ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1956/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1956/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

501 din 29 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, în dosarul nr.

1775/108/2010, a fost admisă în parte acțiunea formulată în baza Legii nr.

221/2009 de

reclamanta

B.S.

împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P. Arad.

În consecință, pârâtul a

fost obligat să plătească reclamantei suma de 20.000 euro sau echivalentul în

lei la data executării la cursul B.N.R., cu titlu de despăgubiri morale.

Pentru a dispune astfel,

instanța a avut în vedere că reclamanta a chemat

în judecată pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Arad,

solicitând obligarea pârâtului să-i plătească suma de 1.000.000 euro,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa

alături de părinții săi, din loc. Dinias, jud. Timiș în loc. Stincuța Nouă,

jud. Brăila, în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea acțiunii

arată că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamanta

împreună cu părinții săi au fost ridicați de la domiciliul lor din loc. Dinias,

jud. Timiș de către organele de represiune din aceea vreme și fără a li se

permite să ia vreun bun din gospodăria bogată pe care o dețineau, au fost duși

forțat în localitatea Stincuța Nouă comuna Schei, jud. Brăila, fiind lăsați sub

cerul liber. Ulterior, li s-a permis să-și construiască o căsuță din chirpici

și stuf. În timpul deportării întreaga familie a fost obligată să presteze cele

mai grele munci și în cele mai cumplite condiții. De altfel, tatăl reclamantei

s-a și îmbolnăvit grav, decedând la vârsta de 42 ani în iarna anului 1954.

La întoarcerea în

satul natal, după ridicarea restricțiilor domiciliare, familia a găsit casa

devastată, complet goală fiind obligați să ia totul de la început și asta în

condițiile în care la plecare, au lăsat în urmă o gospodărie dotată cu toate

cele necesare.

Reclamanta a mai

arătat și faptul că la data deportării absolvise primul an la Liceul Pedagogic Timișoara, iar în urma întreruperii studiilor, la întoarcerea în localitatea

natală la vârsta de 19 ani, a fost în imposibilitate să-și mai continue

studiile și să devină cadru didactic așa cum și-ar fi dorit.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 3 pct. e, art. 5 alin. (1) lit. a), art. 5 alin.

(4) din Legea nr. 221/2009 coroborat cu art. 3 lit. c) și d), art. 2 alin. (1)

lit. e) din O.U.G. nr. 214/1999.

Pârâtul S.R. prin

M.F.P. nu a depus întâmpinare și nici nu a delegat vreun reprezentant la

judecarea cauzei.

Din actele și

lucrările dosarului prima instanță a reținut în fapt următoarele:

În baza Deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamanta în vârstă de 16 ani,

împreună cu părinții săi M.B. și M.M. au fost deportați din loc. Diniaș, jud.

Timiș în loc. Stîncuța Nouă, jud. Brăila, unde li s-a fixat domiciliu

obligatoriu. La data de 27 iulie 19555, prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955 s-a

dispus ridicarea restricțiilor domiciliare, familia reclamantei întorcându-se

în localitatea natală. La data deportării reclamanta absolvise primul an la Liceul Pedagogic din Timișoara, iar în urma întreruperii studiilor pe o durată de 4 ani,

aceasta a fost pusă în imposibilitate de a finaliza liceul, nemaiputând astfel

deveni cadru didactic, așa cum își dorise.

Pe de altă parte,

deportarea în Bărăgan a însemnat pentru reclamantă și familia sa o perioadă de

majore privațiuni și suferințe având în vedere că lăsaseră în urmă o gospodărie

ce le oferea un trai îndestulător, ajungând sub cerul liber, fără locuință,

fără bunuri personale și de uz casnic, practic la limita de jos a

supraviețuirii.

Fiind obligați să

muncească din greu și în condiții inumane pentru a-și asigura traiul zilnic,

reclamanta și părinții săi s-au îmbolnăvit, iar tatăl reclamantei a și decedat

în iarna anului 1954, fiind găsit înghețat pe drumul dintre două localități

învecinate celei în care au fost deportați; la rândul său, mama reclamantei a

decedat la 13 ianuarie 1974, conform certificatului de deces depus la dosar.

Ca urmare a faptului

deportării, începând cu data de 01 aprilie 1990, reclamanta a beneficiat de

dispozițiile Decretului-Lege nr. 118/1990. obținând în prezent o indemnizație

de 913 lei, astfel cum rezultă din înscrisul de dosar.

Analizând starea de

fapt prezentată, instanța reține că, deportarea reclamantei și a familiei sale

(cei doi părinți) în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 se încadrează în dispozițiile

art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituind de drept o măsură

administrativă cu caracter politic.

Pe de altă parte,

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 stabilește că orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau

descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei

legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit.

Așadar, Legea nr.

221/2009 nu stabilește criterii de determinare a prejudiciului moral suferit,

dar, prevede că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama

și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul

Decretului - Lege nr. 118/1990.

În absența unor

criterii legale, urmează a se aprecia că în acest caz, cuantumul daunelor

morale se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța

de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel

în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorii lezate (anume: dreptul la

libertate, dreptul la integritate fizică, dreptul de a nu fi supus torturii și

tratamentelor inumane), măsura în care au fost lezate aceste valori,

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a

fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, în

cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotației

rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv

produs victimei.

Așadar, constituie

aspecte de notorietate privațiunilor suferite de reclamantă și familia sa în

perioada cu dificultăți materiale și morale insurmontabile petrecute în timpul

deportării, și chiar ulterior, după încetarea acestei măsuri.

