ÎCCJ, decizie (scj.ro #81865)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81865) (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

1.

Constatarea neconstituționalității art. 5 alin. 1

lit.a din Legea nr. 221/2009. Consecințe asupra acțiunilor în curs de

judecată.

Cuprins

pe materii :

Drept procesual civil. Judecata.

Index

alfabetic :

excepție de neconstituționalitate

Constituția României, art. 147

Legea nr.47/1992, art. 31

Legea nr. 221/2009

Declararea

neconstituționalității  art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea

nr.221/2009, prin decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic

pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat

neconstituțional.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în

favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor

juridică, de verificarea, de către instanță, a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Întrucât nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive și dacă la momentul adoptării

deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se

poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub

protecția art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția

Europeană.

Dacă

litigiul nu era soluționat definitiv la momentul publicării în Monitorul

Oficial a deciziei Curții Constituționale, textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice întrucât

norma juridică, nu mai există și nici nu poate fi

considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese. Această soluție nu este de natură să încalce

dreptul la un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența

unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun.

ICCJ,

Secția I-a Civilă, decizia civilă nr. 7893 din 4 noiembrie 2011

Reclamanții

P.N.A.A., N.D.A. și P.N.C. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de

1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral.

Prin

sentința civilă nr. 451 din 13 septembrie 2010, Tribunalul

Mehedinți a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a D.G.F.P  Mehedinți; a admis în parte acțiunea reclamanților; a

obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata

sumei de 10.000 Euro, cu titlul de daune morale către reclamanți.

Prima

instanță a reținut că sunt îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 5 din Legea 221/2009, pentru ca Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata

unor despăgubiri morale în beneficiul reclamanților, în calitatea

lor  de fii ai defunctei P.N.E.,  decedată la data de  21.02.2009,

respectiv, aceștia au făcut dovada că autoarea lor a fost

supusă dislocării din localitatea de domiciliu și mutării

forțate, precum și dovada că sunt moștenitorii acesteia.

Referitor la

solicitarea de obligare a pârâtului la plata unor daune materiale

instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 5

pct. 1 lit. b din Legea 221/2009, se acordă despăgubiri reprezentând

echivalentul valori bunurilor confiscate, dacă bunurile respective nu au

fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri prin echivalent, în

condițiile Legii nr.10 /2001, republicată sau ale Legii nr. 247/2005.

Referitor la

excepția  lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P.

Mehedinți, instanța de fond a constatat că această parte nu

are calitatea de pârât în litigiile ce se soluționează  potrivit

dispozițiilor Legii 221/2009.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Apelul

reclamanților nu a fost motivat, instanța de apel analizând motivele

de fapt și de drept invocate în primă instanță

Apelul

pârâtului a vizat greșita

acordare a daunelor morale,

deoarece instanța trebuia să verifice dacă drepturile

obținute de reclamant prin efectul D.L. 118/1990 și a O.U.G. nr.

214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta în

urma condamnării, măsurii administrative cu caracter politic la care

a fost supus autorul, iar în subsidiar, cuantumul exagerat al acestora,

raportat la prevederile O.U.G. nr. 62/2010.

Prin

decizia civilă nr. 45 din 8 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova a

respins, ca nefondat, apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului, a

schimbat sentința atacată în sensul respingerii acțiunii,

reținând că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea

nr.221/2009, invocate ca temei juridic de către reclamanți, au fost

declarate neconstituționale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 2010,

astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art.31 alin.1 din

Legea nr.47/1992 și dispozițiile art.147 din Constituție.

Potrivit

art.147 alin.(1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept

a fost declarată neconstituțională își încetează

efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial, iar

pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale

s-a constatat sunt suspendate de drept.

În

raport de dispozițiile art.31 alin.1 și 3 din Legea nr.47/1992,

decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale

este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng

și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost  invocată

excepția.

Decizia

este general obligatorie, opozabilă

erga omnes

, inclusiv pentru

instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor,

ceea ce înseamnă că după  publicare  decizia are efect în

cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în

viitor.

Asupra

caracterului și obligativității acestor decizii s-a

pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr.186 din 18

noiembrie 1999, Decizia nr.169 din 2 noiembrie 1999).

Deși

la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de

textul constituțional nu a expirat, dispozițiile art. 5 alin.(1) lit.

a din Legea nr.221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu

inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres

că după împlinirea termenului dispozițiile legale își

încetează efectele.

Concluzia

care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată

neconstituțională, nu se mai aplică, instanța

investită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se

aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând

soluționarea cauzei are obligația să nu aplice în acea

cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a

fost constatată prin decizia Curții Constituționale.

În

măsura în care este necesar, instanța judecătorească

aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde

soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care

să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale,

promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea

supremației Constituției și importanța controlului

constituționalității legilor de către Curtea

Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.

Cum în

speță dispozițiile pe care reclamanții și-au întemeiat

acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță

la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt

aplicabile întrucât contravin Constituției – s-a constatat că

sentința este lipsită de temei legal.

