ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8617/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8617/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 332 din 13 aprilie

2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către

reclamanta C.N., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 60.000 euro, echivalent în lei

la data plății cu titlul de daune morale, ca urmare a măsurii administrative cu

caracter politic constând în deportarea reclamantei pe perioada 12 decembrie

1958 - 15 aprilie 1964 și a fost respinsă cererea privind acordarea

cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că:

Reclamanta este

îndreptățită la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 față de împrejurarea că la vârsta dislocării a avut aproape doi ani,

fiind nevoită, alături de familia sa, la o vârstă la care necesita o îngrijire

aparte, o alimentație și o educație specifică vârstei, să suporte condițiile

deportării timp de aproximativ 5 ani.

În aprecierea

cuantumului daunelor morale, considerând că acestea nu pot avea un caracter pur

simbolic, dar nici nu pot deveni o sursă de îmbogățire pentru victimă, trebuind

să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-și ușura ori compensa în

măsura posibilității suferințele sau neplăcerile pe care le-a îndurat, a

acordat reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 60.000 euro,

cu titlu de daune morale, admițând în parte pretențiile formulate.

S-a avut în vedere și

faptul că daunele morale constituie o compensație care poate fi, de multe ori,

nu atât un efect al cuantumului sumei respective (deși nici acest aspect nu

poate fi neglijat), cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută

și acordată.

Tribunalul a ținut

cont și de drepturile acordate reclamantei în temeiul Decretului-Lege nr.

118/1990, acesta beneficiind începând cu data de 01 iunie 1990 de o

indemnizație lunară de 1.050 RON, care în prezent se ridică la suma de 1.049

RON.

Cererea privind

cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât, acestea nu au fost

justificate prin depunerea unor acte din care să rezulte faptul că s-a achitat

onorariul avocațial de către reclamantă.

Prin Decizia nr. 120

A din 17 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de

muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea instanței de fond fiind

schimbată în sensul respingerii acțiunii reclamantei având ca obiect pretenții

în temeiul Legii nr. 221/2009.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Temeiul în drept al

acțiunii reclamantei, în baza căruia a solicitat plata daunelor morale îl

reprezintă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa

cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, care prin Decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale, astfel că aceste

dispoziții și-au încetat efectele juridice.

Nu se pune problema

retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție,

întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării

procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Întrucât excepția de

neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă

fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea

judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională.

Nu se poate vorbi de

încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din

Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță

nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru

situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin

căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces.

Nu se pune problema

nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul

nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale. Deși la un

moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut

Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un

alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia

puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul

admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul

legislativ. Nu a existat nicio jurisprudență constatată în sensul acordării

acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele

confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportate la data intrării în

vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în

sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal

unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau

acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat

timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri

irevocabile.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta C.N. care invocând dispozițiile art. 304

pct 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei apelate și în fond, respingerea apelului pârâtului, cu consecința

menținerii ca temeinice și legale a sentinței atacate.

În dezvoltarea

motivului invocat, recurenta susține că este îndreptățită la acordarea daunelor

morale, prezentând pe larg suferințele suportate de aceasta și de familia sa,

ca urmare a măsurii de strămutare în localitatea Rubla, județul Brăila.

Arată că instanța de

apel a încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 1

din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv

art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție, raportat la prevederile art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai arată că,

raportat la evidenta disfuncționalitate legislativă care a fost creată prin

declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, instanțele trebuiau să aplice direct prevederile constituționale,

respectiv să facă aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În continuare susține

că prin acordarea priorității pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, instanțele trebuiau să se

pronunțe și raportat la acestea nu doar la prevederile legale declarate

neconstituționale.

Atâta timp cât la

momentul edictării legii statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei

despăgubiri deci a unui bun, prin respingerea acțiunii se încalcă art. 1 din

Primul Protocol adițional, raportat la art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recursul reclamantei

este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice

asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intră sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu

pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția pronunțată

de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al

reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat

că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că

trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ,

în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune

nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare,

„instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normate declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv,

la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale

declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a împiedicat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate

desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate

de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta C.N. împotriva Deciziei nr. 120 A din 17

februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.