ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1956/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 501 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. 1775/108/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanta B.S. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Arad. În consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data executării la cursul B.N.R., cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanta a chemat în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, solicitând obligarea pârâtului să-i plătească suma de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa alături de părinții săi, din loc.

Dinias, jud. Timiș în loc. Stincuța Nouă, jud. Brăila, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii arată că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamanta împreună cu părinții săi au fost ridicați de la domiciliul lor din loc. Dinias, jud. Timiș de către organele de represiune din aceea vreme și fără a li se permite să ia vreun bun din gospodăria bogată pe care o dețineau, au fost duși forțat în localitatea Stincuța Nouă comuna Schei, jud. Brăila, fiind lăsați sub cerul liber. Ulterior, li s-a permis să-și construiască o căsuță din chirpici și stuf. În timpul deportării întreaga familie a fost obligată să presteze cele mai grele munci și în cele mai cumplite condiții.

De altfel, tatăl reclamantei s-a și îmbolnăvit grav, decedând la vârsta de 42 ani în iarna anului 1954. La întoarcerea în satul natal, după ridicarea restricțiilor domiciliare, familia a găsit casa devastată, complet goală fiind obligați să ia totul de la început și asta în condițiile în care la plecare, au lăsat în urmă o gospodărie dotată cu toate cele necesare. Reclamanta a mai arătat și faptul că la data deportării absolvise primul an la Liceul Pedagogic Timișoara, iar în urma întreruperii studiilor, la întoarcerea în localitatea natală la vârsta de 19 ani, a fost în imposibilitate să-și mai continue studiile și să devină cadru didactic așa cum și-ar fi dorit. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 pct. e, art. 5 alin. (1) lit. a), art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 lit. c) și d), art. 2 alin. (1) lit. e) din O.U.G.

nr. 214/1999. Pârâtul S.R. prin M.F.P. nu a depus întâmpinare și nici nu a delegat vreun reprezentant la judecarea cauzei. Din actele și lucrările dosarului prima instanță a reținut în fapt următoarele: În baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamanta în vârstă de 16 ani, împreună cu părinții săi M.B. și M.M. au fost deportați din loc. Diniaș, jud. Timiș în loc. Stîncuța Nouă, jud. Brăila, unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu. La data de 27 iulie 19555, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 s-a dispus ridicarea restricțiilor domiciliare, familia reclamantei întorcându-se în localitatea natală. La data deportării reclamanta absolvise primul an la Liceul Pedagogic din Timișoara, iar în urma întreruperii studiilor pe o durată de 4 ani, aceasta a fost pusă în imposibilitate de a finaliza liceul, nemaiputând astfel deveni cadru didactic, așa cum își dorise.

Pe de altă parte, deportarea în Bărăgan a însemnat pentru reclamantă și familia sa o perioadă de majore privațiuni și suferințe având în vedere că lăsaseră în urmă o gospodărie ce le oferea un trai îndestulător, ajungând sub cerul liber, fără locuință, fără bunuri personale și de uz casnic, practic la limita de jos a supraviețuirii. Fiind obligați să muncească din greu și în condiții inumane pentru a-și asigura traiul zilnic, reclamanta și părinții săi s-au îmbolnăvit, iar tatăl reclamantei a și decedat în iarna anului 1954, fiind găsit înghețat pe drumul dintre două localități învecinate celei în care au fost deportați; la rândul său, mama reclamantei a decedat la 13 ianuarie 1974, conform certificatului de deces depus la dosar.

Ca urmare a faptului deportării, începând cu data de 01 aprilie 1990, reclamanta a beneficiat de dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990. obținând în prezent o indemnizație de 913 lei, astfel cum rezultă din înscrisul de dosar. Analizând starea de fapt prezentată, instanța reține că, deportarea reclamantei și a familiei sale (cei doi părinți) în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 se încadrează în dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o măsură administrativă cu caracter politic.

Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 stabilește că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Așadar, Legea nr. 221/2009 nu stabilește criterii de determinare a prejudiciului moral suferit, dar, prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990.