Deși despăgubirile

bănești nu pot șterge o durere fizică și nici o suferință psihică, totuși, pot

oferi o anumită satisfacție compensatorie victimei; or, din moment ce

reclamanta este îndreptățită la o asemenea satisfacție compensatorie, acordarea

unei indemnizații bănești este absolut justificată.

În concret, la

stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța va avea în vedere și abordarea

C.E.D.O., care, în materia daunelor morale are o jurisprudență constantă,

statuând în echitate și în raport cu circumstanțele cauzei, adoptând o poziție

moderată prin sumele rezonabile acordate. În acest sens, ar fi de amintit

câteva cazuri în care C.E.D.O. a condamnat România pentru rețineri ori arestări

nelegale recente; spre exemplu: cauza Ț. contra României, în care C.E.D.O. a

acordat 4000 euro cu titlul de daune morale pentru arestarea nelegală a

reclamantei pentru o perioadă de aproape 1 an; cauza C. contra României, în

care C.E.D.O. a acordat 7200 euro daune morale pentru arestarea preventivă a

reclamantului timp de un an și jumătate; cauza P. contra României în care

C.E.D.O. a acordat 3000 euro daune morale pentru încălcarea art. 3 din

Convenție, cu privire la condițiile de detenție, deși reclamantul solicitase

500.000 euro etc.

Raportat la aceste

hotărâri, dar și altele pronunțate de C.E.D.O. în cazuri similare, prima

instanță a constatat că jurisprudența de speță a instanței supreme, prin care

se acordă daune morale de 500.000 euro într-o situație similară, se depărtează

de jurisprudența C.E.D.O., iar pe de altă parte nu poate fi apreciată ca

relevantă, câtă vreme nu s-a conturat o practică relativ constantă în acest

sens.

În concluzie, pornind

de la aspectul că deportarea reclamantei și a părinților săi pe o perioadă de 4

ani și o lună, constituie o măsură administrativă cu caracter politic, prima

instanță a apreciat că, în măsura în care un prejudiciu moral poate fi acoperit

prin plata unei sume de bani, se cuvine a acorda reclamantei suma de 20.000

euro, considerând că acest cuantum este în măsură să conducă la o reparație și

o satisfacție justă, echitabilă și rezonabilă din partea S.R. de astăzi, ai

cărui resortisanți și contribuabili nu au nimic în comun cu cei care au

exercitat puterea de stat după 6 martie 1945. Instanța a luat în calcul și

faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizație conform Decretului-Lege nr.

118/1990, conform sumelor înscrise în tabelul de la dosar.

Având în

vedere suferințele suportate de persoana deportată și de familia sa, de

consecințele acestei măsuri asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea

reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt

îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța a

dispus conform celor mai sus arătate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel atât reclamanta cât și pârâtul S.R. reprezentat de

M.F.P. prin D.G.F.P. Arad, iar prin Decizia civilă nr. 508 din 9 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a admis apelul pârâtului s-a achitat în parte sentința instanței de

fond în sensul respingerii în tot a acțiunii reclamantei, și s-a respins apelul

reclamantei.

Pentru a pronunța

această hotărâre, au fost reținute următoarele considerente:

Solicitând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan,

reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Prin

decizia nr. 1358/20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea

nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor

despăgubiri.

Tot

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat

neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ

ce stabilea (și) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Ambele

decizii au fost publicate (M. Of. nr. 761/15.11.2010), devenind, astfel,

obligatorii, conform dispoziției art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și

nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu

dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice,

conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și

ale art. 147 alin. (1) din Constituție.

În consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în

despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă și-a încetat efectele

juridice.

Este

adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanței și

pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că

deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.

Se

observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre

definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea

nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de

despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.

Pe de

altă parte, constatarea neconstituționalității sus-menționatelor norme are

efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a

arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în

concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se

prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra

raporturilor juridice deja legate între părți.

În fine,

un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a sus-menționatelor

decizii ale Curții Constituționale îl reprezintă introducerea prin Legea nr.

177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ.,

respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în

situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate

în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau ordonanță.

În

concluzie, în cauză sunt respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta B.S. solicitând modificarea ei în sensul

respingerii apelului pârâtului.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel, se susține că

aplicarea deciziilor Curții Constituționale este de natură să ducă la

încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale

anului, și că instanța de apel a ignorat reglementările internaționale ce au

prioritate față de cele interne.

În aceeași idee se

susține încălcarea principiului egalității în fața legii, a nediscriminării, și

aplicarea deciziilor Curții Constituționale este de natură să instituie un

tratament juridic diferit față de persoanele ce dețin deja o hotărâre

definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau al unei cereri,

formulate tot în temeiul Legii nr. 221/2009 în baza unui criteriu aleatoriu și

exterior conduitei persoanei, în contradictoriu cu principiul egalității în

fața legii consacrat de art. 16 din Constituție.

Pe fondul cauzei,

recurenta susține că instanța de apel nu a analizat aspectele importante legate

de deportarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 – 27 iulie 1955, și nici cele legate de caracterul politic al măsurii

administrative abuzive și de faptul că pârâtul nu a contestat măsura

deportării.

O altă critică

vizează faptul că nu s-a ținut seama de faptul că nu are nici o culpă cu

privire la declararea neconstituționalității art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma motivelor de recurs, și a dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă, distincție

între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în

măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții

Constituționale pentru instanțele de

judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile

reclamantului axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de C.E.D.O.

în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C.

împotriva

României (M. Of.,

nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare

pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege

că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 9 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.S.

împotriva deciziei nr. 508 din 9 martie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.