ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7893/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7893/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5 martie

2010 pe rolul Tribunalului Mehedinți, reclamanții P.N.A.A., N.D.A. și P.N.C. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro,

reprezentând prejudiciul moral și cheltuieli de judecată.

În motivare,

reclamanții au arătat că au calitatea de descendenți de gradul I al numitei

P.N.E., iar prin Decizia nr. 47 din 9 ianuarie 2003, acesteia i s-a acordat

calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, la data de 18 iunie 1951,

familia mamei lor a fost deportată din comuna Salcia, județ Mehedinți în

localitatea Zagna Vădeni, județ Brăila, iar mama lor s-a născut în acea

localitate.

Au mai arătat că,

după un drum anevoios de câteva zile, în vagoane cu animale, au poposit pe câmp

unde un țăruș reprezenta locul de domiciliu pentru fiecare familie, că au

locuit sub cerul liber, fără niciun adăpost, fiind nevoiți să construiască un

bordei, iar apoi din chirpici și-au construit o colibă cu două încăperi,

acoperită cu stuf.

Pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 451 din 13 septembrie 2010 Tribunalul Mehedinți a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a D.G.F.P Mehedinți; a admis în parte acțiunea reclamanților;

a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

sumei de 10.000 euro, cu titlul de daune morale către reclamanți, precum și la

plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către aceștia.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că, în cauză sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, pentru ca pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, să fie obligat la plata unor

despăgubiri morale în beneficiul reclamanților, în calitatea lor de fii ai

defunctei N.E., decedată la data de 21 februarie 2009, respectiv, aceștia au

făcut dovada că autoarea lor a fost supusă dislocării din localitatea de

domiciliu și mutării forțate, precum și dovada că sunt moștenitorii acesteia.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de

bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a

munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de

măsuri lezând demnitatea și onorarea, dar și libertatea individuală, drepturile

personale patrimoniale ocrotite de lege și au drept consecință un prejudiciu

moral care justifică acordarea unei compensații materiale.

Raportat la perioada celor

patru ani și șase luni de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse

autoarei reclamanților, nevoită să suporte pe nedrept un regim de viață inuman,

precum și la dispozițiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

republicată, se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro

pentru reclamanți, sumă ce constituie o satisfacție echitabilă.

Referitor la

solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor daune materiale instanța de

fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b) din Legea nr.

221/2009, se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor

confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut

despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată sau

ale Legii nr. 247/2005.

Din interpretarea

acestor dispoziții legale, a rezultat în afara oricărui dubiu, că legiuitorul

nu a prevăzut posibilitatea legală de restituire a bunurilor solicitate de

reclamanți, acesta neconstituind obiect de retrocedare în baza Legii nr.

10/2001 și nici a Legii nr. 247/2005.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Mehedinți, instanța de fond a

constatat că această parte nu are calitatea de pârât în litigiile ce se

soluționează potrivit dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel ambele părți.

Apelul reclamanților

nu a fost motivat, instanța de apel analizând motivele de fapt și de drept

invocate în primă instanță.

Apelul pârâtului a

vizat greșita acordare a daunelor morale, deoarece instanța trebuia să verifice

dacă drepturile obținute de reclamant prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990

și a O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de

acesta în urma condamnării, măsurii administrative cu caracter politic la care

a fost supus autorul, iar în subsidiar, cuantumul exagerat al acestora,

raportat la prevederile O.U.G. nr. 62/2010.

În speță, reclamanții

nu au făcut dovada unui prejudiciu cu consecințe dintre cele mai grave, în urma

cărora se pot acorda daune morale în cuantum maxim prevăzut de lege, iar

instanța de fond trebuia să depună diligențe pentru a evita situația în care

pot fi promovate mai multe acțiuni având ca obiect solicitarea aceluiași drept

- Legea nr. 221/2009 (referitor la autori comuni) și ar fi trebuit să impună

reclamanților să facă dovada calității procesuale active unice (certificat de

moștenitor, acte de filiație și declarație autentică).

Prin Decizia civilă

nr. 45 din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondat,

apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată în

sensul respingerii acțiunii introductive de instanță, reținând că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate ca temei juridic de

către reclamanți, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15

noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată

neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei

în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror

neconstituționalitate s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de

dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a

declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și

obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în

care a fost invocată excepția.

Decizia este general

obligatorie, opozabilă ergo omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și

are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are

efect în cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în

viitor.

Asupra caracterului

și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională

(Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).

Deși la data

soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu

a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai

pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât

mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile

legale își încetează efectele.

Concluzia care se

impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai

aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică

dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei are

obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror

neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care

este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției

de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care

să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea

principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și

importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în speță

dispozițiile pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea și care au fost avute

în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul

moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției - s-a constatat că

sentința este lipsită de temei legal.

Totodată, trebuie

avute în vedere și considerentele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea

nr. 221/2998 potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit pot exista

situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de

Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința

deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive

ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme

juridice (art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009) cu scop identic celui prevăzut

de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990.

S-a reținut în

considerentele deciziei că prin introducerea posibilității descendenților de

gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la

principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al

echității și dreptății și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect

constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate.

Nu se poate însă

reține că prin adoptarea art. 50 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamantele au o „speranță

legitimă” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a

fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca

urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului

din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții N.D.A., P.N.A.A., P.N.C., arătând că

hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a

legii, în sensul că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au fost

învestite cu motivul de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 5 pct.

1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care, dealtfel, nici nu a fost pus în

discuția părților.

Reclamanții au mai

arătat că, atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la

data pronunțării hotărârii de fond, dreptul acestora la despăgubiri morale era

recunoscut de statul român, constituind „un bun” în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene sau cel puțin „o speranță

legitimă”.

Publicarea Deciziei

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale la data de 15 noiembrie 2010 afectează

drepturile celor ce vor acționa în instanță ulterior acestei date și nicidecum

drepturile deduse judecății în prezenta cauză, întrucât la data pronunțării

deciziei recurate - 8 decembrie 2010 - nu expirase termenul legal de 45 de zile

prevăzut pentru modificarea legii.

Recursul este

nefondat, pentru argumentele ce succed:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din

Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie,

atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetate), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern

și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui

asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii

condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și

administrative promovate”.De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor

interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi

considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o

valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza Caracas

împotriva României - M.Of. nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

comunitară europeană s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie

2002).

Rezultă că în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției

deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât critica reclamanților sub

acest aspect nu poate fi primită.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, care a statuat cu

putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și

nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței

de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 8 decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Critica reclamanților

potrivit căreia instanța de apel nu a fost învestită cu analiza motivului de

neconstituționalitate nu poate fi primită, întrucât deciziile Curții

Constituționale au putere de lege în fața instanței de judecată, fiind

respectate ca atare, nefiind necesară o învestire specială a părților litigante

în acest sens, iar anterioritatea deciziei recurate, raportată la data

publicării deciziei de neconstituționalitate, determină incidența în cauză a

acesteia din urmă.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții N.D.A., P.N.A.A. și P.N.C. împotriva

Deciziei nr. 459 din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă

și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 4 noiembrie 2011.