În absența unor criterii legale, urmează a se aprecia că în acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorii lezate (anume: dreptul la libertate, dreptul la integritate fizică, dreptul de a nu fi supus torturii și tratamentelor inumane), măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Așadar, constituie aspecte de notorietate privațiunilor suferite de reclamantă și familia sa în perioada cu dificultăți materiale și morale insurmontabile petrecute în timpul deportării, și chiar ulterior, după încetarea acestei măsuri. Deși despăgubirile bănești nu pot șterge o durere fizică și nici o suferință psihică, totuși, pot oferi o anumită satisfacție compensatorie victimei; or, din moment ce reclamanta este îndreptățită la o asemenea satisfacție compensatorie, acordarea unei indemnizații bănești este absolut justificată. În concret, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere și abordarea C.E.D.O., care, în materia daunelor morale are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport cu circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate.

În acest sens, ar fi de amintit câteva cazuri în care C.E.D.O. a condamnat România pentru rețineri ori arestări nelegale recente; spre exemplu: cauza Ț. contra României, în care C.E.D.O. a acordat 4000 euro cu titlul de daune morale pentru arestarea nelegală a reclamantei pentru o perioadă de aproape 1 an; cauza C. contra României, în care C.E.D.O. a acordat 7200 euro daune morale pentru arestarea preventivă a reclamantului timp de un an și jumătate; cauza P. contra României în care C.E.D.O. a acordat 3000 euro daune morale pentru încălcarea art. 3 din Convenție, cu privire la condițiile de detenție, deși reclamantul solicitase 500.000 euro etc. Raportat la aceste hotărâri, dar și altele pronunțate de C.E.D.O.

în cazuri similare, prima instanță a constatat că jurisprudența de speță a instanței supreme, prin care se acordă daune morale de 500.000 euro într-o situație similară, se depărtează de jurisprudența C.E.D.O., iar pe de altă parte nu poate fi apreciată ca relevantă, câtă vreme nu s-a conturat o practică relativ constantă în acest sens. În concluzie, pornind de la aspectul că deportarea reclamantei și a părinților săi pe o perioadă de 4 ani și o lună, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, prima instanță a apreciat că, în măsura în care un prejudiciu moral poate fi acoperit prin plata unei sume de bani, se cuvine a acorda reclamantei suma de 20.000 euro, considerând că acest cuantum este în măsură să conducă la o reparație și o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea S.R.

de astăzi, ai cărui resortisanți și contribuabili nu au nimic în comun cu cei care au exercitat puterea de stat după 6 martie 1945. Instanța a luat în calcul și faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizație conform Decretului-Lege nr. 118/1990, conform sumelor înscrise în tabelul de la dosar. Având în vedere suferințele suportate de persoana deportată și de familia sa, de consecințele acestei măsuri asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a dispus conform celor mai sus arătate. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul S.R.

reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, iar prin Decizia civilă nr. 508 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului s-a achitat în parte sentința instanței de fond în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei, și s-a respins apelul reclamantei. Pentru a pronunța această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente: Solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.

Tot Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate. Ambele decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziției art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție. Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele juridice. Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor. Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți. În fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță.

În concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B.S. solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului pârâtului. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel, se susține că aplicarea deciziilor Curții Constituționale este de natură să ducă la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale anului, și că instanța de apel a ignorat reglementările internaționale ce au prioritate față de cele interne.

În aceeași idee se susține încălcarea principiului egalității în fața legii, a nediscriminării, și aplicarea deciziilor Curții Constituționale este de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele ce dețin deja o hotărâre definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau al unei cereri, formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009 în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradictoriu cu principiul egalității în fața legii consacrat de art. 16 din Constituție. Pe fondul cauzei, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat aspectele importante legate de deportarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, și nici cele legate de caracterul politic al măsurii administrative abuzive și de faptul că pârâtul nu a contestat măsura deportării.

O altă critică vizează faptul că nu s-a ținut seama de faptul că nu are nici o culpă cu privire la declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, și a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Criticile reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza F.M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S. împotriva deciziei nr. 508 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2012.