ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8617/2011

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 332 din 13 aprilie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamanta C.N., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata sumei de 60.000 euro, echivalent în lei la data plății cu titlul de daune morale, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic constând în deportarea reclamantei pe perioada 12 decembrie 1958 - 15 aprilie 1964 și a fost respinsă cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că: Reclamanta este îndreptățită la daune morale, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 față de împrejurarea că la vârsta dislocării a avut aproape doi ani, fiind nevoită, alături de familia sa, la o vârstă la care necesita o îngrijire aparte, o alimentație și o educație specifică vârstei, să suporte condițiile deportării timp de aproximativ 5 ani. În aprecierea cuantumului daunelor morale, considerând că acestea nu pot avea un caracter pur simbolic, dar nici nu pot deveni o sursă de îmbogățire pentru victimă, trebuind să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-și ușura ori compensa în măsura posibilității suferințele sau neplăcerile pe care le-a îndurat, a acordat reclamantei echivalentul în lei la data plății a sumei de 60.000 euro, cu titlu de daune morale, admițând în parte pretențiile formulate.

S-a avut în vedere și faptul că daunele morale constituie o compensație care poate fi, de multe ori, nu atât un efect al cuantumului sumei respective (deși nici acest aspect nu poate fi neglijat), cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. Tribunalul a ținut cont și de drepturile acordate reclamantei în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiind începând cu data de 01 iunie 1990 de o indemnizație lunară de 1.050 RON, care în prezent se ridică la suma de 1.049 RON. Cererea privind cheltuielile de judecată a fost respinsă întrucât, acestea nu au fost justificate prin depunerea unor acte din care să rezulte faptul că s-a achitat onorariul avocațial de către reclamantă.

Prin Decizia nr. 120 A din 17 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, hotărârea instanței de fond fiind schimbată în sensul respingerii acțiunii reclamantei având ca obiect pretenții în temeiul Legii nr. 221/2009. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Temeiul în drept al acțiunii reclamantei, în baza căruia a solicitat plata daunelor morale îl reprezintă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, care prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, au fost declarate neconstituționale, astfel că aceste dispoziții și-au încetat efectele juridice. Nu se pune problema retroactivității legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost admisă în cursul soluționării procesului și nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Întrucât excepția de neconstituționalitate poate fi invocată și în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acțiunea civilă în justiție, ci și hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziția declarată neconstituțională. Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 parag.

1 din Convenție, întrucât schimbarea în apel a sentinței pronunțate în primă instanță nu constituie o nerespectare a securității raporturilor juridice, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ea reținându-se doar pentru situațiile în care hotărâri judecătorești irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziția părților din proces. Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranță legitimă la plata daunelor morale.

Deși la un moment dat, acestea își aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa cum a reținut Curtea Constituțională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepției de neconstituționalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nicio jurisprudență constatată în sensul acordării acestora și stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanțele confruntându-se recent cu astfel de acțiuni raportate la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.

Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice identice, cu referire la cei care aveau acțiuni pe rol exercitate în același interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudențe în temeiul unor hotărâri irevocabile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.N. care invocând dispozițiile art. 304 pct 9 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei apelate și în fond, respingerea apelului pârâtului, cu consecința menținerii ca temeinice și legale a sentinței atacate.

În dezvoltarea motivului invocat, recurenta susține că este îndreptățită la acordarea daunelor morale, prezentând pe larg suferințele suportate de aceasta și de familia sa, ca urmare a măsurii de strămutare în localitatea Rubla, județul Brăila. Arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 și art. 21 din Constituția României, art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv art. 1, art. 4 și art. 16 din Constituție, raportat la prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai arată că, raportat la evidenta disfuncționalitate legislativă care a fost creată prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanțele trebuiau să aplice direct prevederile constituționale, respectiv să facă aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În continuare susține că prin acordarea priorității pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanțele trebuiau să se pronunțe și raportat la acestea nu doar la prevederile legale declarate neconstituționale. Atâta timp cât la momentul edictării legii statul a creat o speranță legitimă la dobândirea unei despăgubiri deci a unui bun, prin respingerea acțiunii se încalcă art. 1 din Primul Protocol adițional, raportat la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intră sub incidența noului act normativ. Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, și își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate; această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normate declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici nomele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010 iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a împiedicat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, ori s-a încălcat dreptul la nediscriminare pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice. Pentru considerentele expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N. împotriva Deciziei nr. 120 A din 17 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.