Totodată,

trebuie avute în vedere și considerentele deciziei nr.1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut

că expunerea de motive la Legea nr.221/2998 potrivit căreia „în

privința  prejudiciului suferit…. pot exista situații în care

măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute  de Decretul Lege

nr.118/1990 să nu fie suficiente, în raport cu suferința

deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor

măsuri abuzive ale regimului comunist, nu poate sta la baza instituirii

unei noi norme juridice (art.5 lit.a din Legea nr.221/2009) cu scop identic

celui prevăzut de art.4 din Decretul Lege nr.118/1990”.

S-a

reținut în considerentele deciziei că prin introducerea

posibilității descendenților de gradul II de a beneficia de

despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutare de

regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care

guvernează acordarea acestor despăgubiri și anume cel al

echității și dreptății și că prin

dispozițiile legale analizate sub aspect constituțional se

diluează scopul pentru care au fost reglementate.

Nu se

poate însă  reține că prin adoptarea art.50 alin.1 lit. a din

Legea nr.221/2009, dispoziție în vigoare la data promovării

acțiunii, reclamantele au o „speranță legitimă” la

acordarea despăgubirilor, întrucât această dispoziție

legală a fost anulată pe calea exercitării controlului de

constituționalitate, iar nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc

(Hotărârea CEDO din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov și alții

contra Bulgariei).

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții, arătând că

hotărârea instanței de apel este dată cu interpretarea și

aplicarea greșită a legii, în sensul că nici instanța de

fond și nici cea de apel nu au fost investite cu motivul de

neconstituționalitate privind dispozițiile art. 5 pct.1 lit.a din

Legea nr.221/2009, care, dealtfel, nici nu a fost pus în discuția

părților.

Reclamanții

au mai arătat că, atât la data introducerii cererii de chemare în

judecată, cât și la data pronunțării hotărârii de

fond, dreptul acestora la despăgubiri morale era recunoscut de statul

român, constituind „un bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1

adițional Convenției Europene sau cel puțin „o

speranță legitimă”.

Publicarea

deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale la data de 15

noiembrie 2010 afectează drepturile celor ce vor acționa în

instanță ulterior acestei date și nicidecum drepturile deduse

judecății în prezenta cauză, întrucât la data

pronunțării deciziei recurate - 8 decembrie 2010- nu expirase

termenul legal de 45 de zile prevăzut pentru modificarea legii.

Recursul

este nefondat, pentru argumentele ce succed:

Prin

decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este

producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate

definitiv și are drept consecință inexistența temeiului

juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Art. 147

alin.4 din Constituție prevede că decizia Curții

Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile

și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și

produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba

de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită,

deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici

un element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce

atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice

deja constituite.

Se va face

însă distincție între situații juridice de natură

legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în

care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la

data întocmirii actului juridic  care le-a dat naștere.

Rezultă

că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele

juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea,

principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul

constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar

numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă

situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la

data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea

reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării

lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba,

în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a

căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i

se verifice calitatea de persoană îndreptățită și

întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de

lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la

momentul la care instanța este chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există

și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența

unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04.04.2011 în

interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții

Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie

aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar

și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea

unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea

în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional,

iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și,

prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor

Curții Constituționale și să nu dea eficiență

actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere

juridic(ale cărei efecte au încetate), judecătorul nu mai este

cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci

și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le

legitimează.

Soluția

nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art.1

din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun,

și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitor

la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței

europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea

în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în

conținutul cărora intră drepturi de creanță în

favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă

condiționale, pentru că ele depind, în existența lor

juridică, de verificarea, de către instanță, a

calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub

acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar

trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”.De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne

și a autorităților administrative, această

creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare

patrimonială ocrotită de art.1 din Primul Protocol”(Cauza Caracas

împotriva României, M.Of. al României, Partea I, nr.189/19.03.2007).

În mod

asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza

Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o

creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii

condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie

soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o

demaraseră”.

Rezultă

că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de

instanță, hotărârea pronunțată urmând să

aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată,

nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub

protecția art.1 din Protocolul nr.1.

În

jurisprudența comunitară europeană s-a statuat că „o

creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art.1 din

Protocolul nr.1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza

Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă

că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu

se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art.1 din Protocolul

nr.1, astfel încât critica reclamanților sub acest aspect nu poate fi

primită.

Referitor

la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în

speță de un interes patrimonial care aparține categoriei

juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern,

respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale(Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O

asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la

adoptarea deciziei în discuție, iar

noțiunea de

„speranță legitimă” nu are o bază suficientă în

dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr.12

din 19.09.2011 publicată în M.Of. al României, Partea I,

nr.789/07.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr.1358 și nr.1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.”

Cum

decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată

în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță

decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 8

decembrie 2010, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele

juridice.

Critica

reclamanților potrivit căreia instanța de apel nu a fost

investită cu analiza motivului de neconstituționalitate nu poate fi

primită, întrucât deciziile Curții Constituționale au putere de

lege în fața instanței de judecată, fiind respectate ca atare,

nefiind necesară o investire specială a părților litigante

în acest sens, iar anterioritatea deciziei recurate, raportată la data

publicării deciziei de neconstituționalitate, determină

incidența în cauză a acesteia din urmă.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin.1 C.proc.civ.,

Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.