ÎCCJ, decizie (scj.ro #81865)

1. Constatarea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit.a din Legea nr. 221/2009. Consecințe asupra acțiunilor în curs de judecată. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Index alfabetic : excepție de neconstituționalitate Constituția României, art. 147 Legea nr.47/1992, art. 31 Legea nr. 221/2009 Declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009, prin decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Întrucât nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive și dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană.

Dacă litigiul nu era soluționat definitiv la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale, textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice întrucât norma juridică, nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. Această soluție nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun. ICCJ, Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7893 din 4 noiembrie 2011 Reclamanții P.N.A.A., N.D.A.

și P.N.C. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral. Prin sentința civilă nr. 451 din 13 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P Mehedinți; a admis în parte acțiunea reclamanților; a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 10.000 Euro, cu titlul de daune morale către reclamanți.

Prima instanță a reținut că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 5 din Legea 221/2009, pentru ca Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata unor despăgubiri morale în beneficiul reclamanților, în calitatea lor de fii ai defunctei P.N.E., decedată la data de 21.02.2009, respectiv, aceștia au făcut dovada că autoarea lor a fost supusă dislocării din localitatea de domiciliu și mutării forțate, precum și dovada că sunt moștenitorii acesteia. Referitor la solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor daune materiale instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5 pct. 1 lit. b din Legea 221/2009, se acordă despăgubiri reprezentând echivalentul valori bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr.10 /2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Mehedinți, instanța de fond a constatat că această parte nu are calitatea de pârât în litigiile ce se soluționează potrivit dispozițiilor Legii 221/2009. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Apelul reclamanților nu a fost motivat, instanța de apel analizând motivele de fapt și de drept invocate în primă instanță Apelul pârâtului a vizat greșita acordare a daunelor morale, deoarece instanța trebuia să verifice dacă drepturile obținute de reclamant prin efectul D.L. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta în urma condamnării, măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul, iar în subsidiar, cuantumul exagerat al acestora, raportat la prevederile O.U.G.

nr. 62/2010. Prin decizia civilă nr. 45 din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii, reținând că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009, invocate ca temei juridic de către reclamanți, au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 și dispozițiile art.147 din Constituție. Potrivit art.147 alin.(1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale s-a constatat sunt suspendate de drept.

În raport de dispozițiile art.31 alin.1 și 3 din Legea nr.47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes , inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în viitor.

Asupra caracterului și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999). Deși la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin.(1) lit. a din Legea nr.221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că după împlinirea termenului dispozițiile legale își încetează efectele. Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept. Cum în speță dispozițiile pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției – s-a constatat că sentința este lipsită de temei legal.

Totodată, trebuie avute în vedere și considerentele deciziei nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că expunerea de motive la Legea nr.221/2998 potrivit căreia „în privința prejudiciului suferit…. pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul Lege nr.118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice (art.5 lit.a din Legea nr.221/2009) cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul Lege nr.118/1990”.

S-a reținut în considerentele deciziei că prin introducerea posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al echității și dreptății și că prin dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se diluează scopul pentru care au fost reglementate. Nu se poate însă reține că prin adoptarea art.50 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării acțiunii, reclamantele au o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc (Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei).

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, arătând că hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că nici instanța de fond și nici cea de apel nu au fost investite cu motivul de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 5 pct.1 lit.a din Legea nr.221/2009, care, dealtfel, nici nu a fost pus în discuția părților. Reclamanții au mai arătat că, atât la data introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, dreptul acestora la despăgubiri morale era recunoscut de statul român, constituind „un bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1 adițional Convenției Europene sau cel puțin „o speranță legitimă”.

Publicarea deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale la data de 15 noiembrie 2010 afectează drepturile celor ce vor acționa în instanță ulterior acestei date și nicidecum drepturile deduse judecății în prezenta cauză, întrucât la data pronunțării deciziei recurate - 8 decembrie 2010- nu expirase termenul legal de 45 de zile prevăzut pentru modificarea legii. Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed: Prin decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin.4 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04.04.2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic(ale cărei efecte au încetate), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”.De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art.1 din Primul Protocol”(Cauza Caracas împotriva României, M.Of. al României, Partea I, nr.189/19.03.2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art.1 din Protocolul nr.1. În jurisprudența comunitară europeană s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, astfel încât critica reclamanților sub acest aspect nu poate fi primită. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale(Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr.12 din 19.09.2011 publicată în M.Of.

al României, Partea I, nr.789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.” Cum decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 8 decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Critica reclamanților potrivit căreia instanța de apel nu a fost investită cu analiza motivului de neconstituționalitate nu poate fi primită, întrucât deciziile Curții Constituționale au putere de lege în fața instanței de judecată, fiind respectate ca atare, nefiind necesară o investire specială a părților litigante în acest sens, iar anterioritatea deciziei recurate, raportată la data publicării deciziei de neconstituționalitate, determină incidența în cauză a acesteia din urmă. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.