privire la fondul cauzei a arătat că trebuia să se constate că la momentul producerii accidentului, organul de poliție nu a făcut măsurători și nu a întocmit procesul – verbal de cercetare, astfel că, instanța de apel trebuia să dea eficiență expertizei tehnice care se sprijină pe fapte, declarații, calcule și concluzii care nu puteau fi înlăturate și din care rezultă culpa concurentă a șoferului autotractorului.

Intimata – reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul se găsește nefondat. În privința criticilor privitoare la soluția dată excepției de necompetență teritorială, trebuie precizat, în prealabil, că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând greșita aplicare a normelor legale de competență teritorială. În această privință normele legale de competență teritorială prevăd atât competența alternativă (art. 5, 10, 11 C. proc. civ.) cât și excepțională (art. 13), potrivit art. 12 C. proc. civ., în cazul competenței alternative alegerea având-o reclamantul.

Prin urmare, chiar dacă între instanțele competente alternativ se află totdeauna și aceea în circumscripția căreia este domiciliul pârâtului, alegerea o are reclamantul, astfel că, deși, recurenta – pârâtă a formulat, într-adevăr, în termen, după casare, excepția de necompetență teritorială, în mod legal, instanța de apel a stabilit că instanța aleasă de reclamant se încadrează în una dintre cele prevăzute mai sus, potrivit criteriilor avute în vedere și a dovezilor de la dosar, astfel că, motivul de recurs nu poate fi reținut. În privința criticilor referitoare la răspunderea recurentei – pârâte raportat la întinderea culpei, acestea nu pot fi analizate în recurs, neputând fi încadrate în niciunul din motivele limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ., acest articol de lege, astfel cum este reglementat, nepermițând recurentului să se prevaleze de netemeinicia hotărârii ca urmare a neluării în considerare a unor dovezi administrate, concludente în opinia acestuia, deoarece prin reaprecierea probelor, ceea ce de fapt se solicită, se depășește cadrul legal, recursul neavând caracter devolutiv, ci vizând doar verificarea aplicării legii la o situație de fapt deja stabilită. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de pârâta SC E. SA, sucursala Electromontaj Iași, împotriva deciziei Curții de Apel Pitești nr. 75 din 24 septembrie 2010, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2011.